ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1513/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1513/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1419 din 23 septembrie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamantul S.S.D. împotriva pârâtului Statul

Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin și a obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.800 euro echivalent în lei la data

efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța

astfel, tribunalul a reținut că prin acțiune reclamantul S.S.D. a chemat în

judecată Statul Român, reprezentat prin M.E.F.P. București, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la

plata către reclamant a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale,

pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea

din satul Tomnatic, Sânicolau Mare și stabilirea de domiciliu obligatoriu în

Giurgeni, Fetești, în baza deciziei nr. 200/1951, pentru bunicul său, T.I.,

bunica sa, T.M. și mama sa, T.E.

În data de 27 iulie

1955 au fost nevoiți să părăsească din nou casa și s-au stabilit în localitatea

Câmpineanca, județul Vrancea, unde au luat totul de la început.

S-a mai reținut că

daune morale sunt solicitate pentru suferințele cauzate de aceasta măsura

nedreaptă, pentru faptul că au îndurat traumele, suferințele, sărăcia, foamea,

bolile, nedreptățile sociale, psihice, morale, prin situarea în poziția de

dușmani ai societății, izolându-i de societate, creându-le o situație de paria,

fiind tot timpul în atenția autorităților atât în timpul deportării cât și după

revenirea în Banat.

Cât privește însă

cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 1.000.000 euro

solicitată prin acțiune este exagerată.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor la suma de 1.800 euro nu reprezintă „prețul"

suferințelor fizice și psihice ale reclamantului și familiei acestuia, care

sunt inestimabile, ci aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative

ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții

sociale.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamantul și pârâtul.

Reclamantul a

solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate și

admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor

morale în cuantumul solicitat în acțiune, cu motivarea că suma acordată este

prea mică față de suferințele îndurate de familia sa ca urmare a deportării,

cât și ca urmare a tratamentului discriminatoriu al statului.

Pârâtul Statul Român,

reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin, a solicitat, prin apelul

declarat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantului,

ca neîntemeiată.

În motivare, pârâtul

a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, deoarece reclamantul

și antecesorii săi nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru a primi despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Pârâtul a mai

învederat că suma acordată de prima instanță este nejustificat de mare,

neținându-se cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege

nr. 118/1990 și de principiile care guvernează acest domeniu, putându-se

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia nr. 323

din 22 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul

reclamantului, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința în sensul că a

respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a examinat sentința în raport de motivele invocate și

de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P., și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce

atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența

C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți

(Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar

putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la

acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K.

contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza

S. și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe

calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile

art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau

Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

S-a reținut că

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Împotriva acestei

decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor se susține că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este

aplicabilă cauzelor, aflate pe rol, potrivit art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care obligă la respectarea principiului neretroactivității

și speranței legitime.

Se mai susține că

respectarea principiului egalității în drepturi se impune potrivit

dispozițiilor art. 16 din Constituție, iar potrivit art. 20 din Constituție

dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate dar și din perspectiva Deciziei nr.

12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce

vor succede:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia în interesul Legii nr. 3 din 4 aprilie 2011, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că

„dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie

nu poate fi reținută, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu

este de natură să încalce nici dreptul fa un „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre

existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât

dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de

Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. l din Primul Protocol (Cauza C. împotriva României M. Of. al

României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M.

Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 22 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru considerentele

expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul S.S.D. împotriva deciziei nr. 323 din 22

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2012.