ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2923/2011

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantul B.V. Prin aceeași încheiere, s-a respins și cererea reclamantului cu privire la sesizarea în procedura trimiterii prealabile la Curtea Europeană de Justiție. În argumentarea soluției pronunțate, instanța a reținut, în esență, că prin cererea depusă la dosarul cauzei, reclamantul B.V. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Art. IV și V din O.U.G. nr. 109/2010 publicată în M. Of.

Partea I nr. 846 din 16 decembrie 2010 - nepromulgată prin adoptarea ei prin lege - în tandem cu prevederile art. X; art. XI din Ordonanța de Urgență privind unele măsuri financiar-bugetare nr. 114 din 23 decembrie 2009 publicată în M. Of., Partea I, nr. 919 din 29 decembrie 2009; O.U.G. nr. 50/2006; O.U.G. nr. 154 din 19 decembrie 2007; Legea nr. 137 din 27 mai 2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 154/2007 pentru prorogarea termenului prevăzut de art. III din Titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și promulgată de Președintele României prin Decretul nr. 540 din 26 mai 2008 - ambele acte normative publicate în M. Of.

nr. 413 din 02 iunie 2008, partea I; O.U.G. nr. 137 din 28 octombrie 2008 aprobată prin Legea nr. 100 din 08 aprilie 2009 și promulgată de Președintele României prin Decretul nr. 616/2009, ambele acte normative fiind publicate în M. Of. nr. 251 din 15 aprilie 2009; art. 38 1 , art. 131, în special alin. (2) din Legea nr. 304/2004. În motivarea cererii formulate, reclamantul a arătat că prevederile art. IV și V din O.U.G. nr. 109/2010 sunt neconstituționale, în sensul că limitările aduse dreptului de acces la justiție pot fi făcute doar printr-o lege ori un act asimilabil legii și că în raport de art. 115 6 din Constituție, s-ar părea că limitările dreptului de acces la justiție nu pot fi făcute pe calea unei ordonanțe de urgență, întrucât textul constituțional interzice în mod expres intervenția ordonanței de urgență în materia limitării protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

S-a mai susținut că față de prevederile exprese ale art. 115 6 din Constituție, nu se poate decât considera că limitarea accesului la justiție poate fi stabilită prin lege constituțională, organică sau ordinară și nu prin ordonanțe simple sau de urgență, în consecință, orice ordonanță de urgență care stabilește anumite limite în exercitarea libertății de acces la justiție, indiferent dacă aceste limitări sunt sau nu rezonabile, este neconstituțională, contravenind dispozițiilor constituționale. S-a mai arătat că incident este și art. 64 din Legea nr. 24/2000 și că excepția de neconstituționalitate are legătură cu cauza. Astfel, Curtea de Apel Timișoara trebuia de mult să fie dispensată de imixtiunea Ministerului Justiției referitoare la gestionarea bugetului acestei instanțe, tocmai pentru a nu i se reproșa nici o dependență față de puterea executivă, structurată politic.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale, Curtea de Apel a reținut că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată, excepția de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, din oficiu de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial sau de către procuror în cauzele la care participă, dacă acestea au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Potrivit alin. (4) din acest articol coroborat cu alin. (5), excepția trebuie să îndeplinească cerințele arătate mai sus iar în caz contrar ea este considerată ca inadmisibilă și instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare.

În speță, s-a constatat că în raport de dispozițiile legale enumerate în excepția reclamantului, acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei de față și astfel cererea este inadmisibilă și nu se impune sesizarea Curții Constituționale, pe cale de consecință urmând a fi respinsă cererea reclamantului în acest sens. Prin aceeași cerere, reclamantul apelant a formulat și cerere de sesizare a Curții Europene de Justiție cu chestiunea prejudicială: în spațiul - comunitar - de securitate, libertate și justiție, dacă Recomandarea nr. 94 alin. (12) a Comitetului de Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată în data de 13 octombrie 1994 la cea de-a 516-a întâlnire a secretarilor de stat, poate fi respectată în speță.

S-a susținut că instanța, în speță Curtea de Apel Timișoara nu dispune de autonomie financiară, deci este o instanță dependentă, iar judecătorii care deservesc o astfel de instanță nu pot pretinde ca sunt independenți, dând soluții în numele legii prin instituția de care aparțin. Conform art. 234 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în versiunea consolidată, Curtea de Justiție este competentă să statueze, cu titlu prejudicial, asupra interpretării dispozițiilor tratatului și asupra valabilității și interpretării actelor adoptate de instituțiile comunității.

Art. 234 din Tratat distinge, sub aspectul caracterului facultativ sau obligatoriu al chestiunii prejudiciale, între două categorii de instanțe : - cele care pronunță hotărâri susceptibile de un recurs jurisdicțional, acestea beneficiind de o marjă de apreciere în transmiterea chestiunii prejudiciale; - cele care pronunță hotărâri în ultima instanță - care nu beneficiază de o asemenea marjă de apreciere, ele fiind obligate să transmită chestiunea prejudicială ridicată. Art. 13 din Convenție garantează existenta în dreptul intern a unei acțiuni care să permită prevalarea de drepturile și libertățile din Convenție, astfel cum sunt consacrate în aceasta, iar prin intermediul acestei acțiuni interne, adresabilități, accesări, instanța națională trebuie să aibă competenta de a examina conținutul unei cereri întemeiate pe Convenție.

Art. 13 din Convenție nu solicită ca instanța să fie o instituție judiciară, însă pretinde o competență pe instanță și garanțiile pe care aceasta le prezintă, iar art. 6 paragraful 1 din Convenție, reglementând " Dreptul la un proces echitabil ", impune ca judecarea în mod echitabil " să se facă " de către instanța independentă și imparțială instituită de lege " . Dreptul la un apel efectiv, cu trimitere la art. 6 paragraful 1 din Convenție și la art. 21/1-3 Constituția României 2003, nu se poate implementa, deoarece Curtea de Apel Timișoara se află într-o dependență financiară față de Guvernul României, astfel că justiția nu își formează singură bugetul, adică rară limitări sau cenzurări din partea executivului, ministrul justiției fiind ales politic.

O procedură juridică pe punctul de a-i fi aplicată îi conferă reclamantului apelant dreptul de a i se garanta că aceasta este sigură și imparțială, sau nu mai puțin sigură și imparțială decât alte proceduri, pentru a fi pusă la dispoziția publicului și a sa și este dreptul său să i se arate că i se aplică procedurile unui sistem judiciar sigur și imparțial.

Recomandarea nr. 94 (12) a Comitetului de Miniștrii, la Principul 1 b), reglementează : " Puterea legislativă și cea executiva trebuie să se asigure că judecătorii sunt independenți și că această independentă nu le este afectată în nici un fel " . ; iar la Principiul II - Autoritatea judecătorilor pct. 2 : " Judecătorii trebuie să aibă puteri suficiente și să fie abilitați să le exercite pentru a-și îndeplini astfel obligațiile și a menține demnitatea și autoritatea instanței pe care o reprezintă " și " Pentru a se asigura că un judecător se bucură de respectul funcției pe care o deține și că procesele sunt derulate în mod eficient astfel ca să se creeze " posibilitatea de a preveni apariția unor situații care pun la îndoială independența lor" . S-a mai susținut că nu este sigur daca judecătorul a quo, analizând conformitatea normelor naționale cu normele comunitare, va înlătura - dacă este cazul - aplicarea primelor, dând prioritate secundelor.

El poate invoca, din oficiu, și o excepție de neconstituționalitate, iar instanța de contencios constituțional va fi obligată să se pronunțe asupra acesteia, nu numai în limitele unui control de constituționalitate specific, dar și în cadrul unui control de conformitate cu normele comunitare. Ridicarea excepției de neconstituționalitate de către judecătorul național a neconstituționalității normelor interne, aplicabile pendinte, nu îl dispensează de obligația de a sesiza Curtea de Justiție cu chestiunea prejudicială supra. Analizând cererea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, Curtea de Apel a reținut că, în cadrul procedurii preliminare, rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene este de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța asupra validității acestuia, conform art. 267 TFUE (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).

Or, Comitetul de Miniștri a Consiliului Europei, având rolul de a monitoriza respectarea angajamentelor luate de statele membre, nu este în măsură să edicteze norme de drept în sensul art. 267 TFUE, ce presupune sesizarea CJUE cu interpretarea unui text cuprins în tratat ori într-un regulament, directivă ori decizie, nicidecum cu interpretarea unei recomandări a Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei, astfel de recomandări neavând, în nici o situație, efect obligatoriu. S-a precizat că trebuie astfel făcută demarcația între categoriile de acte juridice internaționale, respectiv acte juridice ale organizației internaționale care este Uniunea Europeană, pe de o parte, și recomandările Comitetului Miniștrilor a Consiliului Europei pe de altă parte care nu sunt o sursă convențională și nu pot face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Prin urmare, cererea apelantului neurmărind interpretarea unei norme de drept european, s-a apreciat a fi inadmisibilă, fiind inutil a se analiza alte condiții ce ar trebui îndeplinite de cererea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Împotriva încheierii sus menționate, a declarat recurs reclamantul B.V., invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii atacate și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, respectiv admiterea cererii de sesizare a Curții Europene de Justiție cu chestiunea prejudicială cu care a fost sesizată instanța.

În argumentarea criticilor formulate, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că dispozițiile legale apreciate a fi neconstituționale privesc organizarea judiciară, independența instanței și a actului de justiție, implicând statutul judecătorului sub aspectul imparțialității sale, iar argumentul conform căruia excepția nu are legătură cu fondul cauzei nu poate fi primit nici rațional, nici legal. În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Europene de Justiție, recurentul a arătat că nu există limitări ale competenței Curții Europene, în sensul că aceasta nu are doar competența de a se pronunța asupra regulamentelor, directivelor și deciziilor, ci și competența de a pronunța hotărâri asupra unor acte neobligatorii, incluzând rezoluții ale Consiliului, precum și asupra unor recomandări, declarații și informări adoptate pe temeiul Tratatului CE, citând în acest sens Cauza C-322/88 Grimaldi.

Distinct de recursul promovat, recurentul a reiterat cererea privind sesizarea în procedura trimiterii prealabile la Curtea Europeană de Justiție. Recursul reclamantului B.V. este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 republicată, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată împotriva unei legi, ordonanțe sau dispoziții ale acestora, în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, iar potrivit alin. (4) al art. 29 din lege, pentru a fi admisibilă o asemenea cerere, trebuie să îndeplinească cerințele enunțate anterior. Or, în speță, se constată că, în mod corect a reținut Curtea de Apel Timișoara că cererea reclamantului nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere că dispozițiile legale pretins a fi neconstituționale nu au legătură cu soluționarea cauzei.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Europene de Justiție cu chestiunea prejudicială invocată de către reclamant, înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate, exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege. Totodată, aceleași dispoziții legale exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, și pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Or, conform art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., sunt supuse recursului, hotărârile date tară drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege, iar dispozițiile art. 282 alin. (2) același cod, sunt aplicabile în mod corespunzător. În cauză, înalta Curte a fost sesizată cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție cu chestiunea prejudicială invocată de către reclamant, iar potrivit dispozițiilor legale menționate, nu poate fi supusă unui control judiciar specific căii de reformare, distinct de promovarea recursului împotriva hotărârii pronunțate în apel.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție, reiterată de către reclamant, recursul urmând a fi respins ca inadmisibil, înalta Curte, în lipsa cadrului procesual necesar, nu va analiza această cerere, partea având posibilitatea de a o promova în cadrul legal oferit de textele de lege. Pentru aceste considerente, înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. respinge ca nefondat recursul reclamantului B.V. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., respinge cererea intimatei-pârâte SC A.P. SRL Timișoara de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că factura fiscală din 3 octombrie 2011 (dosar) nu face dovada efectuării cheltuielilor de deplasare solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva încheierii din 9 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Respinge cererea intimatei-pârâte SC A.P. SRL Timișoara de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2011.