ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2100/2012

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 7/CA/2012 - P.I. din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Oradea - secția

a Ii-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul H.C., în contradictoriu cu

pârâții Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj și Biroul

Vamal Aeroport Oradea, prin

care solicita suspendarea executării

Ordinului nr. 8402 din 6 septembrie 2011 emis de vicepreședintele A.N.A.F.,

prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantului, prin

eliberare din funcția publică teritorială de execuție de inspector vamal

principal.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că

reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Împotriva acestei soluții, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat

recurs reclamantul, invocând

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. și susținând, în esență, că

prima instanță în mod greșit a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite

condițiile legale privind suspendarea executării actului administrativ. în

acest sens, recurentul reiterează, în esență, motivele și argumentele invocate

în fața primei instanțe, criticând actul contestat sub aspectul legalității

acestuia și susținând că, prin lipsirea de locul de muncă și,

implicit, de veniturile salariale, este evidentă

iminența prejudiciului și urgența ce

se impune în suspendarea actului

contestat. De asemenea, în sprijinul susținerii îndeplinirii condiției

referitoare la cazul bine justificat, a invocat nelegalitatea ordinelor în baza

cărora a fost emis actul administrativ contestat.

Examinând

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și

criticile invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Referitor

la îndeplinirea condițiilor reglementate de ort. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Actul

administrativ a cărui executare se cere a fi suspendată în cauză este Ordinul nr.

8402 din 6 septembrie 2011 emis de vicepreședintele A.N.A.F., prin care

recurentul a fost eliberat din funcția publică de execuție ca urmare a

reorganizării A.N.V. și a structurilor teritoriale ale acesteia, potrivit art. 99

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată.

Din

dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea

executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni

exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope

legis) ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege

(suspendarea la cererea persoanei vătămate prin

actul administrativ).

Potrivit

art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată cu

sesizarea instanței de contencios administrativ sau după sesizarea acesteia,

persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ,

până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Așadar,

suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională, care

poate fi dispusă numai în situația în care instanța de judecată constată, în

mod temeinic, îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz

bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau

greu de reparat.

Cazul

bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea

judecătorului, care nu poate efectua decât o

analiză sumară a aparenței dreptului,

pe baza împrejurărilor de fapt și

de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru

rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să

îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care

pot fi afectate.

Referitor

la criticile îndreptate împotriva aprecierii primei instanțe cu privire la

neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, astfel cum acesta este

definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, se constată că

acestea nu

sunt întemeiate, argumentele

reținute în hotărârea atacată fiind fondate.

Astfel,

noțiunea de caz bine justificat este definită de dispozițiile legale

susmenționate ca reprezentând acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept,

care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

În

jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a

înaltei Curți a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat care

să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze

la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea

de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar

la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să

producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură

actul administrativ.

Asemenea

împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o

îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, înalta

Curte a considerat că sunt: emiterea unui act administrativ de către un organ

necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul

unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului

administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea

recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute

ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Așadar,

cazul bine justificat poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a

prezumției de legalitate a actului administrativ contestat iar nu a criticilor

și motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a

actului respectiv ori a actelor în temeiul cărora a fost emis acesta, care

reprezintă aspecte de fond ale cauzei și care nu pot fi supuse analizei sumare

ce se face în cadrul procesual creat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Nu

sunt întemeiate nici criticile vizând aprecierea primei instanțe referitoare la

neîndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art.

2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, argumentele reținute în hotărârea

atacată fiind fondate, întrucât paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie

dovedită de persoana vătămată, prin probe concludente; or, în cauză nu

s-a administrat nici un fel de probă de natură să

formeze convingerea instanței în

sensul iminenței unei pagube materiale

greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în ipoteza în care actul ar fi

anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării

executării actului administrativ, așa cum este reglementată această măsură de

legea în vigoare.

Într-adevăr,

potrivit art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 „pagubă iminentă

este prejudiciul material viitor și previzibil

sau, după caz, perturbarea previzibilă

gravă a funcționării unei

autorități publice sau a unui serviciu public".

În

cauză, este necontestat că, prin eliberarea din funcție a

recurentului-reclamant, veniturile acestuia au suferit o diminuare, însă

această împrejurare, prin ea însăși, nu poate duce la concluzia îndeplinirii

celei de-a doua condiții, fiind consacrată în jurisprudența teza potrivit

căreia situația financiară precară a reclamantului nu reprezintă o pagubă

iminentă ce nu ar putea fi prevenită.

În

ceea ce privește criticile aduse din perspectiva nelegalității ordinelor în

baza cărora a fost emis actul administrativ contestat.

Ordinele

A.N.A.F. nr. 2406 și nr. 2407 din 4 iulie 2011, prin care s-a stabilit

structura organizatorică și statele de funcții ale Autorității Naționale a

Vămilor nu au caracter normativ.

Caracterizarea

unui act administrativ ca individual sau normativ se face în raport de

conținutul acestuia și de efectele produse în ordinea juridică, actul

administrativ normativ fiind acela prin care se

formează reguli de drept generale

și impersonale, se stabilesc situații

juridice cu același caracter, aplicabile unui număr nedeterminat de subiecte de

drept, asemănându-se, din punct de vedere material, al cuprinsului său, cu

legile, pentru că edictează reguli, norme,

dispoziții

generale și obligatorii pentru un număr nelimitat de subiecte.

Actul

administrativ individual este un act administrativ concret, care privește un

subiect de drept.

În

speță, ordinele invocate sunt acte administrative individuale, deoarece se

referă la structura și competențele A.N.V. și prin ele nu se instituie norme

juridice care să reglementeze situații juridice cu caracter de generalitate,

impersonale. Ordinele respective produc efecte numai față de un organ al

administrației publice, stabilind structura și modul de organizare ale

acestuia; așadar, fiind acte administrative individuale, publicarea lor în M.

Of. nu era necesară.

Pentru considerentele arătate, constatând că

sentința atacată este temeinică

și legală, nefiind incident niciunul din

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a Ii-a din același cod, coroborat cu art. 20

din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul H.C. împotriva sentinței nr. 7/CA/2012 - P.I.

din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Oradea - secția a Ii-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.