ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 513/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea reclamanta C.I. a solicitat în contradictoriu cu C.J.P. Bihor anularea Hotărârii

nr. 10617 din 25 mai 2007 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască

și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că soțul ei a fost refugiat.

În susținerea acțiunii,

reclamanta a depus în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare

civilă și declarațiile autentificate ale unor martori.

Pârâta, prin întâmpinare, a

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 144/CA/2007-PI

din 10 septembrie 2007 Curtea de Apel Oradea a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada

celor susținute, nereieșind din probele dosarului faptul că soțul acesteia a

fost refugiat din cauza unor persecuții etnice.

Împotriva acestei hotărâri,

a declarat recurs reclamanta C.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul este întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivele de recurs se

arată că instanța de fond a ignorat actele oficiale depuse la dosar, respectiv adeverința

nr. 1543/2004 eliberată de Direcția Județeană a Arhivelor Statului Bihor, din

care rezultă că soțul acesteia C.Ș. apare în evidența refugiaților români din

Ungaria.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea

constată că recursul este fondat, pentru cele se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să

acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Reclamanta și-a dovedit

calitatea de soție supraviețuitoare prin intermediul probei cu înscrisuri precum

și cu declarațiile autentificate ale unor martori.

Așadar, înscrisurile și

declarațiile martorilor pe care le invocă reclamanta în susținerea acțiunii,

respectă cerințele prevăzute de lege și se coroborează cu mijloacele de proba

administrate în cauză.

În raport de obiectul

acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art.

129 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, pentru a ajunge la o

soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie că aibă rol activ, fiind

datori, potrivit textului de lege sus amintit, a stărui, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

În acest sens, aceleași

prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.

Față de dispozițiile legale

menționate, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de

fapt invocată de reclamantă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

netemeinică și nelegală.

Instanța de fond a ignorat

înscrisul intitulat Extras emis de M.A.I. – A.N. – D.J. Bihor aflat la fila nr.

15 a dosarului de fond, din care rezultă fără putință de tăgadă că soțul

reclamantei C.Ș., figurează în evidența refugiaților din Ungaria, în perioada

1940 - 1944.

Cum în cauză, sa făcut

dovada și este de necontestat faptul că soțul reclamantei a fost refugiat din

Ungaria în perioada 1940 - 1944, în mod greșit instanța de fond a reținut că

aceasta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000.

Din înscrisurile cu caracter

oficial, existente la dosarul cauzei, rezultă cu certitudine faptul că soțul

reclamantei a suportat consecințele morale și materiale ale refugiului, iar

reclamanta se află în situația prevăzută de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 189/2000

potrivit cărora „soțul supraviețuitor al celui decedat, din categoria

persoanelor prevăzute la art. 1, va beneficia începând cu data de 1 a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea de o indemnizație lunară neimpozabilă, dacă

ulterior nu s-a recăsătorit.

Astfel fiind, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.

recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în sensul admiterii

acțiunii reclamantei, și pe cale de consecință va fi anulată Hotărârea nr. 10617

din 25 mai 2007 cu obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre prin care să

acorde reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data

de 1 noiembrie 2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

C.I. împotriva sentinței civile nr. 144/CA/2007-PI din 10 septembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința atacată

și, în fond, admite acțiunea reclamantei.

Anulează Hotărârea

nr. 10617 din 25 mai 2007, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor.

Obligă pârâta să emită o

nouă hotărâre prin care să acorde reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr.

189/2000, începând cu data de 1 noiembrie 2004.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2008.