ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6418/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 371 din 13

martie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de

reclamanta A.G.A.I.C.E.I., în contradictoriu cu pârâtul municipiul

București prin primarul general și a obligat pârâtul să se pronunțe prin

decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură a

imobilului situat în București, astfel cum a fost formulată prin notificarea

nr. 1828/2003.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

constatat că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar în

conformitate cu prevederile art. 25 din aceeași lege, unitatea deținătoare, în

speță municipiul București prin primarul general, are obligația de a se

pronunța prin decizie sau dispoziție motivată într-un termen de 60 de zile,

termen ce a fost calificat ca fiind imperativ.

În ceea ce privește cererea de

obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, tribunalul a apreciat că

reclamanta poate uza de dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ., în

cazul în care, după rămânerea definitivă a hotărârii, refuză să o execute.

Prin decizia nr. 556 din 17

octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul

pârât municipiul București prin primarul general, reținând următoarele:

Nu poate fi reținută critica privind

nelegalitatea soluției pronunțată de instanța de fond în aplicarea prevederilor

art. 22 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme legea stabilește în mod

clar termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz,

de la data depunerii actelor doveditoare, în care unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură sau să facă

persoanei o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii

imobilului.

Or, câtă vreme art. 21 și art. 22

din lege stabilește că actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale

calității de moștenitor vor fi depuse ca anexe la notificare sau în termen de

cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii (termen prorogat

ulterior), este evident că intenția legiuitorului a fost de a stabili termene

certe de parcurgere a procedurii administrative în scopul asigurării eficienței

acesteia.

Termenul de 60 de zile urma a fi

calculat, în lipsa dovezii clare a unei date de depunere a înscrisurilor

anexate, de la data expirării termenului limită până la care înscrisurile

puteau fi depuse la dosar.

În ceea ce privește natura

termenului de 60 de zile de soluționare a notificării, prevăzut de lege,

instanța de apel a apreciat că, față de faptul că legea nu prevede expres o

sancțiune, nu este de natură să confirme susținerea apelantului în sensul că

acesta este un termen imperativ.

De asemenea, s-a constatat că nu se

poate reține că unitatea deținătoare ar mai fi fost în așteptarea unor

înscrisuri solicitate persoanelor îndreptățite la restituire, întrucât termenul

în care astfel de înscrisuri puteau fi primite expirase la data de 1 iulie

2003, potrivit Legii nr. 289/2003.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs pârâtul municipiul București prin primarul general, criticând-o

pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurentul pârât a arătat următoarele:

În mod greșit instanța de apel a

obligat-o pe pârâtă să răspundă la notificare printr-o dispoziție motivată.

Potrivit art. 23 din Legea nr.

10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz,

de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 din același act

normativ, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau

prin măsuri reparatorii.

Termenul de 60 de zile, prevăzut de

lege, pentru îndeplinirea obligației de către unitatea deținătoare poate avea

două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii

actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită

a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se folosească

pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data

depunerii notificării.

Însă, dacă odată cu depunerea

notificării nu s-au depus și actele doveditoare, termenul respectiv începe să

curgă de la data depunerii acestora.

Mai mult, după apariția Legii nr.

247/2005, ce modifică Legea nr. 10/2001, se precizează că instituția

deținătoare emite dispoziția numai când notificatorul a depus toate actele în

susținerea notificării.

Cum, în speță, notificatorii nu au

depus toate actele de care înțeleg să se folosească în susținerea notificării

sau o adresă prin care să se aducă la cunoștința comisiei faptul că nu mai au

alte acte de depus în susținerea notificării, recurenta pârâtă susține că

termenul de 60 de zile nu a început să curgă.

Analizând recursul, în limita

criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată că nu este întemeiat.

Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001

(art. 25 din legea republicată) s-a stabilit în sarcina unității deținătoare,

notificate, obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură,

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la

depunerea actelor doveditoare.

Termenul pentru îndeplinirea

acestei obligații „de a face”, potrivit art. 23 din H.G. nr. 498/2003, (art. 25

din H.G. nr. 250/2007), se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în

urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în

intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă

pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Textul prevede în mod expres că

pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare

să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și

emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor

solicitate.

Prin urmare, prorogarea termenului

stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în

beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că

nu mai deține alte probe, așa cum susține recurentul.

Prorogarea fiind condiționată de

faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în

intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, în

prezenta cauză, în mod corect prin decizia atacată s-a menținut soluția primei

instanțe prin care instituția notificată, care nu a făcut o asemenea

comunicare, a fost obligată să emită dispoziția.

De altfel, deși reclamanta a

precizat în acțiune că a anexat toate actele doveditoare notificării,

dispoziția prevăzută de art. 25 din legea republicată, nu a fost emisă nici

până la data soluționării căii de atac a recursului.

Așa fiind, instanța, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat

de pârâtul Municipiul București prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâtul municipiul București, prin

primar peneral împotriva deciziei nr. 556 A din 17 octombrie 2006

a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie

2007.