ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 32/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 5003 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București - secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, prin care solicita suspendarea executării Deciziei nr. 18 din 31 mai 2011 emisă de acesta, prin care s-a dispus sancționarea societății reclamante, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările ulterioare, cu amendă în valoare de 1.802.630 lei, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii prin care s-a solicitat anularea deciziei.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada existenței condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, reținând următoarele: Cazul bine justificat a fost definit de legiuitor prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele „împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Cu alte cuvinte, pentru ca instanța să se afle în prezența unui caz bine justificat pentru suspendarea executării unui act administrativ, care se bucură de o puternică prezumție de legalitate, autenticitate și veridicitate, este necesar să existe o vădită îndoială serioasă a actului administrativ, sesizabilă, la o analiză sumară a acestuia.

Este necesar ca îndoiala serioasă în privința legalității actului administrativ să fie constatată la o analiză - prima facie - fără a proceda la o analiză elaborată a tuturor motivelor care sunt invocate în ceea ce privește nelegalitatea pe fond a actului administrativ atacat; pentru că, într-o astfel de situație există riscul ca instanța să fie pusă în situația de a se ante-pronunța cu privire la legalitatea actului administrativ.

De altfel, în jurisprudența constantă a instanțelor de contencios administrativ, inclusiv cea a înaltei Curți de Casație și Justiției - secția de contencios administrativ și fiscal s-a reținut că sunt împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința unui act administrativ, aspecte precum: lipsa temeiului legal, lipsa sau depășirea competenței organului emitent, nemotivarea vădită a actului, etc. Or, în cazul de față, societatea reclamantă a invocat ca împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ, însăși criticile de nelegalitate invocate în privința actului administrativ atacat, iar verificarea acestora ar obliga instanța la o analiză profundă și amănunțită a interpretărilor date de autoritatea emitentă și a argumentelor invocate de reclamantă, ceea ce ar fi de natură să atragă ante-pronunțarea instanței cu privire la legalitatea actului administrativ.

Astfel fiind, se constată că în cauza de față nu au fost invocate și nici nu au fost identificate împrejurări vădite de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, care, așa cum s-a arătat, se bucură de o puternică prezumție de legalitate, veridicitate și autenticitate. În ceea ce privește existența unei pagube iminente, legiuitorul, la art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 a definit această noțiune ca fiind prejudiciul material, viitor și previzibil produs în dauna persoanei vătămate. În cazul de fată, reținându-se că decizia atacată se bucură în continuare de prezumția de legalitate, veridicitate și autenticitate, se consideră că punerea în executare a acesteia nu poate produce o pagubă iminentă în sensul legii.

Într-adevăr, din interpretarea dispozițiilor legale citate mai sus rezultă că paguba iminentă implică producerea unor urmări ireparabile, sau, oricum, foarte greu de recuperat. Or, plata unei amenzi nu îndeplinește asemenea cerințe. De altfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, condiția existenței unui caz bine justificat și condiția produceri unei pagube iminente trebuie îndeplinite cumulativ și, așa cum s-a argumentat mai sus, în cauză nu există un caz bine justificat pentru suspendarea actului administrativ atacat.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, susținând, în esență, că prima instanță în mod greșit a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 iar nu cele ale art. 47 1 alin. (2) din Legea nr. 21/1996; de altfel, arată recurenta, reiterând argumentele prezentate în fața primei instanțe, cererea de suspendare formulată întrunește chiar și condițiile impuse de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, prin hotărârea recurată apreciindu-se în mod greșit contrariul. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Prin decizia nr. 18 din 31 mai 2011 emisă de Consiliul Concurenței s-a dispus sancționarea societății reclamante, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările ulterioare, cu amendă în valoare de 1.802.630 lei, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii prin care s-a solicitat anularea deciziei.

În speță, contrar celor susținute de recurentă, sunt aplicabile prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, la care fac trimitere, în mod implicit, dispozițiile art. 47 1 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, stabilind că soluționarea contestației formulate împotriva deciziilor adoptate de Consiliul Concurenței în aplicarea prevederilor art. 9, 15, 45 și 46, cum este și cea supusă analizei în cauza de față, este de competența instanței de contencios administrativ; soluția legiuitorului este logică și rațională, întrucât respectivele decizii ale Consiliului Concurenței constituie, evident, acte administrative iar contestarea acestora, inclusiv sub forma cererii de suspendare a executării, nu poate fi făcută decât în condițiile și potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004; de altfel, însăși recurenta-reclamantă invocă drept temei al cererii de suspendare prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, conform dispozițiilor art. 47 1 din Legea concurenței nr. 21/1996, „Deciziile adoptate de Consiliul Concurenței în aplicarea prevederilor art. 9, 15, 45 și 46 vor fi comunicate de îndată părților; acestea pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București în termen de 30 de zile de la comunicare" (alin. (1)) și „Instanța poate dispune, la cerere, suspendarea executării deciziei atacate.

în cazul amenzilor, suspendarea se va dispune doar cu condiția plății unei cauțiuni stabilite conform prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la creanțele bugetare" (alin. (2)). De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond". Rezultă, așadar, că - pentru suspendarea executării unui act administrativ, cum este și cel contestat în cauză - pe lângă cerința inițierii procedurii de anulare a actului administrativ (care se poate afla fie în faza administrativă prealabilă, fie în faza judiciară), este necesar a fi întrunite, cumulativ, alte două condiții: existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.

Cele două condiții, prin tonul lor restrictiv-imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența „unui caz bine justificat" și a „iminenței producerii pagubei". În cauză, însă, argumentele invocate de recurenta-reclamantă - atât în fața primei instanțe, cât și în cererea de recurs - susțin îndeplinirea condiției privind cazul bine justificat ca derivând din simpla critică formulată sub aspectul (ne)legalității actului administrativ contestat, fără a aduce însă vreo dovadă în acest sens.

Motivele de nelegalitate a actului administrativ contestat, invocate de recurentă, nu creează, însă, pentru actul respectiv o îndoială serioasă în privința legalității acestuia, în sensul definiției date de legiuitor noțiunii de „caz bine justificat", în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, iar recurenta nu a prezentat alte indicii aparente, care să răstoarne prezumția de legalitate a actului contestat, fără ca prin aceasta să antameze sau anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului. Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că în speță nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat.

Nici condiția referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente ce s-ar produce prin executarea actului contestat nu este îndeplinită, simpla susținere a recurentei - potrivit căreia plata amenzii stabilite în sarcina sa ar avea un impact dezastruos asupra activității și poziției sale pe piață și ar conduce la imposibilitatea onorării la timp a obligațiilor către partenerii comerciali și salariații societății - nefiind suficientă pentru a conduce la concluzia potrivit căreia situația se încadrează în definiția noțiunii de „pagubă iminentă" prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, citate mai sus. Înalta Curte apreciază, în raport cu jurisprudența acestei instanțe, că afirmația în sensul că, prin chiar cuantumul sumei amenzii stabilite prin actul administrativ contestat, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăți comerciale nu conduce implicit la concluzia îndeplinirii cerinței în discuție.

În plus, aspectul invocat de recurentă referitor la imposibilitatea onorării obligațiilor către diverși parteneri de afaceri, derivând din contractele asumate, nu a fost probat, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens. Or, suspendarea actelor administrative reprezintă, așa cum am arătat, o situație de excepție, întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Așa fiind, cum din actele și lucrările dosarului nu rezultă care este cazul bine justificat și în ce ar consta paguba iminentă a cărei prevenire se urmărește prin suspendarea actului administrativ, în mod corect a procedat prima instanță respingând cererea formulată de reclamantă, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se soluția criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SRL împotriva sentinței nr. 5003 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2012.