ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 32/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 32/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 5003

din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București - secția a VlII-a contencios

administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată

de reclamanta SC I. SRL, în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul Concurenței, prin care solicita suspendarea executării

Deciziei nr. 18 din 31 mai 2011 emisă de acesta, prin care s-a dispus

sancționarea societății reclamante, în temeiul

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996,

republicată, cu

modificările

ulterioare, cu amendă în valoare de 1.802.630 lei, până la soluționarea

irevocabilă

a acțiunii prin care s-a solicitat anularea deciziei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a apreciat că reclamanta nu a

făcut dovada existenței condițiilor prevăzute de art.

14 din Legea contenciosului

administrativ

nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, reținând

următoarele:

Cazul bine

justificat a fost definit de legiuitor prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr.

554/2004, ca fiind acele „împrejurări legate de starea de fapt și de drept,

care

sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ".

Cu alte cuvinte,

pentru ca instanța să se afle în prezența unui caz bine justificat

pentru suspendarea executării unui act

administrativ, care se bucură de o puternică

prezumție de legalitate, autenticitate și veridicitate, este necesar să

existe o vădită

îndoială serioasă a

actului administrativ, sesizabilă, la o analiză sumară a acestuia.

Este necesar ca îndoiala serioasă în privința

legalității actului administrativ să

fie

constatată la o analiză - prima facie - fără a proceda la o analiză elaborată a

tuturor

motivelor care sunt invocate în ceea ce privește nelegalitatea

pe fond a actului

administrativ atacat;

pentru că, într-o astfel de situație există riscul ca instanța să fie

pusă în situația de a se ante-pronunța cu privire

la legalitatea actului administrativ.

De altfel, în

jurisprudența constantă a instanțelor de contencios administrativ, inclusiv cea

a înaltei Curți de Casație și Justiției - secția de contencios administrativ

și

fiscal s-a reținut că sunt împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința unui act administrativ, aspecte precum: lipsa temeiului legal, lipsa

sau

depășirea competenței organului emitent,

nemotivarea vădită a actului, etc.

Or, în cazul de

față, societatea reclamantă a invocat ca împrejurări de natură să

creeze o îndoială serioasă asupra legalității

actului administrativ, însăși criticile de

nelegalitate invocate în privința actului administrativ atacat, iar

verificarea acestora ar

obliga

instanța la o analiză profundă și amănunțită a interpretărilor date de

autoritatea

emitentă și a

argumentelor invocate de reclamantă, ceea ce ar fi de natură să atragă

ante-pronunțarea instanței cu privire la

legalitatea actului administrativ.

Astfel fiind, se constată

că în cauza de față nu au fost invocate și nici nu au fost

identificate împrejurări vădite de fapt și de

drept care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului

administrativ atacat, care, așa cum s-a arătat, se bucură de

o puternică

prezumție de legalitate, veridicitate și autenticitate.

În ceea ce privește

existența unei pagube iminente, legiuitorul, la art. 2 alin. (1)

lit. ș) din Legea nr. 554/2004 a definit această

noțiune ca fiind prejudiciul material,

viitor și previzibil produs în

dauna persoanei vătămate.

În cazul de fată,

reținându-se că decizia atacată se bucură în continuare de

prezumția de

legalitate, veridicitate și autenticitate, se consideră că punerea în

executare a acesteia nu poate produce o pagubă

iminentă în sensul legii.

Într-adevăr, din

interpretarea dispozițiilor legale citate mai sus rezultă că paguba

iminentă implică producerea unor urmări

ireparabile, sau, oricum, foarte greu de

recuperat.

Or, plata unei amenzi nu îndeplinește asemenea

cerințe.

De altfel, potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, condiția existenței

unui caz bine justificat și condiția produceri

unei pagube iminente trebuie îndeplinite cumulativ și, așa cum s-a argumentat

mai sus, în cauză nu există un caz bine justificat

pentru suspendarea

actului administrativ atacat.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat

recurs reclamanta, susținând, în esență, că prima

instanță în mod greșit a apreciat că în

cauză sunt aplicabile prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004

iar nu cele ale

art. 47

1

alin.

(2) din Legea nr. 21/1996; de altfel, arată recurenta, reiterând argumentele

prezentate în fața primei instanțe, cererea de suspendare formulată întrunește

chiar și

condițiile impuse de art. 14

și 15 din Legea nr. 554/2004, prin hotărârea recurată

apreciindu-se în

mod greșit contrariul.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile

legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul

este nefondat,

după cum se va arăta în continuare.

Prin decizia nr. 18 din 31 mai 2011 emisă de

Consiliul Concurenței s-a dispus sancționarea societății reclamante, în temeiul

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările ulterioare, cu

amendă în valoare

de 1.802.630 lei, până la soluționarea irevocabilă a

acțiunii prin care s-a solicitat anularea deciziei.

În speță, contrar

celor susținute de recurentă, sunt aplicabile prevederile art. 14

din

Legea nr. 554/2004, la care fac trimitere, în mod implicit, dispozițiile art. 47

1

alin. (1) din Legea nr. 21/1996, stabilind că soluționarea contestației

formulate

împotriva deciziilor adoptate de

Consiliul Concurenței în aplicarea prevederilor art. 9,

15, 45 și 46,

cum este și cea supusă analizei în cauza de față, este de competența

instanței de contencios administrativ; soluția

legiuitorului este logică și rațională,

întrucât respectivele decizii ale Consiliului Concurenței constituie,

evident, acte administrative iar contestarea acestora, inclusiv sub forma

cererii de suspendare a

executării, nu poate fi făcută decât în

condițiile și potrivit procedurii prevăzute de

Legea nr. 554/2004; de altfel, însăși recurenta-reclamantă invocă drept

temei al cererii

de suspendare prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, conform dispozițiilor art. 47

1

din

Legea concurenței nr. 21/1996,

„Deciziile

adoptate de Consiliul Concurenței în aplicarea prevederilor art. 9, 15, 45 și

46

vor fi comunicate de îndată părților; acestea pot fi atacate în contencios

administrativ la Curtea de Apel București în

termen de 30 de zile de la comunicare"

(alin. (1)) și „Instanța poate dispune, la cerere, suspendarea

executării deciziei atacate. în

cazul amenzilor, suspendarea se va

dispune doar cu condiția plății unei

cauțiuni

stabilite conform prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind

Codul de procedură fiscală, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, cu

privire la creanțele

bugetare" (alin. (2)).

De asemenea,

potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine

justificate

și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7,

a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până

la pronunțarea instanței de fond".

Rezultă, așadar, că

- pentru suspendarea executării unui act administrativ, cum

este și cel contestat în cauză - pe lângă cerința

inițierii procedurii de anulare a actului

administrativ (care se poate

afla fie în faza administrativă prealabilă, fie în faza

judiciară), este necesar a fi întrunite, cumulativ, alte două condiții:

existența unui caz

bine justificat și

iminența producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.

Cele două condiții,

prin tonul lor restrictiv-imperativ, denotă caracterul de

excepție al măsurii suspendării executării

actului administrativ, presupunând, așadar,

dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ

aplicabil actului

atacat, care să fie de natură a argumenta existența

„unui caz bine justificat" și a „iminenței producerii pagubei".

În cauză, însă, argumentele invocate de recurenta-reclamantă

- atât în fața

primei instanțe, cât și în

cererea de recurs - susțin îndeplinirea condiției privind cazul

bine

justificat ca derivând din simpla critică formulată sub aspectul

(ne)legalității

actului administrativ

contestat, fără a aduce însă vreo dovadă în acest sens.

Motivele de

nelegalitate a actului administrativ contestat, invocate de recurentă,

nu

creează, însă, pentru actul respectiv o îndoială serioasă în privința

legalității acestuia, în sensul definiției date de legiuitor noțiunii de „caz

bine justificat", în

cuprinsul art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, iar recurenta nu a prezentat alte

indicii

aparente, care să răstoarne prezumția de legalitate a actului contestat, fără

ca

prin aceasta să antameze sau anticipeze

analiza pe fond a conținutului și legalității

actului.

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că

în speță nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat.

Nici condiția referitoare la necesitatea

prevenirii unei pagube iminente ce s-ar

produce prin executarea actului

contestat nu este îndeplinită, simpla susținere a

recurentei - potrivit căreia plata amenzii stabilite în sarcina sa ar

avea un impact

dezastruos asupra

activității și poziției sale pe piață și ar conduce la imposibilitatea onorării

la timp a obligațiilor către partenerii comerciali și salariații societății -

nefiind

suficientă pentru a conduce la concluzia potrivit căreia

situația se încadrează în

definiția

noțiunii de „pagubă iminentă" prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit.

ș) din

Legea nr. 554/2004, citate mai sus.

Înalta Curte

apreciază, în raport cu jurisprudența acestei instanțe, că afirmația în

sensul

că, prin chiar cuantumul sumei amenzii stabilite prin actul administrativ

contestat, în caz de executare, s-ar perturba grav

activitatea unei societăți comerciale

nu

conduce implicit la concluzia îndeplinirii cerinței în discuție.

În plus, aspectul invocat de recurentă referitor la

imposibilitatea onorării

obligațiilor către

diverși parteneri de afaceri, derivând din contractele asumate, nu a

fost

probat, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens.

Or, suspendarea

actelor administrative reprezintă, așa cum am arătat, o situație

de excepție, întrucât acestea se bucură de

prezumția de legalitate și de veridicitate, care

determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele

administrative,

care sunt emise în

baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de

drept,

este de neconceput.

Așa fiind, cum din

actele și lucrările dosarului nu rezultă care este cazul bine

justificat

și în ce ar consta paguba iminentă a cărei prevenire se urmărește prin

suspendarea actului administrativ, în mod corect a

procedat prima instanță respingând

cererea

formulată de reclamantă, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat,

menținându-se

soluția criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC I. SRL împotriva sentinței

nr. 5003 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel

București - secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie

2012.