ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 112/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 1377/2/2012 din data de 21 februarie 2012, reclamanta S.C. M.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.C. a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 99 din 27 decembrie 2011 emisă de pârât, în ceea ce privește sancționarea sa cu o amendă contravențională în valoare de 20.804 lei, reprezentând 2,4% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 21/1996, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei ce are ca obiect anularea deciziei atacate.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 2184 din 27 martie 2012 a Curții de Apel București a fost respinsă cererea de suspendare formulată de reclamanta M.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.C., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 99/2011 a Consiliului Concurenței, societatea reclamantă a fost sancționată cu o amendă în valoare de 20.804 lei reprezentând 2,4% din cifra de afaceri aferentă anului 2010, reținându-se încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)) Legea nr. 21/1996, prin încheierea unor contracte prin care importatorii impun prețurile de vânzare cu amănuntul la consumatorii finali, acțiunile părților implicate nefiind rezultatul unor politici comerciale independente ale acestora, ci a unei înțelegeri intervenite al cărei efect constă în restrângerea concurenței.

Instanța de primă jurisdicție a reținut că operațiunea juridică de suspendare a efectelor unui act administrativ constă în întreruperea vremelnică a producerii acestor .efecte, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, ceea ce presupune, în mod obligatoriu, ca actul administrativ respectiv să producă efecte la momentul analizării cererii de suspendare. În ceea ce privește cererea de suspendare a efectelor Deciziei Consiliului Concurenței nr. 99/2011, Curtea a reținut că, în cazul de față, decizia de imputare este, în mod indiscutabil, un act administrativ unilateral cu caracter individual în raport de conținutul său, iar reclamanta are depusă pe rolul instanței acțiunea ce are ca obiect anularea actului atacat.

Referitor la existența unui caz bine justificat, în cazul de față, instanța a reținut, cercetând „aparența de legalitate" a actului ce formează obiectul litigiului, iară a intra în analiza fondului, că nu există un caz bine justificat. Instanța a reținut că aparența de nelegalitate trebuie să rezulte în urma unei analize sumare a împrejurărilor în care a fost emis actul, fără a fi prejudecat fondul, or, toate argumentele invocate de reclamant sunt în realitate critici de nelegalitate a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 99/2011, care nu sunt evidente la o cercetare aparentă, ci presupun, în mod obligatoriu, administrarea unor probe pe fondul cauzei, ceea ce excede obiectului prezentei cereri.

Aparența de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în „indicii de nelegalitate" și care rezultă dintr-o simplă analiză, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate. Aparent a reținut instanța că Deciziei Consiliului Concurenței nr. 99/2011 a fost emisă în forma prevăzută de lege, de autoritatea competentă, cu indicarea temeiurilor de drept. Or, argumentele invocate de reclamantă se referă la inexistența faptei sancționate, lipsa incidenței disp.art. 5 alin. (1) lit. a)) Legea nr. 21/1996, individualizarea greșită a sancțiunii aplicate, sunt argumente ce nu permit Curții, în lipsa administrării unor probe ce ating fondul cauzei, să rețină eventualele indicii de nelegalitate.

Din aceste considerente, Curtea a apreciat că cerința cazului bine justificat nu este îndeplinită în cazul de față. În ceea ce privește cerința privind iminența pagubei, așa cum este reglementată de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) Legea nr. 554/2004, Curtea reține că reclamanta menționează generic dificultățile la care ar fi expusă prin executarea amenzii, constând în neplata obligațiilor contractuale și chiar ajungerea la încetarea de plăți, fără a depune dovezi din care să rezulte situația contabilă a firmei. 3. Recursul declarat de M.I. SRL Recurenta a criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că a făcut dovada îndeplinirii condițiilor suspendării actului administrativ, respectiv a cazului bine justificat și a prejudiciului iminent.

A susținut că existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerință și interpretare ar echivala ;cu prejudecarea fondului cauzei, arătând că aceste aspecte nu trebuie dovedite, ci acestea pot fi și prezumate. Recurenta a precizat că în cauza dedusă judecății rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ și se concretizează prin încălcarea, aplicarea și interpretarea greșită a legii, a situației de fapt și încălcarea prevederilor referitoare la individualizarea amenzii. S-a arătat că raportat la textul de lege indicat, chiar dacă C.C.

ar fi reținut că s-a săvârșit o faptă cu caracter anticoncurențial, aceasta nu intră sub incidența art. 5 din Legea nr. 21/1996, deoarece art. 8 prevede că interdicțiile prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a)) nu se aplică, întrucât piața relevantă a acestor raporturi comerciale întreprinse de societatea reclamantă este situată sub 1% din piața produselor cosmetice, în categoria produse de parfumerie, mass marchet. Recurenta a precizat că fapta care a fost reținută în sarcina reclamantei și pentru care a fost dată sancțiunea nu există. Recurenta a arătat că, raportat la momentul încheierii convențiilor, nu putea exista intenția părților semnatare de a încheia acte de neconcurență, atâta timp cât art. 5 și art. 8 din Legea nr. 21/1996 nu încadra astfel de fapte ca având un caracter anticoncurențial.

S-a precizat că dispozițiile arătate incriminează presupusele fapte abia după momentul 14 iulie 2011, când au fost modificate prin Legea nr. 149/2011. Recurenta a precizat că nu au fost încălcate nici prevederile art. 101 din TFUE, deoarece prin această prevedere se urmărește sancționarea încheierii unui acord de neconcurență pentru o perioadă mai mare de 5 ani, iar în cauză acordul dintre părți a fost încheiat pe o perioadă de sub 4 ani. S-a arătat că o decizie în sensul cumulării perioadei contractuale, cu perioadele de prelungire a contractului, ulterioare, este nelegală, apreciindu-se că prin textul de lege invocat se sancționează încheierea unui singur acord și nu încheierea unor acorduri succesive.

Recurenta a arătat că sentința atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, arătându-se că prin decizia nr. 99/2011 a Consiliului Concurenței s-a făcut o individualizare greșită a sancțiunii aplicate reclamantei, fapta fiind de o gravitate mică, având în vedere impactul redus asupra pieței. Recurenta a subliniat că în cauză este îndeplinită și condiția pagubei iminente, întrucât prejudiciul material produs recurentei este cert, a condus la perturbarea gravă a activității subscrisei prin diminuarea comenzilor, ca urmare a rezilierii contractelor. II.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul că nefondat pentru considerentele ce urmează: Suspendarea executării unui act administrativ, în cauza dedusă judecății, a Deciziei nr. 99 din 27 decembrie 2011 emisă de C.C., se poate dispune în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții expres prevăzute în textul de lege mai sus citat, și anume: existența unui caz bine justificat, astfel cum este definit în art. 2 lit. t) din aceeași lege și prevenirea unei pagube iminente, a unui prejudiciu material viitor dar previzibil (art. 2 lit. ș)) din Legea contenciosului administrativ.

Existența cazului bine justificat, presupune, așa cum s-a statuat în mod constant în practica jurisdicției supreme, dovedirea unor fapte sau împrejurări care să conducă la o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului a cărui suspendare se solicită. Or, sub acest aspect, atât la instanța de fond cât și în recurs, recurenta-reclamantă a invocat aceleași motive de nelegalitate care au stat la baza solicitării anulării deciziei emise de Curtea de Conturi, motive care însă vizează fondul cauzei și care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare în condițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Curtea urmează a reține că în prezent, acțiunea în anularea Deciziei nr. 99/2011 emisă de C.C., a fost soluționată de Curtea de Apel București prin Sentința civilă nr. 4122 din 19 iunie 2012, în sensul respingerii ei, prezumția de legalitate a actului contestat fiind astfel întărită.

În privința existenței unei pagube iminente, Curtea urmează a reține că nici îndeplinirea acestei condiții nu a fost dovedită de recurenta-reclamantă care fără a produce dovezi privind iminența pagubei, s-a rezumat la a menționa generic că firma ar fi în pericol dacă amendă de 20.804 lei cu care a fost sancționată, ar fi plătită. Instanța de fond însă, în mod corect a reținut că amenda aplicată reprezintă doar 2,4% din cifra de afaceri a recurentei-reclamante și că aceasta are o evoluție ascendentă numărându-se printre firmele cu indici pozitivi de profitabilitate. Cum cele două condiții prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nu au fost dovedite, în mod corect prima jurisdicție a respins cererea de suspendare.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312(1) Cod procedura civilă, recursul va fi respins ca nefondat, soluția pronunțată în primă jurisdicție fiind legală și în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de M.I. SRL împotriva sentinței nr. 2184 din 27 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2013.