ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 112/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel

București sub nr. 1377/2/2012 din data de 21 februarie 2012, reclamanta S.C. M.I.

SRL în contradictoriu cu pârâtul C.C. a solicitat suspendarea executării Deciziei

nr. 99 din 27 decembrie 2011 emisă de pârât, în ceea ce privește sancționarea

sa cu o amendă contravențională în valoare de 20.804 lei, reprezentând 2,4% din

cifra de afaceri totală aferentă anului 2010, pentru încălcarea prevederilor art.

5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 21/1996, până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei ce are ca obiect anularea deciziei atacate.

instanței de fond

Prin sentința nr. 2184

din 27 martie 2012 a Curții de Apel București a fost respinsă cererea de

suspendare formulată de reclamanta M.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.C.,

ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 99/2011 a Consiliului

Concurenței, societatea reclamantă a fost sancționată cu o amendă în valoare de

20.804 lei reprezentând 2,4% din cifra de afaceri aferentă anului 2010,

reținându-se încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)) Legea nr. 21/1996,

prin încheierea unor contracte prin care importatorii impun prețurile de vânzare

cu amănuntul la consumatorii finali, acțiunile părților implicate nefiind

rezultatul unor politici comerciale independente ale acestora, ci a unei

înțelegeri intervenite al cărei efect constă în restrângerea concurenței.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că operațiunea juridică de suspendare a efectelor unui

act administrativ constă în întreruperea vremelnică a producerii acestor

.efecte, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, ceea ce presupune,

în mod obligatoriu, ca actul administrativ respectiv să producă efecte la

momentul analizării cererii de suspendare.

În ceea ce privește

cererea de suspendare a efectelor Deciziei Consiliului Concurenței nr. 99/2011,

Curtea a reținut că, în cazul de față, decizia de imputare este, în mod indiscutabil,

un act administrativ unilateral cu caracter individual în raport de conținutul

său, iar reclamanta are depusă pe rolul instanței acțiunea ce are ca obiect

anularea actului atacat.

Referitor la

existența unui caz bine justificat, în cazul de față, instanța a reținut,

cercetând „aparența de legalitate" a actului ce formează obiectul

litigiului, iară a intra în analiza fondului, că nu există un caz bine

justificat.

Instanța a reținut că

aparența de nelegalitate trebuie să rezulte în urma unei analize sumare a

împrejurărilor în care a fost emis actul, fără a fi prejudecat fondul, or,

toate argumentele invocate de reclamant sunt în realitate critici de

nelegalitate a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 99/2011, care nu sunt

evidente la o cercetare aparentă, ci presupun, în mod obligatoriu,

administrarea unor probe pe fondul cauzei, ceea ce excede obiectului prezentei

cereri.

Aparența de

nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări

de fapt sau de drept care se constituie în „indicii de nelegalitate" și

care rezultă dintr-o simplă analiză, fără a presupune dovedirea unor motive de

nelegalitate.

Aparent a reținut

instanța că Deciziei Consiliului Concurenței nr. 99/2011 a fost emisă în forma

prevăzută de lege, de autoritatea competentă, cu indicarea temeiurilor de

drept.

Or, argumentele

invocate de reclamantă se referă la inexistența faptei sancționate, lipsa

incidenței disp.art. 5 alin. (1) lit. a)) Legea nr. 21/1996, individualizarea

greșită a sancțiunii aplicate, sunt argumente ce nu permit Curții, în lipsa

administrării unor probe ce ating fondul cauzei, să rețină eventualele indicii

de nelegalitate.

Din aceste

considerente, Curtea a apreciat că cerința cazului bine justificat nu este

îndeplinită în cazul de față.

În ceea ce privește cerința

privind iminența pagubei, așa cum este reglementată de dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. ș) Legea nr. 554/2004, Curtea reține că reclamanta menționează generic

dificultățile la care ar fi expusă prin executarea amenzii, constând în neplata

obligațiilor contractuale și chiar ajungerea la încetarea de plăți, fără a

depune dovezi din care să rezulte situația contabilă a firmei.

de M.I. SRL

Recurenta a criticat

soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că a făcut dovada

îndeplinirii condițiilor suspendării actului administrativ, respectiv a cazului

bine justificat și a prejudiciului iminent.

A susținut că

existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de

nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerință și interpretare ar echivala ;cu

prejudecarea fondului cauzei, arătând că aceste aspecte nu trebuie dovedite, ci

acestea pot fi și prezumate.

Recurenta a precizat

că în cauza dedusă judecății rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra

prezumției de legalitate a actului administrativ și se concretizează prin

încălcarea, aplicarea și interpretarea greșită a legii, a situației de fapt și

încălcarea prevederilor referitoare la individualizarea amenzii.

S-a arătat că

raportat la textul de lege indicat, chiar dacă C.C. ar fi reținut că s-a

săvârșit o faptă cu caracter anticoncurențial, aceasta nu intră sub incidența art.

5 din Legea nr. 21/1996, deoarece art. 8 prevede că interdicțiile prevăzute la art.

5 alin. (1) lit. a)) nu se aplică, întrucât piața relevantă a acestor raporturi

comerciale întreprinse de societatea reclamantă este situată sub 1% din piața

produselor cosmetice, în categoria produse de parfumerie, mass marchet.

Recurenta a precizat

că fapta care a fost reținută în sarcina reclamantei și pentru care a fost dată

sancțiunea nu există.

Recurenta a arătat

că, raportat la momentul încheierii convențiilor, nu putea exista intenția

părților semnatare de a încheia acte de neconcurență, atâta timp cât art. 5 și art.

8 din Legea nr. 21/1996 nu încadra astfel de fapte ca având un caracter

anticoncurențial.

S-a precizat că

dispozițiile arătate incriminează presupusele fapte abia după momentul 14 iulie

2011, când au fost modificate prin Legea nr. 149/2011.

Recurenta a precizat

că nu au fost încălcate nici prevederile art. 101 din TFUE, deoarece prin

această prevedere se urmărește sancționarea încheierii unui acord de

neconcurență pentru o perioadă mai mare de 5 ani, iar în cauză acordul dintre

părți a fost încheiat pe o perioadă de sub 4 ani. S-a arătat că o decizie în

sensul cumulării perioadei contractuale, cu perioadele de prelungire a

contractului, ulterioare, este nelegală, apreciindu-se că prin textul de lege

invocat se sancționează încheierea unui singur acord și nu încheierea unor

acorduri succesive.

Recurenta a arătat că

sentința atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii,

arătându-se că prin decizia nr. 99/2011 a Consiliului Concurenței s-a făcut o

individualizare greșită a sancțiunii aplicate reclamantei, fapta fiind de o

gravitate mică, având în vedere impactul redus asupra pieței.

Recurenta a subliniat

că în cauză este îndeplinită și condiția pagubei iminente, întrucât prejudiciul

material produs recurentei este cert, a condus la perturbarea gravă a

activității subscrisei prin diminuarea comenzilor, ca urmare a rezilierii contractelor.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul că nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Suspendarea

executării unui act administrativ, în cauza dedusă judecății, a Deciziei nr. 99

din 27 decembrie 2011 emisă de C.C., se poate dispune în temeiul dispozițiilor art.

14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ numai dacă sunt

îndeplinite cumulativ cele două condiții expres prevăzute în textul de lege mai

sus citat, și anume: existența unui caz bine justificat, astfel cum este

definit în art. 2 lit. t) din aceeași lege și prevenirea unei pagube iminente,

a unui prejudiciu material viitor dar previzibil (art. 2 lit. ș)) din Legea

contenciosului administrativ.

Existența cazului

bine justificat, presupune, așa cum s-a statuat în mod constant în practica

jurisdicției supreme, dovedirea unor fapte sau împrejurări care să conducă la o

îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului a cărui suspendare se

solicită.

Or, sub acest aspect,

atât la instanța de fond cât și în recurs, recurenta-reclamantă a invocat

aceleași motive de nelegalitate care au stat la baza solicitării anulării

deciziei emise de Curtea de Conturi, motive care însă vizează fondul cauzei și

care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare în condițiile art. 14 din

Legea contenciosului administrativ, astfel cum în mod corect a reținut și

instanța de fond.

Curtea urmează a

reține că în prezent, acțiunea în anularea Deciziei nr. 99/2011 emisă de C.C.,

a fost soluționată de Curtea de Apel București prin Sentința civilă nr. 4122

din 19 iunie 2012, în sensul respingerii ei, prezumția de legalitate a actului

contestat fiind astfel întărită.

În privința

existenței unei pagube iminente, Curtea urmează a reține că nici îndeplinirea

acestei condiții nu a fost dovedită de recurenta-reclamantă care fără a produce

dovezi privind iminența pagubei, s-a rezumat la a menționa generic că firma ar

fi în pericol dacă amendă de 20.804 lei cu care a fost sancționată, ar fi plătită.

Instanța de fond

însă, în mod corect a reținut că amenda aplicată reprezintă doar 2,4% din cifra

de afaceri a recurentei-reclamante și că aceasta are o evoluție ascendentă

numărându-se printre firmele cu indici pozitivi de profitabilitate.

Cum cele două

condiții prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea contenciosului

administrativ nu au fost dovedite, în mod corect prima jurisdicție a respins

cererea de suspendare.

În consecință, în

raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312(1) Cod

procedura civilă, recursul va fi respins ca nefondat, soluția pronunțată în

primă jurisdicție fiind legală și în deplină concordanță cu dispozițiile legale

aplicabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat de M.I. SRL împotriva sentinței nr. 2184 din 27 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2013.