ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6515/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6515/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta

SC A.I. SRL a

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, în

principal, anularea Deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 și absolvirea sa de

plata amenzii aplicate prin aceasta, iar, în subsidiar, diminuarea amenzilor

aplicate, urmare a aplicării corecte a mecanismului legal de individualizare a

sancțiunii.

În motivarea acțiunii

, reclamanta a invocat prescripția dreptului de aplicare a sancțiunii amenzii.

Reclamanta a contesat

aplicabilitatea în cauză a reglementărilor privind prescripția cuprinse în

Decretul nr. 167/1958, care se aplică raporturilor juridice civile, de drept

privat. Or, dreptul contravențional face parte din sfera dreptului public,

instituția prescripției fiind reglementată în materie contravențională de o

lege cadru, respectiv de O.G. nr. 2/2001.

În ceea ce privește

fondul cauzei, reclamanta a contestat caracterul anticoncurențial al faptelor

reținute de pârât în sarcina sa.

Prin sentința civilă nr.

1880 din 9 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de

reclamanta SC A.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut

că prin Decizia nr. 224

din 19 decembrie  2005, Consiliul Concurenței a reținut, în baza concluziilor

raportului de investigație, că un număr de societăți comerciale, printre care

și reclamanta, au încălcat pe de o parte prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 21/1996 a concurenței, prin încheierea unor înțelegeri verticale

având ca obiect fixarea concertată, în mod direct și indirect, prin discount-uri,

a prețurilor de revânzare a produselor SC W.R. SRL, iar pe de altă parte prevederile

art. 5 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, prin convenirea împărțirii piețelor

de desfacere și alocării clienților.

Astfel, s-a reținut

că distribuitorii agreați de SC W.R. SRL ca parte a rețelei sale de distribuție

și care cumpără produse de la SC W.R. SRL în scopul revânzării, sunt agenți

economici în sensul art. 5 alin. (1) din Lege.

Aceste acorduri au

avut ca obiect stabilirea prețului de revânzare, prin aceasta restrângând sau

denaturând concurența prin preț, indiferent de gradul exact în care aceste

acorduri au fost puse în aplicare. Convenirea prețului la care cumpărătorul

revinde produsele furnizorului reprezintă o restricționare evidentă a

concurenței care este în mod expres interzisă de art. 5 alin. (1) din Lege.

Cu privire la acest

aspect, Curtea de apel a subliniat inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art.

13 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Relativ la motivul de

nelegalitate din cererea completatoare a reclamantei, constând în nelegalitatea

procedurii de investigație în ce le privește fără a exista un ordin în acest

sens, instanța de fond l-a apreciat ca neîntemeiat, reținând că prin Ordinul nr.

384 din 25 octombrie  2004 s-a dispus declanșarea procedurii de investigație

având ca obiect „posibila încălcare a art. 6 și art. 5 alin. (1) din Legea

concurenței nr. 21/1996 de către SC W.R. SRL, însă prin Ordinul din 05

noiembrie  2005 primul ordin a fost modificat în sensul dispunerii unei

investigații având obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) „de către SC W.R.

SRL și partenerii săi contractuali”.

Acordul înch.eiat de

reclamantă cu furnizorul SC W.R. SRL, având ca obiect, prohibit, fixarea

prețurilor de maniera arătată, constituie înțelegeri anticoncurențiale per se,

fără a fi necesară nu doar probarea mai departe a efectelor restrictive produse

în concret asupra concurenței, dar nici măcar ca astfel de efecte restrictive

să se fi produs pe piață.

Art. 5 al Legii

concurenței reglementează în alin. (1) principiul interdicției practicilor

coluzive, consacrând în alin. (2) și (3) posibilitatea de a obține o

exceptare individuală, dacă aceasta nu a fost obținută prin intermediului

vreunui regulament de exceptare pe categorii.

Astfel,

neîncadrându-se în niciuna din situațiile de exceptare pe categorii, SC W.R.

SRL trebuia să solicite Consiliului Concurenței acordarea unei exceptări

individuale, care se acordă, potrivit alin. (3) prin decizie a Consiliului,

decizie care produce efecte pentru viitor, decizie pe care nu o

solicitat-o/obținut-o anterior perioadei de referință în prezenta cauză.

În ceea ce privește

individualizarea sancțiunii, instanța de fond a reținut că art. 52 al Legii concurenței

instituie criteriile de individualizare a acesteia, în funcție „de gravitatea

și durata faptei și a consecințelor sale asupra concurenței”, acestea fiind

detaliate, potrivit delegării de competențe din acest text, potrivit căruia „(...)

Sancțiunile vor fi gradate pe tranșe, prin instrucțiuni adoptate de către

Consiliul Concurențe”.

Curtea de apel a apreciat

că legea prevede suficiente elemente de individualizare în concret a

sancțiunii, astfel încât să nu se pună problema încălcării principiului

legalității sancțiunii, elemente care au și fost avute în vedere de pârât la

stabilirea amenzilor.

Astfel, la stabilirea

nivelului de bază al amenzilor aplicate s-a reținut, pentru reclamantă, o

gravitate medie, iar în privința duratei (care se adiționează gravității în

determinarea nivelului de bază) s-a reținut o durată medie.

Raportarea la cifra

de afaceri totală, în cote procentuale din aceasta, își are temei legal în art.

51 alin. 1 al legii, potrivit căruia „(…). se sancționează cu amendă de până la

10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancțiunii

următoarele fapte: (…)”

Împotriva hotărârii instanței

de fond, reclamanta SC A.I. SRL, prin administrator special C.I.A. a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta, în

motivarea recursului a arătat că este sub incidența prevederilor Legii nr. 85/2006,

iar procedura insolventei demarată în ceea ce o privește face obiectul Dosarului

nr. 6607/108/2010 al Tribunalului Arad.

La data de 30

decembrie  2011 a fost depus la Tribunalul Arad Planul de reorganizare al SC A.I.

SRL.

În termenul legal

prevăzut de Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar a convocat Adunarea

Generală a Creditorilor SC A.I. SRL pentru data de 03 februarie 2012 având ca

unic punct pe ordinea de zi "votarea planului de reorganizare propus de

către debitoarea SC A.I. SRL.

La data de 03

februarie 2012 în cadrul ședinței adunării generale a creditorilor, cu

respectarea condițiilor de cvorum și de majoritate prevăzute de lege, cu votul

a 3 categorii de creanțe din 5, a fost aprobat planul de reorganizare propus de

către debitoarea SC A.I. SRL, prin administrator special.

Dat fiind faptul că

împotriva hotărârii creditorilor prin care a fost votat planul de reorganizare

nu au fost înregistrate contestații, la termenul din data de 12 martie 2012,

prin sentința civilă nr. 613/2012 judecătorul sindic a confirmat planul de

reorganizare a societății SC A.I. SRL.

Conform acestui plan

de reorganizare, creanța Consiliului Concurentei este înscrisă la capitolul creanțe

bugetare, într-un cuantum de 415.000 lei.

Această sumă va fi

plătită în condițiile stabilite expres în planul de reorganizare.

În consecință, orice

sumă care excede sumei de 415.000 lei nu este datorată și nu-i poate fi

imputată.

Planul de

reorganizare propus a fost întocmit cu respectarea prevederilor art. 94, 95,

96, 101 din Legea nr. 85/2006: hotărârea adunării creditorilor asupra planului

a fost legal adoptată, în conformitate cu art. 100 și 101 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 85/2006, iar planul prevede că gradul de îndestulare a creditorilor

este mai mare în ipoteza reorganizării decât în ipoteza falimentului.

Recurenta a mai

arătat că nu poate susține financiar nicio plată cu un cuantum mai mare decât

cele previzionate în planul de reorganizare. Prin urmare, se impune modificarea

hotărârii judecătorești în sensul diminuării sumei pe care trebuie să o plătească

până la concurența cu suma stabilită prin planul de reorganizare.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În urma investigației

dispusă prin Ordinul din 25 octombrie 2004 modificat prin Ordinul din 05

septembrie 2005, a analizei raportului întocmit de echipa de investigație și

observațiilor la acesta formulate de părțile implicate precum și a

declarațiilor din timpul audierilor, Plenul Consiliului Concurenței a emis

Decizia nr. 224 din 19 decembrie  2005 prin care SC W.R.P.Z SRL și din

partenerii săi, respectiv distribuitorii SC R. SA, partener comercial direct al

SC W.R. SRL , au fost sancționați pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea

concurenței nr. 21/1996, republicată, prin fixarea prețului de revânzare,

direct prin clauza contractuală referitoare la preț și indirect prin fixarea

nivelului discount-urilor acordate în piață, în baza unei politici de vânzări

riguros stabilită, precum și împărțirea piețelor de desfacere și alocare

clienților.

Astfel, pe prima

verigă a lanțului de distribuție se stabilea, printr-o înțelegere verticală,

prețul la care cumpărau agenții economici de pe cea de a doua verigă

(distribuitori-clienți), majoritatea acestora fiind magazine care se adresează

consumatorului final.

Stabilirea prețului

de revânzare și alocarea clienților a eliminat complet concurența dintre

distribuitori. Prin practicarea prețurilor convenite, consumatorul final a fost

afectat, fiind obligat să plătească pentru produsele W. un preț care nu s-a

format pe baza jocului liber dintre cerere și ofertă pe toate verigile lanțului

de distribuție.

Constatând încheierea

unor înțelegeri având ca obiect fixarea prețului de revânzare, Plenul

Consiliului Concurenței a stabilit, de asemenea, interdicția pentru W. de a

recomanda prețul de revânzare al produselor sale, chiar la nivel maximal,

distribuitorilor săi sau oricărui partener comercial.

Instanța de recurs

constată că recursul, astfel cum a fost formulat, nu aduce absolut nicio

critică sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, fiind întemeiat

exclusiv pe considerente ce au intervenit după emiterea actului administrativ

contestat, respectiv deschiderea procedurii insolvenței, în anul 2010, în ceea

ce o privește pe recurentă.

Pentru că sunt aspecte

ce au intervenit ulterior aplicării sancțiunii prin emiterea deciziei de către Consiliul

Concurenței, acestea nu pot afecta legalitatea actului administrativ, având în

vedere că ea nu poate fi stabilită decât în raport cu momentul emiterii acestuia,

în funcție de elementele de fapt și de drept existente la momentul adoptării.

Recurenta a

solicitat, prin motivele de recurs, reducerea amenzii aplicate, dar, declararea

stării de insolvabilitate nu poate constitui motiv de reducere al cuantumului

sancțiunii aplicate.

În jurisprudența

Curții de Justiție a Uniunii Europene și Tribunalului de Primă instanță s-a

subliniat faptul că, la stabilirea cuantumului amenzii, nu poate fi avută în

vedere situația financiară precară a unei întreprinderi pentru că aceasta ar echivala

cu acordarea unui avantaj competitiv nejustificat.

De asemenea, instanța

de control judiciar constată că în ceea ce o privește pe recurentă nivelul

amenzii a fost stabilit, în conformitate cu prevederile "Instrucțiunilor

privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 56

din Legea concurenței nr. 21/1996" în vigoare la momentul emiterii

deciziei, pe baza unor criterii obiective și concrete, într-un procent de 0,8%

din cifra de afaceri realizată în anul 2004 de recurentă, deși potrivit art. 51

alin. (1) din Lege: "Constituie contravenții și se sancționează cu amendă

de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior

sancțiunii următoarele fapte: a) încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) (...)".

Faptele săvârșite de

W. și distribuitorii săi s-au desfășurat pe o perioadă lungă de timp, respectiv

peste 4 ani, timp în care recurenta a cules beneficiile practicii

anticoncurențiale, fără a se teme de concurența celorlalți distribuitori, iar

amenda a fost individualizată la nivelul cifrei de afaceri obținute într-un

singur an, respectiv cel anterior emiterii deciziei, anul 2004. Cifra de

afaceri realizată recurentă în anul 2004 a fost de 3.754.293.114 lei iar

profitul net 39.336.737 lei, amenda aplicată fiind de 3.003.434 lei.

Prin urmare, în mod

corect autoritatea de concurență a aplicat o sancțiune corelată cu capacitatea

financiară a întreprinderii contraveniente.

În ceea ce privește situația

precară și incapacitatea de a plăti amenda invocate de recurentă, Înalta Curte constată

că acestea sunt ulterioare emiterii actului administrativ contestat, recurenta

înregistrând profit până în anul 2008, inclusiv, perioadă în care putea să își

constituie provizioanele necesare pentru a acoperi amenda aplicată, demonstrând

astfel un comportament prudent și totodată diligent.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC A.I. SRL prin administrator special C.I.A. împotriva

sentinței civile nr. 1880 din 9 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 4 octombrie 2013.