ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6515/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A.I. SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, în principal, anularea Deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 și absolvirea sa de plata amenzii aplicate prin aceasta, iar, în subsidiar, diminuarea amenzilor aplicate, urmare a aplicării corecte a mecanismului legal de individualizare a sancțiunii. În motivarea acțiunii , reclamanta a invocat prescripția dreptului de aplicare a sancțiunii amenzii. Reclamanta a contesat aplicabilitatea în cauză a reglementărilor privind prescripția cuprinse în Decretul nr. 167/1958, care se aplică raporturilor juridice civile, de drept privat.

Or, dreptul contravențional face parte din sfera dreptului public, instituția prescripției fiind reglementată în materie contravențională de o lege cadru, respectiv de O.G. nr. 2/2001. În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanta a contestat caracterul anticoncurențial al faptelor reținute de pârât în sarcina sa. Prin sentința civilă nr. 1880 din 9 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005, Consiliul Concurenței a reținut, în baza concluziilor raportului de investigație, că un număr de societăți comerciale, printre care și reclamanta, au încălcat pe de o parte prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 a concurenței, prin încheierea unor înțelegeri verticale având ca obiect fixarea concertată, în mod direct și indirect, prin discount-uri, a prețurilor de revânzare a produselor SC W.R. SRL, iar pe de altă parte prevederile art. 5 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, prin convenirea împărțirii piețelor de desfacere și alocării clienților. Astfel, s-a reținut că distribuitorii agreați de SC W.R.

SRL ca parte a rețelei sale de distribuție și care cumpără produse de la SC W.R. SRL în scopul revânzării, sunt agenți economici în sensul art. 5 alin. (1) din Lege. Aceste acorduri au avut ca obiect stabilirea prețului de revânzare, prin aceasta restrângând sau denaturând concurența prin preț, indiferent de gradul exact în care aceste acorduri au fost puse în aplicare. Convenirea prețului la care cumpărătorul revinde produsele furnizorului reprezintă o restricționare evidentă a concurenței care este în mod expres interzisă de art. 5 alin. (1) din Lege. Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a subliniat inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 13 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Relativ la motivul de nelegalitate din cererea completatoare a reclamantei, constând în nelegalitatea procedurii de investigație în ce le privește fără a exista un ordin în acest sens, instanța de fond l-a apreciat ca neîntemeiat, reținând că prin Ordinul nr. 384 din 25 octombrie 2004 s-a dispus declanșarea procedurii de investigație având ca obiect „posibila încălcare a art. 6 și art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996 de către SC W.R. SRL, însă prin Ordinul din 05 noiembrie 2005 primul ordin a fost modificat în sensul dispunerii unei investigații având obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) „de către SC W.R. SRL și partenerii săi contractuali”. Acordul înch.eiat de reclamantă cu furnizorul SC W.R.

SRL, având ca obiect, prohibit, fixarea prețurilor de maniera arătată, constituie înțelegeri anticoncurențiale per se, fără a fi necesară nu doar probarea mai departe a efectelor restrictive produse în concret asupra concurenței, dar nici măcar ca astfel de efecte restrictive să se fi produs pe piață. Art. 5 al Legii concurenței reglementează în alin. (1) principiul interdicției practicilor coluzive, consacrând în alin. (2) și (3) posibilitatea de a obține o exceptare individuală, dacă aceasta nu a fost obținută prin intermediului vreunui regulament de exceptare pe categorii. Astfel, neîncadrându-se în niciuna din situațiile de exceptare pe categorii, SC W.R. SRL trebuia să solicite Consiliului Concurenței acordarea unei exceptări individuale, care se acordă, potrivit alin. (3) prin decizie a Consiliului, decizie care produce efecte pentru viitor, decizie pe care nu o solicitat-o/obținut-o anterior perioadei de referință în prezenta cauză.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, instanța de fond a reținut că art. 52 al Legii concurenței instituie criteriile de individualizare a acesteia, în funcție „de gravitatea și durata faptei și a consecințelor sale asupra concurenței”, acestea fiind detaliate, potrivit delegării de competențe din acest text, potrivit căruia „(...) Sancțiunile vor fi gradate pe tranșe, prin instrucțiuni adoptate de către Consiliul Concurențe”. Curtea de apel a apreciat că legea prevede suficiente elemente de individualizare în concret a sancțiunii, astfel încât să nu se pună problema încălcării principiului legalității sancțiunii, elemente care au și fost avute în vedere de pârât la stabilirea amenzilor.

Astfel, la stabilirea nivelului de bază al amenzilor aplicate s-a reținut, pentru reclamantă, o gravitate medie, iar în privința duratei (care se adiționează gravității în determinarea nivelului de bază) s-a reținut o durată medie. Raportarea la cifra de afaceri totală, în cote procentuale din aceasta, își are temei legal în art. 51 alin. 1 al legii, potrivit căruia „(…). se sancționează cu amendă de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancțiunii următoarele fapte: (…)” Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta SC A.I. SRL, prin administrator special C.I.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta, în motivarea recursului a arătat că este sub incidența prevederilor Legii nr. 85/2006, iar procedura insolventei demarată în ceea ce o privește face obiectul Dosarului nr. 6607/108/2010 al Tribunalului Arad.

La data de 30 decembrie 2011 a fost depus la Tribunalul Arad Planul de reorganizare al SC A.I. SRL. În termenul legal prevăzut de Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar a convocat Adunarea Generală a Creditorilor SC A.I. SRL pentru data de 03 februarie 2012 având ca unic punct pe ordinea de zi "votarea planului de reorganizare propus de către debitoarea SC A.I. SRL. La data de 03 februarie 2012 în cadrul ședinței adunării generale a creditorilor, cu respectarea condițiilor de cvorum și de majoritate prevăzute de lege, cu votul a 3 categorii de creanțe din 5, a fost aprobat planul de reorganizare propus de către debitoarea SC A.I. SRL, prin administrator special. Dat fiind faptul că împotriva hotărârii creditorilor prin care a fost votat planul de reorganizare nu au fost înregistrate contestații, la termenul din data de 12 martie 2012, prin sentința civilă nr. 613/2012 judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare a societății SC A.I.

SRL. Conform acestui plan de reorganizare, creanța Consiliului Concurentei este înscrisă la capitolul creanțe bugetare, într-un cuantum de 415.000 lei. Această sumă va fi plătită în condițiile stabilite expres în planul de reorganizare. În consecință, orice sumă care excede sumei de 415.000 lei nu este datorată și nu-i poate fi imputată. Planul de reorganizare propus a fost întocmit cu respectarea prevederilor art. 94, 95, 96, 101 din Legea nr. 85/2006: hotărârea adunării creditorilor asupra planului a fost legal adoptată, în conformitate cu art. 100 și 101 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2006, iar planul prevede că gradul de îndestulare a creditorilor este mai mare în ipoteza reorganizării decât în ipoteza falimentului.

Recurenta a mai arătat că nu poate susține financiar nicio plată cu un cuantum mai mare decât cele previzionate în planul de reorganizare. Prin urmare, se impune modificarea hotărârii judecătorești în sensul diminuării sumei pe care trebuie să o plătească până la concurența cu suma stabilită prin planul de reorganizare. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În urma investigației dispusă prin Ordinul din 25 octombrie 2004 modificat prin Ordinul din 05 septembrie 2005, a analizei raportului întocmit de echipa de investigație și observațiilor la acesta formulate de părțile implicate precum și a declarațiilor din timpul audierilor, Plenul Consiliului Concurenței a emis Decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005 prin care SC W.R.P.Z SRL și din partenerii săi, respectiv distribuitorii SC R. SA, partener comercial direct al SC W.R. SRL , au fost sancționați pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, prin fixarea prețului de revânzare, direct prin clauza contractuală referitoare la preț și indirect prin fixarea nivelului discount-urilor acordate în piață, în baza unei politici de vânzări riguros stabilită, precum și împărțirea piețelor de desfacere și alocare clienților.

Astfel, pe prima verigă a lanțului de distribuție se stabilea, printr-o înțelegere verticală, prețul la care cumpărau agenții economici de pe cea de a doua verigă (distribuitori-clienți), majoritatea acestora fiind magazine care se adresează consumatorului final. Stabilirea prețului de revânzare și alocarea clienților a eliminat complet concurența dintre distribuitori. Prin practicarea prețurilor convenite, consumatorul final a fost afectat, fiind obligat să plătească pentru produsele W. un preț care nu s-a format pe baza jocului liber dintre cerere și ofertă pe toate verigile lanțului de distribuție. Constatând încheierea unor înțelegeri având ca obiect fixarea prețului de revânzare, Plenul Consiliului Concurenței a stabilit, de asemenea, interdicția pentru W. de a recomanda prețul de revânzare al produselor sale, chiar la nivel maximal, distribuitorilor săi sau oricărui partener comercial.

Instanța de recurs constată că recursul, astfel cum a fost formulat, nu aduce absolut nicio critică sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, fiind întemeiat exclusiv pe considerente ce au intervenit după emiterea actului administrativ contestat, respectiv deschiderea procedurii insolvenței, în anul 2010, în ceea ce o privește pe recurentă. Pentru că sunt aspecte ce au intervenit ulterior aplicării sancțiunii prin emiterea deciziei de către Consiliul Concurenței, acestea nu pot afecta legalitatea actului administrativ, având în vedere că ea nu poate fi stabilită decât în raport cu momentul emiterii acestuia, în funcție de elementele de fapt și de drept existente la momentul adoptării.

Recurenta a solicitat, prin motivele de recurs, reducerea amenzii aplicate, dar, declararea stării de insolvabilitate nu poate constitui motiv de reducere al cuantumului sancțiunii aplicate. În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și Tribunalului de Primă instanță s-a subliniat faptul că, la stabilirea cuantumului amenzii, nu poate fi avută în vedere situația financiară precară a unei întreprinderi pentru că aceasta ar echivala cu acordarea unui avantaj competitiv nejustificat.

De asemenea, instanța de control judiciar constată că în ceea ce o privește pe recurentă nivelul amenzii a fost stabilit, în conformitate cu prevederile "Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 56 din Legea concurenței nr. 21/1996" în vigoare la momentul emiterii deciziei, pe baza unor criterii obiective și concrete, într-un procent de 0,8% din cifra de afaceri realizată în anul 2004 de recurentă, deși potrivit art. 51 alin. (1) din Lege: "Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancțiunii următoarele fapte: a) încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) (...)". Faptele săvârșite de W. și distribuitorii săi s-au desfășurat pe o perioadă lungă de timp, respectiv peste 4 ani, timp în care recurenta a cules beneficiile practicii anticoncurențiale, fără a se teme de concurența celorlalți distribuitori, iar amenda a fost individualizată la nivelul cifrei de afaceri obținute într-un singur an, respectiv cel anterior emiterii deciziei, anul 2004. Cifra de afaceri realizată recurentă în anul 2004 a fost de 3.754.293.114 lei iar profitul net 39.336.737 lei, amenda aplicată fiind de 3.003.434 lei.

Prin urmare, în mod corect autoritatea de concurență a aplicat o sancțiune corelată cu capacitatea financiară a întreprinderii contraveniente. În ceea ce privește situația precară și incapacitatea de a plăti amenda invocate de recurentă, Înalta Curte constată că acestea sunt ulterioare emiterii actului administrativ contestat, recurenta înregistrând profit până în anul 2008, inclusiv, perioadă în care putea să își constituie provizioanele necesare pentru a acoperi amenda aplicată, demonstrând astfel un comportament prudent și totodată diligent. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.I. SRL prin administrator special C.I.A. împotriva sentinței civile nr. 1880 din 9 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2013.