ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 838/2015

Decizia nr. 838/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2/2012 reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței să depună anularea Deciziei nr. 98 din 27 decembrie 2011 emisă de pârât cu consecința exonerării reclamantei de la plata amenzii în cuantum de 11.744,327 lei, iar în subsidiar, reducerea amenzii aplicate sub nivelul stabilit de pârât care a individualizat greșit sancțiunea aplicată.

În motivarea acțiunii, reclamanta arată, în esență, că în mod greșit s-a reținut de către B. prin Decizia nr. 98/2011, încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței și a prevederilor art. 101 alin. (1) din Tratat deoarece prin clauzele contractuale nu a fost restricționat comerțul paralel prin restrângerea importurilor și exporturilor către și din România de produse marca C., disponibile fără prescripție medicală.

De asemenea, sancțiunea aplicată prin decizia contestată este disproporționată, B. neținând cont de circumstanțele atenuante și de faptul că faptele reținute în sarcina sa au fost săvârșite fără intenție.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința nr. 1967 din 12 iunie 2013 a Curții de Apel București, a fost respinsă ca neîntâmpinată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B., apreciindu-se că Decizia nr. 98/2011 emisă de pârât este legală, motivele invocate în cererea de chemare în judecată fiind nefondată.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că prin Decizia nr. 98 din 27 decembrie 2011, B. a reținut că C. și distribuitorii săi, inclusiv reclamanta au realizat o înțelegere anticoncurențială care a avut ca efect izolarea pieței românești și împiedicarea comerțului paralel cu produse C. în cadrul pieței comune, faptă interzisă de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței și ale art. 101 alin. (1) Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene. Totodată, s-a constatat că SC D. SA și distribuitorii săi, inclusiv reclamanta, au realizat o înțelegere anticoncurențială care a avut ca obiect restrângerea teritoriului în care distribuitorii pot revinde produse SC D. SA, cu consecința izolării pieței românești și împiedicării comerțului cu produse SC D. SA în alte piețe, inclusiv în cadrul pieței comune, faptă interzisă de prevederile art. 5 alin. (1) din Lege și ale art. 101 alin. (1) Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene.

Prin aceeași decizie, s-a dispus sancționarea societăților contraveniente, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, reclamantei SC A. SRL fiindu-i aplicată o amendă în cuantum de 11.744.327 lei.

B. a apreciat ca fiind anticoncurențiale clauza de interzicere a exporturilor de produse C. în afara teritoriului României și clauza de interzicere a achizițiilor de produse C. din alte surse decât C.

Art. 3.2.6 din Contractul C. se prevede că reclamantul se obligă „să nu achiziționeze produsele C. din afara teritoriului României, făcând astfel concurență neloială lui C. și prejudiciind interesele C. prin inducerea în eroare a clienților între Produsele comercializate de C. (în conformitate cu toate reglementările privitoare la comercializarea acestor produse pe piața românească) și același fel de produse de la alți furnizori, care ar putea să nu îndeplinească cerințele legale (GMP,GDP, autorizații de punere pe piață, etc.) în întregime sau în parte, C. fiind titularul autorizațiilor de punere pe piață în România a Produselor C.”

Tot astfel, clauza 3.2.7 a instituit obligația distribuitorului „să nu promoveze și să nu exporte activ în alte teritorii Produsele C. pe care le-a achiziționat, întrucât nici C. nu are dreptul de a le exporta în alte teritorii, fiind pregătite pentru distribuție numai pe piața din Teritoriu, conform legislației specifice.”

Pe lângă cele două clauze, în contract au fost introduse clauze de monitorizare a achizițiilor, a stocurilor și a vânzărilor de Produse C., precum și o clauză de sancționare a distribuitorilor în cazul în care aceștia nu și-ar fi respectat obligațiile asumate, clauze menite - în opinia Consiliului - să controleze și să asigure respectarea celor două clauze, de către distribuitori.

Reclamanta critică decizia ca fiind netemeinică și nelegală, susținând că fapta reținută de Consiliu nu există.

Astfel, Curtea a reținut că art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996 - similar art. 101 al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene - prevede faptul că sunt interzise înțelegerile care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurentei.

Există o înțelegere în sensul art. 5 din Legea concurentei si al art. 101 Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene, atunci când părțile, în mod expres sau implicit, adoptă un plan comun care îngrădește sau tinde să îngrădească activitatea comercială a fiecăreia, prin trasarea coordonatelor acțiunilor sau absentei acțiunilor lor pe piață.

În acest context instanța a reținut că, la data de 5 ianuarie 2009, C. a încheiat cu SC A. SRL Contractul din 5 ianuarie 2009 de distribuție neexclusivă a produselor farmaceutice și parafarmaceutice fabricate sub marca C. si comercializate pe teritoriul României, termenul inițial de valabilitate a contractului fiind 31 decembrie 2009, dar acesta putând fi reînnoit automat pentru noi perioade de 1 an, cu excepția cazului în care contractul era denunțat unilateral de oricare dintre părți, prin notificare scrisă prealabilă transmisă celeilalte părți cu 90 de zile înainte de încetarea preconizată a contractului.

Teza reclamantei conform căreia nu a existat în speță o înțelegere în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, întrucât nu s-a realizat acordul de voință al părților în scopul menționat de legiuitor, nu a fost reținută din următoarele considerente.

Contractul în cauză, în formă scrisă, a fost semnat de toate părțile, inclusiv de reclamantă, care și-a exprimat acordul cu privire la întreg conținutul contractului și în ceea ce privește clauzele anticoncurențiale.

În ipoteza în care voința părților cu privire la clauzele anticoncurențiale nu ar fi fost convergentă, se putea exercita dreptul de negociere cu privire la acestea, inclusiv prin solicitarea eliminării lor din contractele menționate.

Or, în cauză, deși societatea reclamantă, în etapa prealabilă încheierii contractului, a uzat de dreptul său de negociere, în ceea ce privește clauzele considerate anticoncurențiale, le-a acceptat ca atare.

Clauza 3.2.6 este clară în sensul restricționării importului de produse C. din afara teritoriului României. Nu se vorbește în contract de restricționarea importului produselor contrafăcute ci de restricționarea de produse ale lui C., comercializate de alți distribuitori.

Faptul că scopul declarat de părți pentru această restricționare ar fi acela de a preveni comercializarea de produse care ar putea să nu îndeplinească cerințele legale nu prezintă relevanță cât timp obiectul restricționării îl reprezintă produsele C.

Este adevărat că pentru a putea vorbi de o înțelegere anticoncurențială, relevantă este voința internă a părților însă contractul scris, înțeles ca instrumentum probationem reprezintă o probă a acestei voințe, revenind părții căreia i se opune contractul să facă dovada faptului că voința internă a părților a fost alta decât cea care rezultă din act.

Așadar nu B. trebuia să facă dovada faptului că voința internă a părților a fost cea care rezultă din înscris, ci reclamantei îi revenea obligația să administreze probe prin care să înlăture forța probantă a înscrisului prezentat.

Nu se mai poate vorbi de o prezumție a caracterului licit al cauzei unui contract, cât timp din clauzele scrise rezultă că voința părților a fost în sensul încheierii unei convenții contrare dispozițiilor legale.

Nu se poate susține nici faptul că articolul din contract ar avea caracter interpretabil. Textul articolului se referă în mod explicit la interdicția de a importa produse C. de la alți furnizori, iar din context nu rezultă că s-ar fi referit la produse contrafăcute, întrucât prevenirea comerțului cu produse care ar putea fi contrafăcute este menționată ca scop al restricționării importului paralel de produse C., nu ca limită a acestei interdicții.

Nici argumentele reclamantei privind obligația de interpretare a clauzei contractuale conform principiului in dubio pro reo nu au fost reținute. Clauza, nu este una interpretabilă, analiza textului conducând la o concluzie clară, iar pe de altă parte, aplicarea principiului de interpretare invocat de reclamantă ar conduce tot la sensul avut în vedere de B., întrucât inserarea unei clauze de interzicere a importurilor de produse contrafăcute nu ar fi de natură să producă, prin ea însăși, nici un efect, comerțul de produse contrafăcute fiind deja interzis prin lege. Doar interzicerea importului de produse C. de la alți distribuitori este de natură să producă efecte juridice proprii.

Autoritatea națională de concurență si-a întemeiat concluziile pe probe directe ale încălcării regulilor de concurență, reprezentate de contractele de distribuție C. - SC A. SRL și, respectiv, SC D. SA - SC A. SRL, în care clauzele anticoncurențiale explicite sunt consemnate în scris și au fost însușite de SC A. SRL, prin semnătură.

Faptul că furnizorul produselor, respectiv C., a avut în vedere interdicția de achiziționare de produse C., nu interdicția de achiziționare de pe piața europeană de produse contrafăcute este demonstrat și de răspunsul pe care acesta l-a trimis reclamantei SC A. SRL, în care arăta că „C. nu permite prejudicierea intereselor sale prin punerea pe piață a unor produse aparent C., dar în realitate contrafăcute sau necorespunzătoare cerințelor pieței din România. Ca titulară a autorizației de punere pe piață, C. este răspunzător de toate produsele C. de pe piața astfel încât nu poate permite intrarea acestora pe alte căi decât cele verificabile de C.”

Din clauzele contractuale rezultă expres mesajul transmis distribuitorilor că C. este „titularul autorizațiilor de punere pe piața din România a produselor C.” și, în virtutea acestei calități, ar fi singurul în măsură să vândă produse C. „în conformitate cu toate reglementările privitoare la comercializarea acestor produce pe piața românească.”

Faptul că scopul declarat al unei astfel de restrângeri ar fi acela de prevenire a importului de produse contrafăcute nu modifică obiectul restrângerii.

Reclamanta a prezentat B. documente din care rezultă că la nivelul instituției s-a pus problema eliminării clauzelor 3.2.6 și 3.2.7, fapt care ar fi fost lipsit de sens dacă partea ar fi considerat că prin aceste clauze se interzice doar comercializarea de produse contrafăcute.

În plus, lipsa oricăror demersuri pentru realizarea de importuri sau exporturi paralele confirmă, care a fost atitudinea subiectivă a reclamantei față de această clauză.

Conform Ordinului ministrului Sănătății nr. 1962/2008 privind procedura de eliberare a autorizațiilor de import paralel pentru medicamentele de uz uman se poate obține autorizație de import paralel pentru medicamentele de uz uman de către orice distribuitor, iar distribuitorul cu autorizație poate vinde sau distribui în mod legal pe piața din România produse C.

Nu a fost reținută susținerea reclamantei în sensul că produsele C. nu ar fi fost atractive la import.

Din documentația depusă la dosar rezultă că prețurile practicate în anul 2009 în România pentru unele produse C. erau cu până la 25% mai mari față de target-ul minim european (Bepanthen unguent 5% 30 gr. Unguent 5% 100 gr. Bepanthen cremă 5% 30 gr., Canesten cremă 20 gr.).

Aceste documente erau folosite de C. pentru a monitoriza activitatea de comerț paralel și pentru a putea asigura „o reacție corectă față de comerțul paralel cu produsele sale”.

Prin clauza de achiziție exclusivă, C. a descurajat distribuitorii să desfășoare activități minime de import și să găsească oportunități de afaceri și pe acest segment.

De altfel, unii dintre distribuitori au încercat să obțină autorizații de import paralel pentru produse C., însă nu au finalizat demersurile din cauza existenței clauzei de a nu importa direct ori indirect produse C.

Prin clauza 3.2.6 s-a interzis și achiziționarea produselor de același fel de la alți furnizori.

Ori, autoritatea care se ocupă de gestionarea importurilor paralele în conformitate cu dispozițiile legale, inclusiv pentru produsele C. este E., iar răspunderea pentru desfășurare acestei activități cu nerespectarea imperativelor normative revine distribuitorului/importatorului paralel, iar nu C.

Ca atare, scopul real al clauzei 3.2.6 din contractele de distribuție a fost înțelegerea anticoncurențială cu obiect și efect de restrângere a concurenței, iar aceasta înlătură susținerea reclamantei că lipsește fapta anticoncurențială.

Și susținerea reclamantei în sensul că restricționarea exporturilor active din Contractul C. nu încalcă Legea concurenței, nereprezentând o restricționare prin obiect a concurenței pe piața românească, întrucât acordul privind exporturile se referă la piețe externe a fost apreciată ca neîntemeiată.

Astfel, clauza 3.2.7 privind interzicerea exporturilor de produse C. prevede ca reclamanta: „să nu promoveze și să nu exporte activ în alte teritorii Produsele C. pe care le-a achiziționat, întrucât nici C. nu are dreptul de a le exporta în alte teritorii, fiind pregătite pentru distribuție numai pe piața din Teritoriu, conform legislației specifice".

Din formularea folosită, rezultă că reclamantei îi sunt interzise atât vânzările active, cât și vânzările pasive.

„Vânzările active" reprezintă abordarea activă a clienților individuali prin intermediul marketingului direct prin corespondență, inclusiv trimiterea de email-uri nesolicitate sau vizite propriu-zise; sau abordarea activă a unui anumit grup de clienți sau a anumitor clienți dintr-un teritoriu determinat, prin publicitate în mass media, pe internet sau prin alte acțiuni de promovare adresate în mod special acestui grup de clienți sau clienților din acest teritoriu. Publicitatea sau promovarea, care este atractivă numai pentru cumpărător dacă ajunge, de asemenea, la un grup specific de clienți sau la clienții dintr-un anumit teritoriu se consideră vânzare activă pentru acel grup de clienți sau pentru acei clienți din teritoriul în cauză.

In conformitate cu art. 4 lit. b) din Regulamentul de exceptare pe categorii nr. 330/2010 al Comisiei, există posibilitatea exceptării de la incidența art. 101 alin (1) Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene (corespondentul art. 5 alin. (1) din lege) a unor acorduri între agenți economici care interzic vânzările active în teritoriile rezervate exclusiv furnizorului sau alocate de furnizor unui alt cumpărător.

În cauză, distribuitorului îi este restricționată vânzarea activă în orice teritoriu, clauză ce contravine regulilor de concurență și, prin urmare, atrage incidența art. 5 alin. (1) din Lege, respectiv pe cea a art. 101 alin. (1) Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene.

„Vânzările pasive" reprezintă răspunsul la cereri nesolicitate de la clienți individuali, inclusiv livrarea de bunuri sau servicii unor astfel de clienți; orice publicitate sau acțiune de promovare generală care intră în atenția clienților din teritoriile exclusive ale altor distribuitori sau din grupurile de clienți ale altor distribuitori, care este însă un mod rezonabil de a aborda clienți situați pe teritoriul propriu este considerată vânzare pasivă. Publicitatea generală sau promovarea este considerată o variantă rezonabilă pentru a ajunge la astfel de clienți, dacă ar fi atractivă pentru cumpărător de a efectua aceste investiții, de asemenea în cazul în care nu s-ar ajunge la clienți în alte teritorii (exclusive) ale distribuitorilor sau grupurilor de clienți.

Prin asumarea contractului cu C., societății reclamante îi sunt interzise atât vânzările active în orice teritoriu, cât si cele pasive, fapt ce atrage incidența prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și pe cele ale art. 101 alin. (1) Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene pentru încălcarea regulilor de concurență.

Conform art. 5 alin. (1) din lege, sunt interzise orice înțelegeri care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței. Pe cale de consecință, pentru a fi atrasă incidența art. 5 alin. (1) din lege, trebuie îndeplinite anumite condiții, după cum urmează: existența a cel puțin două întreprinderi sau asociației de întreprinderi; existența unei înțelegeri sau practici concertate; înțelegerea în cauză să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața în cauză.

Clauza de interzicere a exporturilor este cuprinsă în contractul de distribuție încheiat de C. și reclamantă, contract care reprezintă acordul de voință al părților, acord manifestat explicit prin semnarea și însușirea, de către ambii parteneri comerciali, a tuturor clauzelor contractuale. Clauza reprezintă o înțelegere pe verticală, între agenți economici situați la niveluri diferite ale lanțului producție-distribuție, intrând în sfera de incidență a interdicțiilor instituite de art. 5 din lege, respectiv de art. 101 Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene.

În ceea ce privește cea de-a treia condiție, aceea ca înțelegerea în cauză să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața în cauză, au fost constatate următoarele:

Având în vedere că înțelegerile prin obiect, considerate a fi înțelegeri prin ele însele, constituie o restricționare a concurenței, rezultă că, în cazul acestor tipuri de înțelegeri anticoncurențiale, nu mai este necesară analizarea și arătarea efectelor anticoncurențiale pe care o astfel de înțelegere le produce.

Curtea Europeană de Justiție a statuat în C-439/09 Pierre Fabre Dermo-Cosmetique SAS/President de l’Autorite de la Concurrence și alții că „o clauză a unui contract de distribuție selectiva prin care se interzice distribuitorilor societății Pierre Fabre Dermo-Cosmétique sa vândă produsele acesteia pe internet constituie o restrângere a concurentei prin obiect, cu excepția cazului in care aceasta clauza este justificata in mod obiectiv.

Acordurile încheiate de C. cu distribuitorii săi reprezintă înțelegeri verticale care conțin, printre altele, și clauza de limitare a exporturilor prin care C. a urmărit să interzică acestora, inclusiv reclamantei, interzicerea ieșirii produselor sale de pe teritoriul României pe alte canale decât cele controlate de C.

Termenul de export are în limbajul comunitar un dublu sens, fiind utilizat și într-un sens mai restrâns, cu referire la vânzarea către state din afara Uniunii Europene, cât și într-un sens mai larg, sensul din limbajul comun, cu referire la orice vânzare către un comerciant dintr-un alt stat. Acest fapt este dovedit cu prisosință de B. care a analizat texte provenind de la autorități ale Uniunii Europene, în care termenul de export este utilizat în sensul din limbajul comun.

Or, din întreaga formulare a clauzei rezultă, fără putință de tăgadă, că sensul în care a fost utilizat termenul de export în contractul încheiat de reclamantă cu C. este cel din limbajul comun, cu referire la orice vânzare realizată de distribuitor către un client din afara teritoriului României. Partea finală a clauzei e referă la faptul că exportarea produselor nu este posibilă întrucât acestea au fost „pregătite pentru distribuție numai pe piața din Teritoriu, conform legislației specifice” și, întrucât au fost astfel pregătite nu pot fi comercializate nici chiar de C. decât pe această piață.

Cât privește afirmația că această clauză are în vedere doar prevenirea exportului de produse care nu îndeplinesc condițiile pentru comercializare, Curtea a reținut că faptul că produsele erau autorizate și pregătite pentru piața românească nu constituia un impediment insurmontabil pentru realizarea exporturilor, produsele putând fi autorizate și pregătite pentru piața de destinație fără aportul C., exporturile paralele fiind legale.

Ca și în cazul importurilor paralele, și pentru exporturile paralele există o dovadă suficient de convingătoare în sensul că între părți s-a încheiat o înțelegere prin care se restricționau exporturile paralele, dovadă ce rezultă din contractul încheiat între părți, contract ce se prezumă a cuprinde voința reală a părților până la proba contrară.

Atât art. 5 alin. (1) din lege, cât și art. 101 alin. (1) Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene prevăd în mod expres că înțelegerile exprese sau tacite și practicile concertate care urmăresc împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare restricționează concurența.

În speță, s-a încheiat o înțelegere între întreprinderi prin care s-au împărțit piețele și a fost limitată comercializarea unor produse prin interzicerea exporturilor.

Această înțelegere a avut ca obiect restrângerea concurenței, furnizorul C. urmărind ca distribuitorii să nu îi facă concurență prin realizarea de importuri sau exporturi paralele.

Cât privește clauza prin care s-au interzis importurile paralele, B. a demonstrat atractivitatea unor produse C. la import, rezultând că fost afectată în concret concurența atât pe piața internă (prin împiedicarea pătrunderii pe piață a unor produse mai ieftine), cât și comerțul între state.

Ca și în cazul clauzei de interzicere a importurilor paralele, și în cazul clauzei de interzicere a exporturilor paralele B. a făcut dovada faptului că unele produse erau comercializate pe piața europeană la prețuri substanțial mai mari decât pe piața românească, fiind susceptibile să fie atractive la export. Cu toate acestea, reclamanta nu a realizat nici un astfel de export și nici nu și-a manifestat interesul pentru astfel de operațiuni.

Chiar dacă s-ar accepta teza reclamantei, potrivit căreia diferența de preț nu era suficient de mare pentru a acoperi cheltuielile suplimentare pe care le-ar fi presupus exportul, acest fapt nu ar fi suficient pentru a reține că între părți nu s-a încheiat o înțelegere de limitare a exporturilor și, deci, de limitare a comerțului și de împărțire a piețelor, în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și art. 101 alin. (1) din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene, fiind vorba de o clauză anticoncurențială prin obiect nu prin efect.

Prin urmare, prin introducerea acestei clauze, C. a izolat piața românească și a împiedicat comerțul cu produse C. în alte piețe, inclusiv în cadrul pieței comune.

Cât privește clauza de monitorizare, aceasta nu a fost considerată o clauză anticoncurențială prin ea însăși ci a fost invocată de B. pentru a demonstra, faptul că intenția C., prin clauzele 3.2.6 și 3.2.7., acceptată de reclamantă, a fost aceea de a restricționa importurile și mai ales exporturile paralele.

Fără a fi o probă absolută, clauza de monitorizare a activității reclamantei oferă un indiciu în plus în favoarea tezei potrivit căreia C. era interesată ca distribuitorii săi să nu realizeze exporturi paralele, ci comercializarea produselor să se facă exclusiv pe teritoriul României, respectarea acestei interdicții fiind verificată prin monitorizarea stocurilor și vânzărilor. Faptul că rapoartele erau solicitate pe județe nu la nivel național nu este relevant, din situația pe județe rezultând situația pe întreg teritoriul și permițând furnizorului să se asigure că toate produsele livrate distribuitorului au fost comercializate pe piața internă.

Cât privește Contractul încheiat cu SC D. SA, prin contractul de distribuție încheiat de reclamantă cu SC D. SA s-au prevăzut, la art. 6.5 următoarele: „Cumpărătorul are dreptul de comercializare a produselor numai clienților rezidenți din România și se obligă să nu exporte produsele în nici un stat în afara țării. Cumpărătorul va informa Vânzătorul despre toate solicitările sau comenzile pe care le primește în legătură cu vânzarea produselor în afara țării.”

Totodată, art. 6.7 prevede că „Cumpărătorul are obligația de a prezenta Vânzătorului un raport lunar de vânzări cantitative pe județe și sectoare pentru produsele SC D. SA și un raport cu stocurile existente în depozitele locale.”

Clauza cuprinsă în art. 6.5 prevede, deci, în mod clar, interdicția de exportare a produselor către comercianți din alte state, inclusiv comercianți de pe teritoriul Uniunii Europene.

Ca și în cazul contractului încheiat cu C., instanța a reținut că și în acest caz interdicția are un obiect anticoncurențial, nefiind relevant efectul acesteia. În speță s-au interzis atât exporturile active, cât și cele pasive, fapt care a avut ca efect afectarea izolarea pieței românești de alte piețe și, în același timp, afectarea comerțului între statele membre.

Clauza a fost contrară, în aceste condiții, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 încă de la data semnării contractului, precum și art. 101 alin. (1) din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene de la data aderării României la Uniunea Europeană.

Clauza de interzicere a exporturilor a fost propusă de către SC D. SA, distribuitorul fiind de acord cu aceasta prin semnarea contractului.

Susținerile reclamantei în sensul că interdicția exporturilor nu reprezintă o restricționare prin obiect a concurenței pe piața românească, de vreme ce acordurile privind exporturile se referă la piețe externe, și nici o restricționare prin efect, Consiliul nereușind să facă dovada efectelor acordului cu privire la piața românească nu sunt fondate nici în privința Contractului SC D. SA pentru considerentele expuse în privința Contractului C., pentru identitate de rațiune.

Nu a fost reținută afirmația reclamantei în sensul că introducerea clauzei de interzicere a exporturilor era justificată prin faptul că, la momentul semnării contractelor de distribuție dintre SC D. SA și distribuitori, medicamentele SC D. SA aveau Autorizație de punere pe piață doar în România, iar Autorizația de Punere în Piață putea fi obținut doar de către producător, prin urmare, chiar dacă nu ar fi existat clauza de interzicere a exporturilor, distribuitorii oricum nu puteau exporta produse SC D. SA.

Astfel, se reține că Autorizația de Punere în Piață se poate obține si de către un intermediar, nu doar de către producător, chiar dacă în procesul de obținere a Autorizației de Punere în Piață într-un stat, intermediarul trebuie sa colaboreze cu producătorul pentru ca acesta sa furnizeze datele si informațiile necesare pe baza cărora medicamentele pot obține Autorizația de Punere în Piață.

În lipsa clauzei de interzicere a exporturilor, distribuitorii puteau identifica parteneri de afaceri in alte state, care erau interesați de produsele SC D. SA. În cazul in care partenerii din afara tarii ar fi fost interesați de produsele SC D. SA si ar fi intenționat sa le importe, aceștia puteau contacta producătorul pentru obținerea Autorizației de Punere în Piață.

Prin urmare, nu distribuitorii din România erau cei ce trebuiau sa obțină Autorizația de Punere în Piață în cazul exportului, iar prin clauza de interzicere a exporturilor, SC D. SA a îngrădit distribuitorilor posibilitatea de a exporta si de a obține venituri mai mari ceea ce i-ar fi făcut mai eficienți, de pe urma creșterii eficientei acestora putând beneficia indirect si consumatorii finali din România.

A fost înlăturată și susținerea reclamantei cu privire la faptul că ponderea produselor SC D. SA in cifra de afaceri a distribuitorilor este nesemnificativă, având în vedere că deși ponderea produselor SC D. SA in totalul cifrelor de afaceri realizate de distribuitori era mica, SC D. SA distribuia aproape 100% din producția sa prin acești distribuitori, care reprezintă aproximativ 75% din piața de distribuție din România.

În mod corect pârâtul a ținut cont de faptul ca ponderea vânzărilor de produse SC D. SA din totalul cifrei de afaceri a distribuitorilor este mica la individualizarea sancțiunilor aplicabile.

Neîntemeiată a fost apreciată și susținerea potrivit căreia art. 5 din lege nu poate fi aplicat nici înainte de aderarea României la Uniunea Europeană și nici după aderare, iar restricțiile din contract erau perfect legale la data semnării contractelor, având în vedere că această clauză de interzicere a exportului din contractele de distribuție analizate interzice atât vânzările active, cât și vânzările pasive, iar Interzicerea vânzărilor pasive reprezintă o restricționare gravă a concurenței, care nu poate fi exceptată de la aplicarea art. 5 din Lege, astfel cum s-a reținut anterior.

Reprezintă o restricționare gravă deoarece nu este justificată în nicio circumstanță de beneficiile unei distribuții exclusive. în cazul unei distribuții exclusive pot fi interzise doar vânzările active, sub nicio formă neputând fi interzise vânzările pasive, însă în cazul analizat niciunul dintre distribuitori nu avea un contract de distribuție exclusivă cu SC D. SA.

Curtea a reținut că și în cazul contractului de distribuție încheiat de către reclamantă cu producătorul SC D. SA devin aplicabile dispozițiile din Regulamentul privind aplicarea art. 5 în cazul înțelegerilor verticale în sensul că interzicerea vânzărilor pasive este o restricționare prin obiect a concurenței, care nu poate fi exceptată de la aplicarea art. 5 din Lege.

Totodată, Instrucțiunile privind aplicarea art. 5 în cazul înțelegerilor verticale, aplicabile și în relația reclamantei cu SC D. SA, prevăd că în cazul restricționărilor prin obiect nu trebuie demonstrate efectele asupra pieței.

Prin urmare, în mod corect pârâtul a concluzionat în sensul că această clauză de interzicere a exportului a izolat piața națională de toate celelalte piețe, din Uniunea Europeană și din afara spațiului Uniunii Europene, având ca rezultat o restricționare teritorială a activității distribuitorilor români, care este o încălcare prin obiect a legislației naționale.

Pentru considerentele expuse, instanța de fond a reținut că înțelegerea dintre SC D. SA și distribuitorii săi restricționează prin obiect concurența, fapte ce intră sub incidența art. 5 din Lege, indiferent de pragurile prevăzute la art. 8 din Lege.

Această înțelegere nu poate beneficia nici de exceptare individuală deoarece nu îndeplinește cel puțin una dintre condițiile prevăzute de lege, conținând o restricționare care nu este necesară pentru a obține beneficiile acordului în cauză.

Față de faptele reținute și de dispozițiile legale aplicabile, Curtea a constatat că art. 1 și 2 din decizia atacată, prin care s-a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și a art. 101 alin. (1) din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene de către reclamantă prin încheierea unei înțelegeri anticoncurențiale cu C., având ca obiect și ca efect restrângerea concurenței prin izolarea pieței românești și împiedicarea comerțului cu produse C. în alte piețe, inclusiv în cadrul pieței comune și a unei înțelegeri anticoncurențiale cu SC D. SA având ca obiect și ca efect restrângerea concurenței prin izolarea pieței românești și împiedicarea comerțului cu produse SC D. SA în alte piețe, inclusiv în cadrul pieței comune sunt temeinice și legale.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, Curtea reține că „unele practici sunt prin natura lor susceptibile să aducă atingere comerțului între statele membre”, iar „în cazul în care, cu toate acestea, există dovezi că întreprinderile au intenționat să aducă atingere comerțului dintre statele membre, de exemplu pentru că au căutat să împiedice exporturile spre alte state membre sau importurile din alte state membre, este vorba despre un factor relevant care trebuie luat în considerare.”

Prin urmare, Curtea a apreciat că nu exista obligația sau necesitatea de a calcula volumul real al comerțului dintre statele membre afectate de acord sau practică.

Și cu privire la susținerea reclamantei în sensul neafectării semnificative a comerțului între statele membre, Curtea a constatat că este neîntemeiată având în vedere că deși cifra de afaceri a SC D. SA nu a depășit 40 de milioane de euro, totuși rezultă că prezumția pozitiva a fost activata de faptul ca producătorul SC D. SA a depășit pragul de 5 % pe doua dintre piețele relevante pe care era activa, pe una dintre acestea înregistrând o cota de piața semnificativă, iar distribuitorii dețineau pe piața distribuției cote de piața peste pragul de 5% prevăzut în Orientările Consiliului Europei privind conceptul de efect asupra comerțului. Mai mult, in anii 2007-2009, SC D. SA a înregistrat o cifra de afaceri de aproape 2 milioane de euro, cifra de afaceri care nu se poate susține ca ar fi fost insignifianta, având in vedere situația economica din România.

Cu privire la caracterul contravențional al faptei privind încheierea contractului de distribuție cu SC D. SA, reclamanta a mai susținut că în perioada derulării contractului de distribuție, nu au existat comenzi de la terți din afara României pentru medicamentele livrate acesteia de către producătorul SC D. SA, susținere neîntemeiată având în vedere că o astfel de clauză de interzicere a exportului din contractele de distribuție SC D. SA/distribuitori reprezintă o restricționare prin obiect a concurenței prevăzută expres de lege. Totodată, clauza de interzicere a exportului este prin natura sa susceptibilă să afecteze comerțul între statele membre, nefiind este necesar să se demonstreze efectele, fiind suficientă posibilitatea ca aceste clauze să producă astfel de efecte.

Conform jurisprudenței comunitare „faptul că o clauză de interzicere a exporturilor, care constituie prin natura ei o restricționare a concurenței, nu a fost implementată de distribuitor nu demonstrează că aceasta nu a avut niciun efect, deoarece, în conformitate cu hotărârea dată în cazul Miller v. Commission (C-19/77), „existența clauzei poate crea un efect vizual și psihologic care contribuie la împărțirea pieței și, în consecință, faptul că o clauză care restricționează concurența nu a fost implementată de părțile contractante nu este suficient pentru a o exclude de la interdicția prevăzută la art. 85(1) din Tratat"- actualul 101 alin. (1) Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene.

A fost apreciată ca neîntemeiată susținerea în sensul că fapta(contractul de distribuție cu SC D. SA) ar putea beneficia de exceptare individuala, având în vedere aplicarea beneficiului exceptării individuale în temeiul art. 101 alin. (3) din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene și al art. 5 alin (2) din lege, în forma în vigoare la data încheierii și executării acestui contract, era condiționată de îndeplinirea a patru condiții cumulative, două pozitive și două negative:

(a) acordul trebuie să contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției de bunuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic;

(b) consumatorii trebuie să primească o parte echitabilă din beneficiile obținute;

(c) restricțiile trebuie să fie indispensabile atingerii acestor obiective și, în cele din urmă,

(d) acordul trebuie să nu ofere întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența pe o parte semnificativă a pieței produselor în cauză.

Atunci când aceste patru condiții sunt îndeplinite, acordul consolidează concurența pe piața relevantă, deoarece stimulează întreprinderile implicate să ofere consumatorilor produse mai ieftine sau de mai bună calitate, despăgubindu-i astfel pe aceștia din urmă pentru efectele nefavorabile ale restrângerilor concurenței.

Prin urmare, este suficient ca una din cele patru condiții să nu fie îndeplinite pentru ca un acord să nu beneficieze de exceptarea prevăzută la art. 101 alin. (3) din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene și art. 5 alin. (2) din Lege.

În acest sens, Comisia Europeană a stabilit că, „deși un acord, care conține clauze ce interzic comerțul paralel, poate conduce la îmbunătățirea distribuției de bunuri și la transmiterea de avantaje către consumatori, nu se poate presupune că restrângerea comerțului paralel este indispensabilă atingerii acestor obiective.

Beneficiile unei distribuții în cadrul unui teritoriu alocat se obțin în cazul în care i se permite distribuitorului să își concentreze activitatea în acel teritoriul alocat prin contract. Interdicția asupra vânzărilor active în afara teritoriului alocat este suficientă pentru atingerea acestui obiectiv. Nici chiar interdicția vânzărilor active nu este însă permisa decât in situația in care in contracte exista distribuție exclusiva.

Impunerea în plus a unei interdicții privind vânzările pasive în afara teritoriului exclusiv alocat nu este necesară, de vreme ce vânzarea pasivă nu implică din partea distribuitorului eforturi privind comercializarea și publicitatea.”

Aplicând aceste principii prezentei cauze, rezultă că în cazul contractului încheiat de SC D. SA cu reclamanta, prin clauza de interzicere a exportului SC D. SA a interzis atât vânzările active, cât și vânzările pasive ale distribuitorilor. Având în vedere considerentele prezentate anterior, instanța reținând că restrângerea vânzărilor pasive ale distribuitorilor nu era necesară pentru realizarea beneficiilor unei distribuții în cadrul căreia distribuitorii își concentrează activitatea în teritoriul alocat, iar în consecință, prin interzicerea vânzărilor pasive ale distribuitorilor, contractul de distribuție încheiat de SC D. SA cu reclamanta nu îndeplinește cel puțin una dintre condițiile cumulative, deoarece conține o restricție care nu este indispensabilă pentru atingerea obiectivelor de tipul îmbunătățirii distribuției sau al transferului de beneficii către consumator, astfel încât nu poate fi exceptat de la interdicția prevăzută de art. 101 alin (1) din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene, respectiv art. 5 alin. (1) din lege, aceasta fiind în mod constant și poziția Comisiei Europene, în mod repetat confirmată de către Comisia Europeană de Justiție, conform căreia un acord care împiedică comerțul paralel nu poate fi exceptat în conformitate cu art. 101 alin. (3) din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene.

A fost înlăturată și susținerea reclamantei privind obligația pârâtului de a respecta jurisprudența comunitară în materia încălcării prin astfel de acorduri de restrângere a exporturilor/importurilor cu acceptul distribuitorilor a concurenței, jurisprudență orientată către nesancționarea distribuitorilor care ar fi fost nevoiți să accepte astfel de înțelegeri exclusiv în interesul producătorilor, iar nu al distribuitorilor, având în vedere că reclamanta nu a dovedit existența unui abuz de poziție dominantă din partea fiecăruia dintre cei doi producători în sensul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 21/1996, iar pe de altă parte, se constată, din analiza jurisprudenței invocate de către reclamantă, că această împrejurare este o posibilitate (ținând de marja de apreciere a pârâtului), și nu o obligație pentru B.

O asemenea obligație ar fi intervenit numai dacă reclamanta ar fi dovedit o similitudine a comportamentului anticoncurențial între acela al reclamantei cu cel al operatorilor menționați în această jurisprudență, fie urmare a lipsei unor probe în sensul participării distribuitorilor în mod substanțial la susținerea practicilor interzise, fie la incidența redusă a efectelor produse de eventuale astfel de înțelegeri încheiate între producători și distribuitori.

Neaplicarea unei amenzi nu era justificată în condițiile în care distribuitorii se fac și ei vinovați de încheierea înțelegerii anticoncurențiale, aderând la contractul propus de furnizor. Situația din speță este diferită de cea din decizia pronunțată de Comisie în Cauza Sandoz PF cel puțin din perspectiva faptului că, în respectivul caz, distribuitorii au avut o poziție absolut pasivă, interdicția de export fiind inserată în facturile emise de furnizor. Ori, în prezenta speță, distribuitorii au încheiat un contract cu furnizorul produselor, acceptând în mod conștient interdicția impusă. În plus în cazul respectiv era vorba de o înțelegere încheiată cu un singur furnizor și exclusiv pentru interzicerea exporturilor în timp ce în speță reclamanta a încheiat contracte cu doi furnizori iar în unul dintre cazuri s-a convenit și cu privire la interzicerea importurilor.

Pe de altă parte, o asemenea posibilitate de neaplicare a sancțiunii amenzii reclamantei poate fi apreciată în contextul concret al fiecărei cauze, precum și în raport de posibilele efecte pentru piața internă și comunitară a acestor înțelegeri, cu luarea în considerare a tuturor împrejurărilor de fapt analizate prin actul atacat, referitoare la împrejurarea că ar fi fost incident un eventual abuz de poziție dominantă, respectiv faptul că deși o asemenea înțelegere a fost acceptată în mod expres și în scris de către distribuitori, totuși aceștia nu i-au dat aplicare, refuzând să o respecte, cu riscul suportării unor acțiuni în daune din partea producătorilor care au impus în interesul exclusiv al acestora din urmă astfel de clauze, acceptând oferte astfel de import și export din afara teritoriului contractual, prin urmare adoptând în fapt un comportament compatibil cu mediul concurențial normal, împrejurare încurajată de altfel de Comisia Europeană.

În prezenta cauză faptul că pârâtul a înțeles să aplice o sancțiune reclamantei pentru înțelegerea acceptată nu poate fi apreciată drept o cauză de nulitate a deciziei atacate, ci exclusiv de oportunitate, autoritatea publică pârâtă având în acest sens o anumită marjă de apreciere în funcție de contextul economic existent la data faptelor și la data finalizării procedurii de investigație, marjă de apreciere care însă nu poate fi cenzurată de către instanța de contencios administrativ decât sub aspectul modului în care autoritatea a înțeles să expună întreaga situația de fapt cu referire la probe directe și la potențialul risc pentru mediul concurențial al acceptării unor asemenea clauze, precum și cu privire la motivele care au condus la reținerea caracterului contravențional al acestor fapte aflate sub incidența art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, respectiv art. 101 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene.

O asemenea posibilitate poate fi apreciată de instanță și în contextul modului în care sancțiunea aplicată reclamantei a fost individualizată în funcție de criteriile regulamentare avute în vedere la stabilirea cuantumului acesteia.

A fost înlăturată ca neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că decizia atacată a fost emisă cu încălcarea normelor legale privind aplicarea sancțiunilor în materie contravențională cu referire la principiul de a se aplica pentru fiecare dintre fapte câte o sancțiune distinctă, fiind în fapt aplicată o amendă unică pentru ambele fapte, fără individualizarea cuantumului în sumă absolută a acestor amenzi, având în vedere că o asemenea împrejurare poate constitui o cauză de nulitate a unui act de sancționare contravențională prin care se aplică o amendă unică pentru două sau mai multe fapte contravenționale în contextul în care nu instanța de judecată și contravenientul nu pot stabili asupra respectării de către autoritatea sancționatoare a limitelor maxime prevăzute de lege pentru fiecare dintre aceste abateri, fiind posibilă depășirea acestor limite cel puțin pentru una dintre contravențiile astfel sancționate prin cumularea amenzilor în cadrul uneia unice, precum și în cazul unui eventual abuz din partea autorității asupra marjei de apreciere cu privire la individualizarea în concret pentru fiecare dintre fapte în funcție de pericolul social prezentat de către acestea.

În prezenta cauză instanța a constatat că asemenea cauze de nulitate nu subzistă având în vedere pe de o parte împrejurarea că limita maximă amenzii prevăzută de lege pentru fiecare dintre faptele reținute în sarcina reclamantei, conform art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la încheierea convențiilor cu fiecare dintre cei doi producători, a fost de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancțiunii, astfel încât din această perspectivă aplicarea reclamantei pentru ambele contravenții a unei amenzi unice raportate la cifra de afaceri totală realizată de către reclamantă în anul anterior aplicării sancțiunii, se constată că nu a fost atins maximul prevăzut de lege.

Instanța a reținut că la stabilirea cuantumului amenzii unice pentru ambele fapte, pârâtul a avut în vedere și împrejurările de fapt constatate cu ocazia procedurii de investigației, apreciind în concret ponderea gravității fiecăreia dintre faptele reținute în sarcina reclamantei, stabilind astfel o pondere diferită de 80 % pentru acordul încheiat cu producătorul C., respectiv de 20 % pentru producătorul SC D. SA, ponderile în cauză având în vedere tocmai aprecierea autorității pârâte cu privire la pericolul social concret al fiecăreia dintre aceste fapte.

A fost apreciată ca neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că autoritatea pârâtă nu a făcut aplicarea principiului constituțional al aplicării legii în timp, cu referire la modul de sancționare al acestor fapte la data săvârșirii acestora, iar nu la data aplicării sancțiunii, la disp. art. 12 din O.G. nr. 2/2001, respectiv art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere împrejurarea că deși sancțiunea aplicată reclamantei este apreciată ca având natura unei sancțiuni de drept penal, în sensul autonom reținut în jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar susținerile reclamantei sunt întemeiate în drept, totuși în concret, acestea nu pot fi reținute.

Instanța de fond a constatat că autoritatea pârâtă a înțeles să dea eficiență la sancționarea reclamantei dispozițiilor legale intrate în vigoare la data finalizării investigației și a aplicării amenzii, iar nu a dispozițiilor în vigoare la data săvârșirii fiecăreia dintre fapte care prevedeau potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (1) lit. a) din legea nr. 21/1996, aplicarea unei amenzi de până la 10 % din cifra de afaceri totală din anul anterior sancționării reclamantei, fără a fi precizată o limită minimă astfel cum a fost introdusă ulterior săvârșirii faptelor, de minim 0,5 % - conform O.U.G. nr. 75/2010 intrată în vigoare la data de 05 august 2010,, dispoziții care din punct de vedere al regimului sancționatoriu erau nefavorabile reclamantei (întrucât deși se prevedea același maxim special, totuși era introdusă o limită minimă, nemaiexistând posibilitatea aplicării unei amenzi situată sub 0,5 %, cu excepția incidenței unor circumstanțe atenuante care ar fi avut în fapt un astfel de efect).

În fapt amenda aplicată reclamantei din acest punct de vedere nu a încălcat principiul legii penale mai favorabile, fiind respectate dispozițiile legale anterioare, în sensul individualizării concrete a sancțiunii în funcție de durata încălcărilor și a gravității acestora, fără însă a fi reținută în favoarea reclamantei o anumită circumstanță atenuantă în măsură să determine coborârea sub minimul de 0, 5 %, luat în considerare de către pârât, nefiind stabilită o sancțiune nelegală din acest punct de vedere ci în cadrul limitelor de apreciere prevăzute de lege în favoarea pârâtului.

Au fost apreciate ca neîntemeiate susținerile reclamantei cu privire la nelegala individualizare a sancțiunii aplicată acesteia de către pârât prin prisma reținerii greșite atât a duratei, cât și a gravității încălcărilor reținute, având în vedere că în mod corect pârâtul a reținut durata mică în ceea ce privește Contractul C. și durata medie, în ceea ce privește Contractul SC D. SA, în funcție de acest aspect stabilind o creștere a cuantumului amenzii cu 20% pentru reclamantă și alți distribuitori, aplicându-se astfel în mod judicios dispozițiile cap. II, lit. c), pct. 1 lit. b) din Instrucțiunile privind individualizarea unor astfel de sancțiuni, stabilindu-se astfel o creștere a amenzii cu 20 % în cazul reclamantei (deși posibilitatea era de crește cu până la 50 % acest cuantum), cu luarea în considerare a perioadelor în care aceste clauze au fost în vigoare între părți, nefiind obligatorie identificarea concretă în cuantumul amenzii a valorii absolute a acestui spor).

În ceea ce privește circumstanțele atenuante, în cazul reclamantei s-au avut în vedere circumstanțele atenuante constând în colaborarea deplină cu B. pe perioada investigației și colaborarea deplină în cadrul procedurilor în fața instanței de judecată referitoare la solicitările C. de acces la informații confidențiale.

În ceea ce privește circumstanța atenuantă prevăzută de cap. III lit. c) pct. 1 lit. b)

1

din Instrucțiuni, invocată de reclamantă prin cererea completatoare, Curtea constată că ponderea redusă a vânzărilor de produse C. și SC D. SA în cifra de afaceri a reclamantei a fost avută în vedere în stabilirea nivelului de bază al amenzii, acesta fiind stabilit la 0,6% în condițiile în care una dintre fapte era de gravitatea medie (Contractul SC D. SA). Același aspect nu mai putea fi luat în calcul a doua oară pentru individualizarea amenzii.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, în baza art. 47 din Legea nr. 21/1996 coroborat cu art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins acțiunea reclamantei.

Recursul exercitat în cauză;

Împotriva sentinței civile nr. 1967 din 12 iunie 2013 a Curții de Apel București, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, prin care a solicitat în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9, 304

1

și dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată, anularea parțială (în ceea ce privește SC A. SRL) a Deciziei nr. 98/2011, emisă de B. și exonerarea societății de la plata amenzii în cuantum de 11.744,327 lei, iar în subsidiar reducerea amenzii, astfel încât să se reflecte, în mod corect circumstanțele situației de fapt.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea pronunțată de prima instanț