ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5284/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, și ulterior modificată și precizată, reclamantul H.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Sănătății solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009 emis de pârât, precum și a raportului de control din 24 septembrie 2009, ce a stat la baza emiterii actului administrativ contestat. În plus, reclamantul a solicitat și suspendarea ordinului anterior individualizat, reintegrarea în funcția deținută anterior și acordarea drepturilor bănești restante.

Pârâtul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 10 din 13 ianuarie 2010, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția de Sănătate Publică a Județului Hunedoara, a respins excepția inadmisibilității cererii de suspendare formulată de pârâtul Ministerul Sănătății, a respins cererea de suspendare a ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009 emis de pârât, a admis în parte acțiunea precizată, a anulat ordinul nr. 1799 din 03 septembrie 2009, a dispus reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior, respectiv cea de manager al Sanatoriului de Pneumoftiziologie Geoagiu pentru perioada 02 octombrie 2009-14 decembrie 2009, a obligat pârâtul să plătească reclamantului, pentru perioada anterior arătată, drepturile salariale cuvenite potrivit funcției deținute, a respins capătul de cerere având ca obiect anularea raportului de control din 24 septembrie 2009 și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Ordinul nr. 1799 din 03 septembrie 2009, prin care Ministrul Sănătății a dispus revocarea reclamantului, începând cu data de 02 octombrie 2009, din funcția de manager al Sanatoriului de Pneumoftiziologie Geoagiu, nu a fost motivat de autoritatea publică emitentă, situație în care destinatarul actului nu a putut să-și formuleze apărările corespunzătoare. Motivarea actului administrativ este o condiție de validitate a acestuia, conform prevederilor art. 31 alin. (1) din Constituția României. Nu se poate analiza legalitatea raportului de control din 24 septembrie 2009 emis de Direcția de Control din cadrul Ministerului Sănătății, întrucât nu se procedează la verificarea temeiniciei ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009. Pârâta Direcția de Sănătate Publică a Județului Hunedoara nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece actele contestate nu sunt emise de această autoritate publică.

Cererea de suspendare a ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009 nu este inadmisibilă, întrucât are ca temei legal dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată. La data pronunțării sentinței, contractul de management încheiat de părți a ajuns la termen, motiv pentru care acesta nu mai produce efecte juridice, iar cererea de suspendare a actului administrativ contestat nu se mai justifică. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul H.C. și pârâtul Ministerul Sănătății. Reclamantul H.C. a solicitat, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., casarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea analizării legalității raportului de control din 24 septembrie 2009. În temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., recurentul-reclamant a solicitat modificarea sentinței contestate, în sensul admiterii în totalitate a capătului de cerere privind reintegrarea sa în funcția de manager. În dezvoltarea căii de atac, recurentul arată, în esență, faptul că prima instanță nu a motivat corespunzător soluția referitoare la raportul de control din 24 septembrie 2009. Pe de altă parte, recurentul susține faptul că a fost numit în funcția de manager pe o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 decembrie 2006; ulterior, contractul de management a fost completat cu actele adiționale din 20 decembrie 2007 și din 15 septembrie 2009; ca atare, recurentul apreciază că este îndreptățit să ocupe în continuare funcția de manager.

Pârâtul Ministerul Sănătății a solicitat modificarea în parte a hotărârii judecătorești contestate, în sensul respingerii cererii de anulare a ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009. În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanța de fond nu a respectat cerințele impuse de art. 261 alin. (5) C. proc. civ. În cel de-al doilea motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate: În cauză a fost respectat principiul motivării actului administrativ, întrucât ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009 cuprinde temeiurile de fapt și de drept avute în vedere de autoritatea publică emitentă.

În mod greșit, prima instanță a obligat Ministerul Sănătății să plătească recurentului-reclamant drepturile salariale cuvenite pentru funcția de manager, întrucât acestea trebuie acordate de angajator, și anume unitatea unde își desfășoară activitatea și este numit managerul. Conform lit. a) din Capitolul VII din contractul de management din 14 decembrie 2006, acest act își încetează efectele „prin expirarea perioadei pentru care a fost încheiat”. Clauzele contractuale privind durata contractului nu au fost modificate în decursul celor 3 ani, astfel încât, la data de 15 decembrie 2009, termenul de 3 ani s-a împlinit de drept, încetând, implicit, și aplicabilitatea ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare: Obiectul acțiunii în contencios administrativ soluționate de Curtea de Apel Alba Iulia vizează anularea Ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009 emis de Ministrul Sănătății, a raportului de control din 24 septembrie 2009 întocmit de Direcția de Control din cadrul Ministerului Sănătății, reintegrarea recurentului-reclamant H.C. în funcția deținută anterior, respectiv cea de manager al Sanatoriului de Pneumoftiziologie Geoagiu, și acordarea drepturilor bănești restante, aferente acestui post. Instanța de fond a argumentat soluția de admitere în parte a acțiunii și de anulare a ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009 pe faptul că acesta nu este motivat.

Pe acest aspect, Înalta Curte reține că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său în consideră justificat. Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului. Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat. O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui. În cauza de față, în urma verificării preambulului Ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009 emis de Ministrul Sănătății, Înalta Curte constată că autoritatea publică emitentă a respectat principiul motivării actului administrativ. Mai precis, actul aflat în discuție precizează, în mod explicit, faptul că se întemeiază pe concluziile raportului de control din 24 septembrie 2009, aprobat de conducerea Ministerului Sănătății.

Totodată, în actul administrativ contestat sunt individualizate și temeiurile juridice care fundamentează măsura revocării recurentului-reclamant din funcția de manager al Sanatoriului de Pneumoftiziologie Geoagiu: art. 198 3 lit. i), art. 200 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, art. 7 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 1718/2008 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății și Capitolul VIII lit. i) din contractul de management din 14 decembrie 2006, cu modificările și completările ulterioare. În plus, în raportul de control întocmit de Direcția de Control din cadrul Ministerului Sănătății se consemnează în detaliu concluziile comisiei de control cu privire la activitatea de management desfășurată de recurentul-reclamant.

În opinia Înaltei Curți, împrejurarea că emitentul actului administrativ aflat în litigiu nu a reluat in extenso concluziile din raportul de control anterior individualizat nu poate conduce la sancțiunea extremă a constatării nulității Ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009 emis de Ministrul Sănătății, câtă vreme, așa cum s-a arătat, acesta trimite la consemnările din raportul de control. Pe cale de consecință, judecătorul fondului trebuia să respingă excepția nulității actului administrativ contestat în cauză și să procedeze la verificarea legalității și temeiniciei acestuia. Pe de altă parte, în baza prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată, prima instanță trebuia să analizeze și conținutul raportului de control, întrucât acesta este o operațiune administrativă care a fundamentat adoptarea actului administrativ litigios.

Ca atare, în raport de cele anterior expuse și de împrejurarea că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte va admite recursurile, va casa hotărârea judecătorească atacată, în baza art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Urmează ca instanța de fond să examineze legalitatea și temeinicia Ordinului nr. 1799 din 03 septembrie 2009 emis de Ministrul Sănătății, a raportului de control din 24 septembrie 2009 întocmit de Direcția de Control din cadrul Ministerului Sănătății, prin prisma temeiurilor juridice în care acestea au fost emise, a probelor administrate în cauză de către părți, a criticilor de nelegalitate formulate în cererea de chemare în judecată, precum și a celor nominalizate în cererile de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Sănătății și H.C. împotriva sentinței nr. 10/F/CA din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2010.