ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1167/2010

Asupra cauzei penale de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 40 din 21 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bacău a respins, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul petent R.V. împotriva Deciziei penale nr. 579/RP din 27 noiembrie 2009 a Tribunalului Neamț. În conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat recurentul petent să plătească statului suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. Instanța de control judiciar a reținut că prin Decizia penală nr. 579/R din 27 noiembrie 2009 Tribunalul Neamț a respins ca nefondat recursul petiționarului R.V. împotriva Sentinței penale nr. 388 din 11 mai 2009 a Judecătoriei Neamț, hotărârea fiind definitivă potrivit dispozițiilor art. 416 pct. 6 C. proc.

pen., astfel încât un nou recurs împotriva acestei decizii este inadmisibil. Împotriva Deciziei penale nr. 40 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Bacău a formulat recurs petentul R.V., învederând faptul că la judecarea fondului cauzei nu a fost audiat pârâtul B.I., fiind nemulțumit de modul în care s-a judecat cauza. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul petentului, îl consideră inadmisibil pentru următoarele considerente: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz. Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse niciunei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că plângerea părții vătămate R.V. a fost trimisă de către Tribunalul Piatra-Neamț, prin Sentința penală nr. 388 din 11 mai 2009 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamț pentru efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 220 C. pen. față de numitul B.I. Sentința a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 549/R din 27 noiembrie 2009 a Tribunalului Neamț, care a respins recursul petentului.

Tinzând la reluarea controlului judiciar, petentul a mai declarat un nou recurs, care, urmare a constatării parcurgerii ciclului ordinar al judecății și lipsei termenului legal pentru o nouă examinare a acestuia a fost respins de Curtea de Apel Bacău ca inadmisibil prin Decizia penală nr. 40 din 21 ianuarie 2010. Petentul R.V. a declarat un al treilea recurs, ulterior soluționării cauzei, prin hotărâre definitivă. Or, potrivit reglementării date prin Codul de procedură penală, în materie de control judiciar, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp cât părțile ar fi nemulțumite de soluția definitivă dată cauzei penale. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitarea recursului. Petentul și-a exercitat dreptul la recurs, cel de-al treilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată, nu întrunește cerințele textului menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare nu este admisibil potrivit dreptului comun. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga recurentul la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva Deciziei penale nr. 40 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 martie 2010.