ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1167/2010

Asupra cauzei penale de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 40 din 21 ianuarie 2010 Curtea de

Apel Bacău a respins, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul petent

R.V. împotriva Deciziei penale nr. 579/RP din 27 noiembrie 2009 a Tribunalului

Neamț.

În conformitate cu dispozițiile art.

192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat recurentul petent să plătească statului

suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Instanța de control judiciar a

reținut că prin Decizia penală nr. 579/R din 27 noiembrie 2009 Tribunalul Neamț

a respins ca nefondat recursul petiționarului R.V. împotriva Sentinței penale

nr. 388 din 11 mai 2009 a Judecătoriei Neamț, hotărârea fiind definitivă

potrivit dispozițiilor art. 416 pct. 6 C. proc. pen., astfel încât un nou

recurs împotriva acestei decizii este inadmisibil.

Împotriva Deciziei penale nr. 40 din

21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Bacău a formulat recurs petentul R.V.,

învederând faptul că la judecarea fondului cauzei nu a fost audiat pârâtul

B.I., fiind nemulțumit de modul în care s-a judecat cauza.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

examinând recursul petentului, îl consideră inadmisibil pentru următoarele

considerente:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Totodată, în vederea realizării

scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C.

proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv

cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale

definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C.

proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile

judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire

la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că

deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse niciunei altei căi ordinare de

atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului se constată că plângerea părții vătămate R.V. a fost trimisă de către

Tribunalul Piatra-Neamț, prin Sentința penală nr. 388 din 11 mai 2009 la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamț pentru efectuarea de cercetări

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 220 C. pen. față de

numitul B.I. Sentința a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 549/R din 27

noiembrie 2009 a Tribunalului Neamț, care a respins recursul petentului.

Tinzând la reluarea controlului

judiciar, petentul a mai declarat un nou recurs, care, urmare a constatării

parcurgerii ciclului ordinar al judecății și lipsei termenului legal pentru o

nouă examinare a acestuia a fost respins de Curtea de Apel Bacău ca inadmisibil

prin Decizia penală nr. 40 din 21 ianuarie 2010.

Petentul R.V. a declarat un al

treilea recurs, ulterior soluționării cauzei, prin hotărâre definitivă.

Or, potrivit reglementării date prin

Codul de procedură penală, în materie de control judiciar, căile de atac nu pot

fi exercitate nelimitat, atâta timp cât părțile ar fi nemulțumite de soluția

definitivă dată cauzei penale.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv

hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac

menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de

procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care

posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la

această cale procesuală stingându-se prin exercitarea recursului.

Petentul și-a exercitat dreptul la

recurs, cel de-al treilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive,

cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată, nu întrunește

cerințele textului menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac

și, ca atare nu este admisibil potrivit dreptului comun.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., Curtea va obliga recurentul la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de petentul R.V. împotriva Deciziei penale nr. 40 din 21 ianuarie 2010

a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petent la plata

sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 martie 2010.