ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5355/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5355/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Arad la 8 februarie 2010, reclamanta D.M. a chemat în judecată

pe pârâții Statul Român prin C.N.A.D.N. și Municipiul Arad, solicitând instanței

să se constate că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) și art. 5

alin. (5) din Legea nr. 198/2004, are calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri

privind exproprierea imobilului - teren 5.786 m.p. situat pe raza Municipiului Arad;

să fie obligați pârâții la înscrierea ei în hotărârea de stabilire a cuantumului

despăgubirii din 06 ianuarie 2010, în calitate de persoană îndreptățită la despăgubiri

privind exproprierea imobilului din litigiu.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că, în condițiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, reclamanta

are calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri privind imobil expropriat

în baza hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii din 06 ianuarie 2010.

Că, în conformitate cu Legea nr. 18/1991, numitei R.M. (autoarea sa), i-a fost reconstituit

dreptul de proprietate asupra suprafeței de 2,75 ha teren fiind validată prin hotărârea

comisiei județene de fond funciar Arad. Prin actul de cesiune de creanță înregistrat

cu data certă din 20 decembrie 2009, numita R.M. i-a cesionat reclamantei dreptul

de creanță având ca obiect reconstituirea proprietății în temeiul legilor fondului

funciar asupra suprafeței de 2,75 ha teren, înscris în anexa.

În vederea definitivării

dreptului său de proprietate, numita R.M. a formulat o cerere de chemare în judecată

împotriva comisiilor de fond funciar, având ca obiect punerea în posesie și eliberarea

titlului de proprietate asupra suprafeței de 2,75 ha teren arabil situat pe raza

municipiului Arad, inclusiv cu privire la terenul 5.786 mp. Prin actul intitulat

„promisiunea bilaterală de vânzare – cumpărare” înregistrat cu data certă din

22 decembrie 2009, numita R.M., în calitate de promitentă – vânzătoare, s-a obligat

să vândă terenul menționat reclamantei.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 5, alin. (1), art. 5 alin. (5) și art. 9 alin. (2). din Legea

nr. 198/2004.

Prin sentința civilă

nr. 251 din 8 aprilie 2010 Tribunalul Arad, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a reținut, în esență, că prin actul de cesiune de creanță din 20

decembrie 2009 numita R.M., căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru

suprafața de 2,75 ha teren, i-a cesionat reclamantei dreptul de creanță având ca

obiect reconstituirea proprietății asupra suprafeței de 2,75 ha teren.

Tribunalul a apreciat

că nu sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din Legea nr. 198/2004,

atâta timp cât nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă din care să rezulte

că R.M. este proprietara terenului, un contract de vânzare-cumpărare autentic și

un C.F. din care să rezulte dreptul de proprietate al reclamantei.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta.

În prezentarea criticilor,

s-a arătat că în mod greșit, prima instanță a considerat că pentru a dovedi calitatea

de persoană îndreptățită la despăgubiri, este necesar un act din care să rezulte

dreptul de proprietate asupra terenului supus exproprierii, față de dispozițiile

art. 5 alin. (1) și (5), art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004.

Apelul a fost apreciat

ca nefondat și respins în consecință, prin decizia nr. 269 din 14 septembrie 2010

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel, a reținut constatat că, reclamanta nefiind proprietara terenului

în litigiu, nu-i sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 198/2004 pentru a-i fi recunoscut dreptul la despăgubiri pentru expropriere.

Deși numitei R.M. i-a

fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 2,75 ha,

punerea în posesie și eliberarea titlului de proprietate n-au avut loc (constituind

obiectul unui proces pe rolul Judecătoriei Arad), iar actul de cesiune de creanță

– prin care R.M. i-a cesionat reclamantei dreptul de creanță având ca obiect reconstituirea

proprietății în temeiul legilor fondului funciar – în absența unui drept real asupra

terenului, nu-i conferă reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri

pentru exproprierea imobilului.

Chiar din promisiunea

bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată între R.M. și reclamantă, cu privire la

terenul de 2,75 ha, în care este inclus și terenul în litigiu, rezultă că terenul

nu se află în proprietatea promitentei-vânzătoare, fiind solicitat a fi atribuit

în cadrul Dosarului nr. 17508/55/2009 al Judecătoriei Arad.

De asemenea, dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 198/2004 reglementează posibilitatea de a ataca hotărârile

de stabilire a cuantumului despăgubirilor cu referire la calitatea de expropriat

a persoanei, în timp ce, din coroborarea prevederilor art. 5 alin. (2) și (3) din

aceeași lege, rezultă că dovada calității de persoană îndreptățită la despăgubire

se face cu acte referitoare la existența drepturilor reale asupra imobilului expropriat,

ceea ce în speță nu s-a demonstrat.

Decizia a fost atacată

cu recurs de către reclamantă care a susținut incidența următoarelor aspecte de

nelegalitate:

Instanța a făcut o aplicare

greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (2) și (3) din Legea nr. 198/2004, ceea ce

a condus la aprecierea eronată asupra lipsei calității reclamantei de persoană îndreptățită

la despăgubiri.

În mod greșit, ambele

instanțe de fond au considerat că, pentru a dovedi această calitate în condițiile

dispozițiilor menționate, este necesar un act din care să rezulte dreptul de proprietate

asupra terenului supus exproprierii.

Din conținutul art. 5

alin. (1) rezultă că legiuitorul a avut în vedere două categorii de persoane care

pot solicita despăgubiri: titularii drepturilor reale precum și orice persoană care

justifică un interes legitim.

Mai mult, Legea nr. 198/2004

folosește și o altă terminologie, aceea de „persoană aparent îndreptățită”, atunci

când despăgubirile sunt privitoare la același imobil și sunt cerute în concurs sau

în contradictoriu de cei care se pretind îndreptățiți [art. 5 alin. (5)].

Deși art. 5 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 198/2004, reținute de instanțele de fond, reglementează modalitatea

în care se face dovada dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale,

aceste texte nu precizează nimic cu privire la categoria persoanelor care justifică

un interes legitim.

Ca atare, sunt persoane

îndreptățite la despăgubiri atât cele care sunt titulare ale unui drept real, cât

și cele care justifică un interes legitim.

Instanța a reținut greșit

obligativitatea calității de expropriat pentru stabilirea dreptului la despăgubire.

Astfel, deși s-a constatat

corect că art. 9 din Legea nr. 198/2004 reglementează două cazuri diferite de contestare

a hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în același timp, s-a apreciat greșit

că în ambele cazuri este necesară calitatea de expropriat a persoanei care formulează

contestația.

Prin referirea la „orice

persoană care se consideră îndreptățită” din art. 9 alin. (2), este evident că legiuitorul

nu are în vedere doar persoana expropriată așa cum a făcut-o în redactarea

alin. (1) al art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Recurenta-reclamantă a

mai susținut că pretinde un drept de proprietate asupra terenurilor supuse exproprierii

prin hotărârea din 6 ianuarie 2010, drept care deși nu este actual, se prefigurează

și îi dă posibilitatea de a-l conserva și a-l proteja prin promovarea prezentei

acțiuni.

În drept, criticile au

fost încadrate în motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații Statul Român

prin C.N.A.N.R. și Municipiul Arad au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea

recursului, arătând că instanțele au realizat o corectă aplicare a dispozițiilor

legale în materie, atunci când au stabilit că reclamanta nu a făcut dovada calității

de persoană îndreptățită la despăgubiri, câtă vreme pe de o parte, pretinsul său

drept de proprietate asupra terenului face obiectul unui litigiu, iar pe de altă

parte, reclamanta nu are calitatea de expropriat, dispozițiile invocate, ale

art. 9 din Legea nr. 198/2004, trebuind interpretate sistematic.

Analizând criticile deduse

judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, în

sensul următoarelor considerente:

Contrat susținerii recurentei-reclamante,

instanțele fondului au dat o corectă rezolvare chestiunii litigioase referitoare

la îndreptățirea sa de a primi despăgubiri având drept cauză exproprierea.

Aceasta, în condițiile

în care, solicitând completarea hotărârii din 6 ianuarie 2010 a comisiei Arad pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004, reclamanta s-a prevalat de dreptul său la despăgubiri

ce ar rezulta dintr-un contract de cesiune de creanță respectiv, o promisiune bilaterală

de vânzare-cumpărare, ambele încheiate cu numita R.M.

Cu referire la situația

de fapt, instanțele fondului au statuat că prin actul de cesiune de creanță, reclamantei

i-a fost cesionat dreptul de creanță având ca obiect reconstituirea proprietății

numitei R.M., în temeiul legilor fondului funciar, iar ulterior, prin promisiunea

bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată între aceleași părți, s-a menționat că

terenul nu se află în proprietatea promitentei vânzătoare, însă aceasta a solicitat

să-i fie atribuit în proprietate (în cadrul unui dosar aflat pe rolul Judecătoriei

Arad).

Pornind de la aceste elemente

de fapt, s-a statuat corect că reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri.

Astfel, deși face referire

la dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 care stabilesc două categorii

de persoane cărora li se cuvine plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate

– titularul de drepturi reale și orice persoană care justifică un interes legitim

–, reclamanta nu demonstrează de ce, în condițiile în care nu este titulara unui

drept real, s-ar încadra totuși, în a doua categorie.

Aceasta, având în vedere

că textele de lege trebuie interpretate sistematic, unele prin altele, iar alineatele

următoare ale art. 5 fac referire la depunerea cererii pentru plata despăgubirilor

însoțită de dovada dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale (persoane

cu interes legitim putând fi considerate de ex., în sensul alin. (6) și alin.

(6

1

)

,

, succesorii care nu pot prezenta încă un certificat

de moștenitor și persoanele îndreptățite care au formulat notificări conform Legii

nr. 10/2001).

Tot astfel, sintagma de

„persoană aparent îndreptățită” folosită de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004

la care face referire recurenta, trebuie înțeleasă în legătură cu teza a II-a a

aceluiași alineat, potrivit căreia „despăgubirea va fi eliberată numai titularilor

drepturilor dovedite prin acte autentice și/sau hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile”.

Or, reclamanta nu a făcut

dovada că autoarea sa (din actul de cesiune de creanță și din promisiunea bilaterală

de vânzare-cumpărare) ar fi titulara unui drept real asupra terenului ce a făcut

obiect al exproprierii, ci doar că aceasta a solicitat, în vederea reconstituirii

conform legilor fondului funciar, o suprafață totală de 2,75 ha teren (înscrisă

în anexa a hotărârii Comisiei Județene Arad), fără să existe o reconstituire și

o punere în posesie asupra parcelei de 5.786 mp (în privința căreia se pretinde

dreptul la despăgubire de către reclamantă).

Susținerea că dreptul,

care nu este încă actual, s-ar prefigura având în vedere că autoarea reclamantei

a promovat acțiune în justiție având ca obiect punerea în posesie și eliberarea

titlului de proprietate, nu s-a confirmat în recurs, ci dimpotrivă.

Astfel, prin hotărârea

pronunțată în primă instanță (sentința civilă nr. 2673 din 16 martie 2011 a Judecătoriei

Arad) s-a respins plângerea petentei R.M., în considerentele sentinței reținându-se

că aceasta a renunțat la cererea de punere în posesie pe amplasamentele indicate

inițial, solicitând despăgubiri de 2.018.578 euro, prin raportare la valoarea unor

parcele expropriate de statul român, despăgubiri considerate nejustificate, în condițiile

în care reclamanta „nu avea un drept recunoscut, clar determinat asupra terenului

respectiv”.

Tot astfel, referirea

la dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 („în cazul în care hotărârea

nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire

pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanței judecătorești competente”)

nu este de natură să justifice demersul reclamantei, textul fiind invocat fragmentat,

prin scoaterea sa din ansamblul reglementării date prin dispozițiile art. 9.

Potrivit alin. (3)

art. 9 „acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se

soluționează potrivit dispoz. art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor”.

Contrar susținerii recurentei,

prin trimiterea făcută la dispoz. art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994 nu se poate

avea în vedere (decât după o distincție pe care legiuitorul nu o face și de aceea,

nu este permisă nici interpretului – ubi lex non distinguit nec nos distinguere

debemus) doar procedura de judecată în fața instanței, așa cum se pretinde.

Dimpotrivă, norma de trimitere

face referire la stabilirea despăgubirilor după normele reglementate de actul normativ-cadru

în materia exproprierii, ceea ce înseamnă și că instanța verifică dacă sunt întrunite

toate condițiile cerute de lege pentru expropriere [art. 23 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994] precum și că „experții vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului

de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale” [art. 26 alin. (3)].

În consecință, potrivit

considerentelor expuse, se va constata că reclamanta nu a făcut dovada că este persoană

îndreptățită la despăgubiri pentru expropriere în condițiile în care nu a demonstrat

că este titulara unui drept de proprietate sau a altui drept real cu privire la

imobilul expropriat și nici persoană care să justifice un interes legitim, față

de împrejurarea că autoarea sa (din cele două acte juridice de care s-a prevalat,

contract de cesiune și promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare) la rândul ei,

nu deține un titlu de proprietate și o punere în posesie asupra respectivului teren.

Ca atare, criticile fiind

găsite nefondate, recursul urmează să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 269 din 14 septembrie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2011.