ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5348/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea depusă la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, reclamantul S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând obligarea acestuia să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 22 octombrie 2006 s-a prezentat la Ambasada României din Chișinău pentru a depune cerere de redobândire a cetățeniei române, cererea sa de intenție nefiind urmată de programarea pentru depunerea efectivă a cererii și a actelor necesare. La cererea ulterioară a reclamantului din data de 22 decembrie 2008, pârâtul nu a răspuns, încălcând dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, motivând că reclamantul a sesizat instanța după scurgerea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, motivând, în esență, că cererea reclamantului nu poate fi procesată, datorită numărului mare de astfel de cereri, spațiului redus al secției consulare și numărului restrâns de funcționari. Prin sentința civilă nr. 1737 din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Relativ la excepția prescripției dreptului la acțiune instanța de fond a constatat că reclamantul a sesizat instanța în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, calculat de la data expirării termenului legal de soluționare a ultimei cereri, astfel că excepția este neîntemeiată. Cu privire la fondul cauzei, prima instanță a constatat că deși Legea nr. 21/1991 nu prevede un termen în care autoritatea pârâtă să primească și să înregistreze cererile de acordare sau de redobândire a cetățeniei române, obligația pârâtului trebuie raportată la „termenul rezonabil” statuat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen pe care pârâta nu l-a respectat.

A considerat că pârâtul nu poate imputa reclamantului greutățile legale și organizatorice privind înregistrarea cererilor, acestea nefiind de natură să-l exonereze de răspundere pentru neîndeplinirea obligațiilor de soluționare a cererilor în termen rezonabil. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, Ministerul Afacerilor Externe. În motivarea recursului, pârâtul a criticat soluția instanței de fond prin care s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, considerând că termenul trebuie calculat pentru fiecare cerere în parte și că pentru prima cerere termenul de prescripție s-a împlinit. Cu privire la soluția primei instanțe prin care s-a admis acțiunea reclamantului, recurentul a considerat că hotărârea este întemeiată pe o interpretare greșită a legii deoarece autoritatea publică a soluționat cererea prin răspunsul pe care l-a trimis reclamantului, neputând fi obligată să primească cererea reclamantului, în lipsa unei culpe administrative.

A apreciat că stabilirea de către pârât a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat, că termenul rezonabil trebuie determinat în funcție de toate circumstanțele relevante. Examinând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs și din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, din următoarele considerente: Cu privire la critica recurentului referitoare la modul de soluționare de către prima instanță a excepției prescripției extintive a dreptului la acțiune, Înalta Curte reține că intimatul a formulat două cereri cu același conținut, dar, față de data formulării ultimei cereri, înregistrată la 22 decembrie 2008, acțiunea a fost exercitată în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul recursului, Înalta Curte observă că sunt de necontestat circumstanțele cauzei, în sensul că reclamantul S.A. s-a adresat în două rânduri (22 octombrie 2006 și 22 decembrie 2008) secției consulare a Ambasadei României din Republica Moldova. Reclamantul a primit un răspuns (adresa din 9 ianaurie 2009) prin care i se comunică faptul că există un mare număr de cereri de redobândire a cetățeniei române și că va fi invitat să depună dosarul când va fi procesată cererea sa. În raport cu conținutul răspunsului primit de reclamant, rezultă că motivul de recurs potrivit căruia nu se poate reține culpa administrativă a pârâtului din considerente de ordin organizatoric, nu poate fi reținut.

Atâta vreme cât statul român și-a asumat, în baza Legii nr. 21/1991 obligația de a acorda cetățenia română foștilor cetățeni români sau descendenților acestora până la gradul II care și-au pierdut cetățenia română din motive imputabile lor, sau cărora le-a fost ridicată această cetățenie fără voia lor, trebuia să soluționeze cererea reclamantului într-un termen administrativ rezonabil. Totodată, dificultățile organizatorice invocate de recurent, nu sunt de natură a avea relevanță în ceea ce privește justificarea obiectivă a nesoluționării în termen a cererilor reclamantului, legea nefăcând distincție între autoritățile publice în ceea ce privește rezolvarea cererilor în funcție de volumul activității acestora, după cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Înalta Curte consideră că nu poate fi admis nici motivul de recurs invocat de recurent relativ la încălcarea de către instanța de contencios administrativ a principiului nediscriminării prin obligarea autorității publice să soluționeze cu prioritate cererea reclamantului față de cele ale altor persoane. Persoanele îndreptățite, aflate în aceeași situație cu reclamantul, se pot adresa instanțelor de contencios administrativ, fără discriminare, punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile neconstituind un tratament juridic discriminatoriu față de persoanele care nu s-au adresat justiției. În ceea ce privește susținerea recurentului potrivit căreia reclamantul a primit răspuns în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și că răspunsul primit nu ar reprezenta un refuz de soluționare a cererii, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată.

Atitudinea autorității administrative de a nu programa reclamantul pentru a depune documentația necesară redobândirii cetățeniei, deși s-a scurs o perioadă de timp de aproape un an de la data formulării celei de-a doua cereri, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a acesteia, întrucât în cauză, reclamantul se află în etapa premergătoare soluționării cererii și anume aceea a depunerii actelor necesare pentru a beneficia de dreptul său întemeiat pe dispozițiile art. 10 1 din Legea nr. 21/1991. Refuzând să stabilească termenul pentru depunerea documentației necesare redobândirii cetățeniei române, realizarea dreptului reclamantului este împiedicată, în mod arbitrar, de voința autorității administrative.

Așa fiind, în mod legal și temeinic prima instanță a constatat existența refuzului nejustificat al pârâtului de a soluția cererea reclamantului și a obligat pârâtul să primească, de îndată, cererea de redobândire a cetățeniei române și actelor conexe. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, va respinge recursul pârâtului ca nefondat, menținând ca legală și temeinică hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 1737 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2009.