ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2146/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12 octombrie 2007, reclamanții B.M.N., C.G., T.I., I.A., Ț.I., I.V., M.D., P.N., B.M. și C.L. au solicitat obligarea pârâtei A.N.V. la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă perioadei 2001- 2006 actualizată cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt funcționari publici în cadrul A.N.V., fiind beneficiari ai dreptului la primele de vacanță conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, însă până în prezent nu au beneficiat de aceste sume, deoarece s-a dispus suspendarea dispozițiilor prin O.U.G.

nr. 33/2001 și ulterior prin legile bugetului de stat până în 2006. Reclamanții au arătat că suspendarea plății drepturilor și-a încetat aplicabilitatea. Pârâta A.N.V. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității, a inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile, a prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2003, conform art. 166 alin. (1) din C. muncii și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 3021 din 27 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei procedurii prealabile, tardivității și prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate. A admis acțiunea formulată de reclamanții B.M.N., C.G., T.I., I.A., Ț.I., I.V., M.D., P.N., B.M.

și C.L. în contradictoriu cu pârâta A.N.V. A obligat pârâta la plata primei de concediu aferentă perioadei 2001 - 2006, actualizată cu rata inflației de la data nașterii dreptului la data plății efective. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că dispozițiile referitoare la necesitatea plângerii prealabile nu sunt aplicabile în speța de față care are ca obiect plata unor sume de bani pretins a fi datorate în baza legii și nu anularea unui act administrativ. Pe excepția tardivității, s-a constatat că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 privesc situația acțiunilor în despăgubiri subsecvente anulării unui act administrativ vătămător iar în speță obiectul cererii constă în plata unor sume de bani datorate în baza legii.

Referitor la prescripția dreptului la acțiune s-a reținut că acesta se naște din momentul încetării perioadei de suspendare, respectiv 31 decembrie 2006. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că aplicarea prevederilor legale privind acordarea primei de concediu a fost suspendată prin O.U.G. nr. 33/2001, termenul de suspendare fiind prelungit succesiv prin legi ale bugetului ulterioare, până la 31 decembrie 2006. Măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă cu abrogarea pe termen limitat a legii. Împotriva sentinței civile sus-menționate a declarat recurs A.N.V. În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a reiterat excepțiile privind lipsa plângerii prealabile, tardivității acțiunii și prescripției dreptului de a cere plata drepturilor salariale reprezentând primele de vacanță aferente perioadei 2001-2003.

Pe fondul cauzei, s-a susținut că nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de inexistența dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată. S-a mai arătat că la expirarea duratei de suspendare dispoziția aferentă de suspendare reintră de drept în vigoare, deci ea nu poate retroactiva pentru perioada cât aplicarea a fost suspendată. Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, se reține că dispozițiile privind plângerea prealabilă din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în speța de față care are ca obiect plata unor sume de bani pretinse a fi datorate în baza legii și nu anularea unui act administrativ. Referitor la excepția tardivității acțiunii, se reține că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 invocate de către recurentă privesc situația acțiunilor în despăgubiri subsecvente anulării unui act administrativ vătămător iar în speță obiectul cererii constă în plata unor sume de bani datorate în baza legii. Cu privire la excepția prescripției dreptului de a cere plata primelor de concediu aferentă perioadei 2001 - 2003, instanța de fond a reținut în mod corect că această excepție este neîntemeiată deoarece dreptul s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, dată la care acesta nu a mai fost suspendat prin nici un act normativ.

Nici un termen de prescripție nu poate curge atâta timp cât dreptul respectiv nu s-a născut sau este afectat de o condiție sau un termen suspensiv, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și practic, să devină lipsit de orice valoare. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.V. împotriva sentinței civile nr. 3021 din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 mai 2008.