ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2146/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 12 octombrie 2007, reclamanții B.M.N., C.G., T.I., I.A.,

Ț.I., I.V., M.D., P.N., B.M. și C.L. au solicitat obligarea pârâtei A.N.V. la plata

sumelor reprezentând prima de concediu aferentă perioadei 2001- 2006 actualizată

cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că sunt funcționari publici în cadrul A.N.V., fiind beneficiari

ai dreptului la primele de vacanță conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999,

însă până în prezent nu au beneficiat de aceste sume, deoarece s-a dispus suspendarea

dispozițiilor prin O.U.G. nr. 33/2001 și ulterior prin legile bugetului de stat

până în 2006.

Reclamanții au arătat

că suspendarea plății drepturilor și-a încetat aplicabilitatea.

Pârâta

A.N.V.

a formulat întâmpinare,

prin care a invocat excepțiile tardivității, a inadmisibilității pentru lipsa plângerii

prealabile, a prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2003, conform

art. 166 alin. (1) din C. muncii și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 3021 din 27 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei procedurii prealabile, tardivității

și prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate.

A admis acțiunea formulată

de reclamanții

B.M.N.,

C.G., T.I., I.A., Ț.I., I.V., M.D., P.N., B.M. și C.L. în contradictoriu cu pârâta

A.N.V.

A obligat pârâta la plata

primei de concediu aferentă perioadei 2001 - 2006, actualizată cu rata inflației

de la data nașterii dreptului la data plății efective.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că dispozițiile referitoare la necesitatea

plângerii prealabile nu sunt aplicabile în speța de față care are ca obiect plata

unor sume de bani pretins a fi datorate în baza legii și nu anularea unui act administrativ.

Pe excepția tardivității,

s-a constatat că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 privesc situația acțiunilor

în despăgubiri subsecvente anulării unui act administrativ vătămător iar în speță

obiectul cererii constă în plata unor sume de bani datorate în baza legii.

Referitor la prescripția

dreptului la acțiune s-a reținut că acesta se naște din momentul încetării perioadei

de suspendare, respectiv 31 decembrie 2006.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut că aplicarea prevederilor legale privind acordarea primei de concediu

a fost suspendată prin

O.U.G.

nr. 33/2001, termenul

de suspendare fiind prelungit succesiv prin legi ale bugetului ulterioare, până

la 31 decembrie 2006. Măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii

în aplicare a dispozițiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă cu

abrogarea pe termen limitat a legii.

Împotriva sentinței civile

sus-menționate a declarat recurs

A.N.V.

În cuprinsul motivelor

de recurs, recurenta a reiterat excepțiile privind lipsa plângerii prealabile, tardivității

acțiunii și prescripției dreptului de a cere plata drepturilor salariale reprezentând

primele de vacanță aferente perioadei 2001-2003.

Pe fondul cauzei, s-a

susținut că nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de

inexistența dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată. S-a mai arătat că la expirarea

duratei de suspendare dispoziția aferentă de suspendare reintră de drept în vigoare,

deci ea nu poate retroactiva pentru perioada cât aplicarea a fost suspendată.

Examinând cauza în raport

cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, se reține că dispozițiile

privind plângerea prealabilă din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în speța

de față care are ca obiect plata unor sume de bani pretinse a fi datorate în baza

legii și nu anularea unui act administrativ.

Referitor la excepția

tardivității acțiunii, se reține că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004

invocate de către recurentă privesc situația acțiunilor în despăgubiri subsecvente

anulării unui act administrativ vătămător iar în speță obiectul cererii constă în

plata unor sume de bani datorate în baza legii.

Cu privire la excepția

prescripției dreptului de a cere plata primelor de concediu aferentă perioadei 2001

- 2003, instanța de fond a reținut în mod corect că această excepție este neîntemeiată

deoarece dreptul s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, dată la care acesta nu a

mai fost suspendat prin nici un act normativ.

Nici un termen de prescripție

nu poate curge atâta timp cât dreptul respectiv nu s-a născut sau este afectat de

o condiție sau un termen suspensiv, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația

de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat

că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii

2001 - 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima

de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat

nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație

lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada

anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar

ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută,

să fie vidat de substanța sa și practic, să devină lipsit de orice valoare.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.V. împotriva sentinței civile nr. 3021 din 27 noiembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 28 mai 2008.