ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5423/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1261 din 10 martie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii și a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de SC I.C.P.E. SA în contradictoriu cu A.F.P. Sector 3 și intervenienta D.G.F.P. București. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 1925 din 14 noiembrie 2008, A.F.P. Sector 3 a stabilit în sarcina reclamantei SC I.C.P.E. SA majorări și penalități de întârziere aferente obligațiilor fiscale restante, debite care fac obiectul înlesnirilor la plată prevăzute în Legea nr. 230/2004 calculate pentru perioada 04 iunie 2004-08 mai 2006 și neachitate.

Instanța de fond a reținut că împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat, în conformitate cu art. 205 C. proc. fisc., contestație, care a fost transmisă organului competent pentru soluționare, care nu a emis încă o decizie în urma soluționării căii administrative de atac. Astfel, s-a reținut că singurul act administrativ susceptibil de a fi contestat la instanța de contencios administrativ este decizia prin care urmează să se soluționeze contestația reclamantei. Pentru aceste considerente, instanța de fond a constatat că cererea de anulare a deciziei nr. 1925 din 14 noiembrie 2008 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale este, fără putință de tăgadă, inadmisibilă.

Instanța a concluzionat că, în ipoteza în care etapa administrativă nu a fost epuizată, instanța de judecată nu se poate subroga în atribuțiile de soluționare care cad în sarcina autorității administrativ fiscale. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta de SC I.C.P.E. SA. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat, în esență, următoarele: - În mod greșit, instanța de fond a apreciat acțiunea inadmisibilă. O astfel de soluție, arată recurenta, este contrară dispozițiilor art. 8 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 și a art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Accesul liber la justiție este consacrat ca drept cetățenesc fundamental și prin art. 6 pct. 1 din Convenție, prin art. 21 din Constituția României, art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și prin art. 14 pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice. Arată, de asemenea, recurenta că se consideră îndreptățită să apeleze la calea judiciară întrucât după 2 ani de zile nu au primit răspuns la plângerea prealabilă. Înalta Curte, analizând cererea de recurs, motivele invocate, sumele legale incidente în cauză și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., constată că aceasta nu este fondată pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare: În mod corect, instanța de fond a făcut interpretarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Așa cum a reținut instanța fondului, dispozițiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 fiind imperative, numai decizia de soluționare a contestației emisă de organul de soluționare competent poate fi atacată la instanța de contencios administrativ competentă potrivit legii. Este adevărat că trecerea unui termen de 2 ani de zile în decursul căruia nu s-a soluționat contestația administrativ-fiscală, nu este rezonabilă și încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă reclamanta avea posibilitatea de a introduce la instanța de contencios administrativ competentă o cerere de chemare în judecată prin care să solicite constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a răspunde, soluționa contestația în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 18 alin. (1), precum și obligarea la emiterea actului administrativ (decizia la care se referă art. 218 din O.G.

nr. 92/2003). Așa cum este consacrat în jurisprudență, constatarea sau recunoașterea dreptului sau interesului legitim nu se poate face independent de existența unei atingeri aduse unui drept sau a unui interes legitim respectiv de existența unei practici administrative vătămătoare. Față de cele reținute mai sus, apreciind că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I.C.P.E. SA împotriva sentinței nr. 1261 din 10 martie 2010 a Curții de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.