ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5423/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1261 din 10 martie 2010 a Curții

de Apel București a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii și a fost

respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de SC I.C.P.E. SA în contradictoriu

cu A.F.P. Sector 3 și intervenienta D.G.F.P. București.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 1925 din 14 noiembrie 2008,

A.F.P. Sector 3 a stabilit în sarcina reclamantei SC I.C.P.E. SA majorări și penalități

de întârziere aferente obligațiilor fiscale restante, debite care fac obiectul înlesnirilor

la plată prevăzute în Legea nr. 230/2004 calculate pentru perioada 04 iunie 2004-08

mai 2006 și neachitate.

Instanța de fond a reținut

că împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat, în conformitate cu art. 205

C. proc. fisc., contestație, care a fost transmisă organului competent pentru soluționare,

care nu a emis încă o decizie în urma soluționării căii administrative de atac.

Astfel, s-a reținut că

singurul act administrativ susceptibil de a fi contestat la instanța de contencios

administrativ este decizia prin care urmează să se soluționeze contestația reclamantei.

Pentru aceste considerente,

instanța de fond a constatat că cererea de anulare a deciziei nr. 1925 din 14 noiembrie

2008 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale

este, fără putință de tăgadă, inadmisibilă.

Instanța a concluzionat

că, în ipoteza în care etapa administrativă nu a fost epuizată, instanța de judecată

nu se poate subroga în atribuțiile de soluționare care cad în sarcina autorității

administrativ fiscale.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta de SC I.C.P.E. SA.

În motivarea recursului,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat, în

esență, următoarele:

- În mod greșit, instanța

de fond a apreciat acțiunea inadmisibilă. O astfel de soluție, arată recurenta,

este contrară dispozițiilor art. 8 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit.

h) din Legea nr. 554/2004 și a art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului – referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Accesul liber la justiție

este consacrat ca drept cetățenesc fundamental și prin art. 6 pct. 1 din Convenție,

prin art. 21 din Constituția României, art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cât și prin art. 14 pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile

civile și politice.

Arată, de asemenea, recurenta

că se consideră îndreptățită să apeleze la calea judiciară întrucât după 2 ani de

zile nu au primit răspuns la plângerea prealabilă.

Înalta Curte, analizând

cererea de recurs, motivele invocate, sumele legale incidente în cauză și în conformitate

cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., constată că aceasta nu este fondată

pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

În mod corect, instanța

de fond a făcut interpretarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Așa cum a reținut instanța

fondului, dispozițiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 fiind imperative,

numai decizia de soluționare a contestației emisă de organul de soluționare competent

poate fi atacată la instanța de contencios administrativ competentă potrivit legii.

Este adevărat că trecerea

unui termen de 2 ani de zile în decursul căruia nu s-a soluționat contestația administrativ-fiscală,

nu este rezonabilă și încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

însă reclamanta avea posibilitatea de a introduce la instanța de contencios administrativ

competentă o cerere de chemare în judecată prin care să solicite constatarea refuzului

nejustificat al pârâtei de a răspunde, soluționa contestația în conformitate cu

prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 18 alin. (1), precum și obligarea la emiterea

actului administrativ (decizia la care se referă art. 218 din O.G. nr. 92/2003).

Așa cum este consacrat

în jurisprudență, constatarea sau recunoașterea dreptului sau interesului legitim

nu se poate face independent de existența unei atingeri aduse unui drept sau a unui

interes legitim respectiv de existența unei practici administrative vătămătoare.

Față de cele reținute

mai sus, apreciind că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică

și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC I.C.P.E. SA împotriva sentinței nr. 1261 din 10 martie 2010 a Curții de Apel

București, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2010.