ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5011/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Sentința civilă nr. 1541 din 4 octombrie

2010 Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul M.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și a obligat pârâtul să plătească reclamantului 5000 euro

echivalent în lei cu titlu de despăgubiri și 785 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul.

Prin Decizia civilă

nr. 329 C din 15 iunie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de

reclamant, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința atacată în sensul că

a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral

suferit de persoana pretins vătămată prin măsuri de natură politică trebuie

analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituită prin art.

998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble

reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea unor

compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate,

premise reținute și prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale. Curtea de apel a conchis că în cauză nu se poate reține de

plano producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamantului doar din

perspectiva condamnării autorului său, că recunoașterea de către stat a

dreptului celor condamnați politic de a beneficia de compensații materiale nu

înseamnă că neacordarea despăgubirilor pretinse de succesorii acestora, deci de

o altă persoană care a suferit în mod direct consecințele măsurii, echivalează

cu nesocotirea prevederilor art. 3 și ale art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. De asemenea, a reținut că în cauza dedusă judecății nu poate fi

invocată nici dobândirea de către reclamant a unei speranțe legitime în

obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral și că această

speranță ar fi devenit iluzorie prin declararea neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, neputându-se invoca o procedură

neechitabilă prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului,

atâta timp cât încetarea efectelor normei de drept s-a datorat unei proceduri

normale de exercitare a controlului de constituționalitate.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea

deciziei atacate, admiterea apelului său, schimbarea în parte a sentinței

instanței de fond cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul

moral, ce trebuie majorat la 500.000 euro. A invocat motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, că instanța nu a verificat apelul reclamantului în limitele

cererii formulate care viza cuantificarea despăgubirilor și nu probleme de fond

pe care curtea de apel și-a fundamentat soluția, reținând motive care nu au

fost puse în dezbaterea părților, cu cuprinderea în considerente a unor motive

contradictorii și străine de natura pricinii. Astfel, motivarea instanței este

străină de natura cauzei, este contrară dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, ca temei legal care se apreciază la momentul introducerii

acțiunii și excede apelurilor declarate de părți. De asemenea, a susținut că

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece Statul Român nu a

invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009 sau a OUG nr. 62/2010, iar hotărârea instanței de fond și apelurile

sunt formulate anterior Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din

21 octombrie 2010.

Analizând recursul,

în limitele criticilor invocate, ce pot fi circumscrise cazului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținut ca fiind incident

în cauza de față. Criticile formulate de reclamant vizează, mai degrabă,

acordarea a ceea ce nu s-a cerut, atunci când apreciază că instanța de apel a

reținut motive ce nu au fost puse în dezbaterea părților.

Or, din practicaua

deciziei recurate se poate observa că apărătorul reclamantului, în concluziile

sale, a analizat efectele pe care Deciziile nr. 1358 și 1354/2010 ale Curții

Constituționale le au asupra cauzei deduse judecății.

Apelul este o cale

devolutivă de atac, în sensul că readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în primă instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului. Așadar, instanța de apel verifică atât

legalitatea sentinței (în ce măsură prima instanță a aplicat și interpretat

corect legea), cât și temeinicia acesteia.

Potrivit

dispozițiilor art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., motivele de ordine

publică pot fi invocate și din oficiu. În cauza de față acest motiv de ordine

publică a fost dezbătut cu ocazia acordării cuvântului în fond, astfel încât nu

se poate concluziona că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra pricinii în

limitele cererii de apel.

Criticile formulate

de reclamant urmează a fi analizate din punctul de vedere al Deciziei nr. 12

din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Aceasta deoarece

temeiul juridic al cererii introductive, așa cum a fost el precizat de reclamant,

îl constituie dispozițiile Legii nr. 221/2009. Or, în raport de principiul

disponibilității, instanța nu putea analiza pricina dedusă judecății decât în

raport de temeiul de drept invocat.

Așadar, menținând

hotărârea atacată, Înalta Curte va substitui motivarea curții de apel, după cum

urmează:

Problema de drept

care se pune în speță nu este aceea a îndreptățirii reclamantului la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la

această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este

incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit

înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul M.C. împotriva Deciziei nr. 329 C din 15 iunie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - GV