ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4841/2012

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 august 2009, reclamantul I.T. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 700.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1138 din 10 noiembrie 2009 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. A respins restul pretențiilor ca nefondate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți, iar prin decizia civilă nr. 41 din 24 februarie 2010 Curtea de Apel Constanța a respins apelul formulat de pârât, a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 euro cu titlu de daune morale. Recursurile declarate de ambele părți împotriva acestei din urmă hotărâri au fost admise de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1927 din 03 martie 2011 cu consecința casării acesteia, a admiterii apelurilor, a desființării sentinței civile nr. 1138/2009 și a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond. La pronunțarea hotărârii s-a avut în vedere că reclamantul nu a primit niciun fel de despăgubiri materiale sau de altă natură de pe urma autorului său în temeiul Decretului nr. 118/1990 și că acordarea măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 221/2009 nu are un caracter strict personal.

S-a mai apreciat că despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinată, să contribuie și că, față de acest considerent, starea de fapt nu a fost corespunzător lămurită în raport cu actele dosarului. Cauza a fost înregistrată sub nr. 7521/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța, care, prin sentința civilă nr. 5370 din 26 octombrie 2011, a respins acțiunea ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul I.T. și a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând încălcarea art. 14 din C.E.D.O. și a jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale și greșita apreciere a situației de fapt.

Prin decizia civilă nr. 21/C din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța - secția I civilă a fost respins apelul civil formulat de apelantul reclamant I.T., în contradictoriu cu intimatul reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, împotriva sentinței civile nr. 5370 din 26 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - în dosarul nr. 7521/118/2009, ca nefondat. Împotriva acestei decizii, reclamantul I.T. a declarat recurs, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate. Sub un prim aspect, recurentul consideră hotărârea instanței de apel ca fiind netemeinică și nelegală, întrucât nu s-au avut în vedere motivele de casare reținute prin decizia civilă pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest context, arată recurentul, la pronunțarea deciziei de casare, înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere că reclamantul nu a primit nici un fel de despăgubire materială sau de altă natură de pe urma autorului său, precum și faptul că despăgubirea acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte o concordanță valorică exactă între cuantumul sau/și gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinată să contribuie și că, față de acest considerent, starea de fapt nu a fost corespunzător lămurită în raport cu actele dosarului. Sub un alt aspect, în opinia recurentului, se invocă decizii C.E.D.O care nu pot fi asimilate speței în cauză, în ele fiind puse în discuție doar încălcarea dreptului la proprietate și producerea unor prejudicii materiale.

În speță, susține recurentul, nu poate fi luată în considerare o motivație obiectivă și rezonabilă, astfel încât, în opinia sa, discriminarea este evidentă. Intimatul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța nu a formulat întâmpinare. Analizând hotărârea atacată în limitele controlului de legalitate, înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed: Potrivit art. XIII din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 se modifică, în sensul că hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului, care este de competența curții de apel, și sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București.

Totodată, conform art. XXVI al Legii nr. 202/2010, dispozițiile [.] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 5370 din 26 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă, a fost soluționată acțiunea în pretenții a reclamantului întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Această hotărâre a fost pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 și, prin urmare, devin incidente prevederile acesteia de modificare a Legii nr. 221/2009 vizând faptul că hotărârea primei instanțe este susceptibilă numai de exercițiul căii de atac a recursului a cărui soluționare este de competența curții de apel (art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 modificat prin art. XXVI al Legii 202/2010 începând cu data de 25 noiembrie 2010). Înalta Curte constată că, în mod greșit, Curtea de Apel Constanța a judecat ca instanță de apel, în compunerea de doi judecători prevăzută de lege pentru judecata apelului, și nu ca instanță de recurs, în compunerea de trei judecători, așa cum impuneau normele imperative ale Legii nr. 221/2009, fapt ce determină incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc.

civ. Curtea de apel a nesocotit, totodată, și o regulă cu valoare de principiu constituțional, cea a legalității căilor de atac potrivit căreia căile de atac sunt instituite prin lege, și, prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele prevăzute expres de lege. Pentru toate argumentele de fapt și de drept anterior expuse, constatând că se confirmă motivul de nelegalitate, de ordine publică, reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., ceea ce face de prisos examinarea motivelor de recurs invocate de recurent, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamantului I.T. împotriva deciziei civile nr. 21/C din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța - secția I civilă, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare aceleiași curți de apel, ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul I.T. împotriva deciziei civile nr. 21/C din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța - secția I civilă, casează decizia atacată și trimite cauza spre competentă soluționare aceleiași curți de apel, ca instanță de recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012