ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4841/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4841/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului, din examinarea
actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de
4 august 2009, reclamantul I.T. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român
prin Ministerul Finanțelor Publice la
plata
sumei de 700.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune
morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1138 din 10
noiembrie 2009 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat
pârâtul către reclamant la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la
data plății efective, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.
A respins restul pretențiilor ca nefondate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat
apel ambele părți, iar prin decizia civilă nr. 41 din 24 februarie 2010 Curtea
de Apel Constanța a respins apelul formulat de pârât, a admis apelul
reclamantului și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat
pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 euro cu titlu de daune
morale.
Recursurile declarate de ambele părți
împotriva acestei din urmă hotărâri au fost admise de înalta Curte de Casație
și Justiție prin decizia civilă nr. 1927 din 03 martie 2011 cu consecința
casării acesteia, a admiterii apelurilor, a desființării sentinței civile nr. 1138/2009
și a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
La pronunțarea
hotărârii s-a avut în vedere că reclamantul nu a primit niciun fel de
despăgubiri materiale sau de altă natură de pe urma autorului său în temeiul
Decretului nr. 118/1990 și că acordarea măsurilor reparatorii în baza Legii nr.
221/2009 nu are un caracter strict personal. S-a mai apreciat că despăgubirea
bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să
reflecte o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea
prejudiciului la a cărei reparare este destinată, să contribuie și că, față de
acest considerent, starea de fapt nu a fost corespunzător lămurită în raport cu
actele dosarului.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 7521/118/2009
pe rolul Tribunalului Constanța, care, prin sentința civilă nr. 5370 din 26
octombrie 2011, a respins acțiunea ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe a declarat
apel reclamantul I.T. și a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie
invocând încălcarea art. 14 din C.E.D.O. și a jurisprudenței constante a Curții
Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale și greșita apreciere a
situației de fapt.
Prin decizia civilă nr. 21/C din 25
ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța - secția I civilă a fost
respins apelul civil formulat de apelantul reclamant I.T., în contradictoriu cu
intimatul reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin
Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, împotriva sentinței civile nr.
5370 din 26 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă -
în dosarul nr. 7521/118/2009, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, reclamantul
I.T. a declarat recurs, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate.
Sub un prim
aspect, recurentul consideră hotărârea instanței de apel ca fiind netemeinică
și nelegală, întrucât nu s-au avut în vedere motivele de casare reținute prin
decizia civilă pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
În acest context, arată recurentul, la
pronunțarea deciziei de casare, înalta
Curte
de Casație și Justiție a avut în vedere că reclamantul nu a primit nici un fel
de
despăgubire materială sau de altă
natură de pe urma autorului său, precum și faptul
că despăgubirea acordată pentru repararea
prejudiciului nepatrimonial trebuie să
reflecte o concordanță valorică
exactă între cuantumul sau/și gravitatea
prejudiciului
la a cărei reparare este destinată să contribuie și că, față de acest
considerent,
starea de fapt nu a fost corespunzător lămurită în raport cu actele dosarului.
Sub un alt aspect, în opinia
recurentului, se invocă decizii C.E.D.O care nu pot fi asimilate speței în
cauză, în ele fiind puse în discuție doar încălcarea
dreptului la proprietate și producerea unor prejudicii materiale.
În speță, susține recurentul, nu poate
fi luată în considerare o motivație
obiectivă
și rezonabilă, astfel încât, în opinia sa, discriminarea este evidentă.
Intimatul-pârât
Statul Roman prin Ministerul Finanțelor
Publice
reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța nu a formulat
întâmpinare.
Analizând
hotărârea atacată în limitele controlului de legalitate, înalta Curte constată
că recursul este fondat pentru considerentele care succed:
Potrivit art. XIII
din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr.
221/2009 se
modifică, în sensul că hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul
prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului, care este
de competența
curții de
apel, și sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin
direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului
București.
Totodată, conform
art. XXVI al Legii nr. 202/2010, dispozițiile [.] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin.
(1) și (2) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic
și măsurile administrative asimilate
acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945
- 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum
și cu cele
aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în
curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză
până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Înalta Curte
constată că, prin sentința civilă nr. 5370 din 26 octombrie 2011
pronunțată de Tribunalul Constanța - secția
civilă, a fost soluționată acțiunea în
pretenții
a reclamantului întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 din Legea nr.
221/2009.
Această hotărâre a fost pronunțată
după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 și, prin urmare, devin incidente
prevederile acesteia de modificare a Legii nr. 221/2009 vizând faptul că
hotărârea primei instanțe este susceptibilă numai de exercițiul căii de atac a
recursului a cărui soluționare este de competența
curții de apel (art. 5 alin. (2) din
Legea nr. 221/2009 modificat prin art. XXVI al Legii 202/2010 începând cu data
de 25 noiembrie 2010).
Înalta Curte constată că, în mod
greșit, Curtea de Apel Constanța a judecat ca instanță de apel, în compunerea
de doi judecători prevăzută de lege pentru judecata apelului, și nu ca instanță
de recurs, în compunerea de trei judecători, așa cum impuneau normele
imperative ale Legii nr. 221/2009, fapt ce determină incidența în cauză a
motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Curtea de apel a nesocotit, totodată,
și o regulă cu valoare de principiu constituțional, cea a legalității căilor de
atac potrivit căreia căile de atac sunt instituite prin lege, și, prin urmare,
o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele prevăzute
expres de lege.
Pentru toate argumentele de fapt și de
drept anterior expuse, constatând că se confirmă motivul de nelegalitate, de
ordine publică, reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., ceea
ce face de prisos examinarea motivelor de recurs invocate de recurent, înalta
Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va
admite recursul reclamantului I.T. împotriva deciziei civile nr. 21/C din 25
ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța - secția I civilă, va casa
hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare aceleiași
curți de apel, ca instanță de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamantul I.T. împotriva
deciziei civile nr. 21/C din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel
Constanța - secția I civilă, casează decizia atacată și trimite cauza spre
competentă soluționare aceleiași curți de apel, ca instanță de recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
5 decembrie 2012