ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 982/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 982/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 441 din 4 martie

2010 pronunțată în Dosarul nr. 4044/115/2009 Tribunalul Caraș-Severin a admis

în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M.L.Z.D., împotriva pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin DGFP

Caraș-Severin și, în consecință a obligat pârâtul să plătească reclamantei

M.L.Z.D., echivalentul în RON, la data efectuării plății, a sumei de 20.000

euro.

Tribunalul

Caraș-Severin, în stabilirea acestui cuantum, a avut în vedere consecințele

prejudiciului suferit de reclamantă și implicațiile negative ale acestora în

toate planurile vieții sale sociale și s-a raportat la art. 1 alin. (1), (2)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 și la art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și

reclamanta M.L.Z.D.

Curtea de Apel

Timișoara prin Decizia civilă nr. 263 din 9 septembrie 2010, pronunțată în

Dosarul nr. 4044/115/2009 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a schimbat în parte Sentința

civilă nr. 441 din 4 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în

sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2500 euro sau

echivalentul în RON, la cursul Băncii Naționale a României București de la data

plății efective și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă

împotriva aceleiași sentințe.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de apel, în aprecierea cuantumului daunelor morale, a

considerat că despăgubirea este echitabilă pentru reclamantă, cu păstrarea unui

echilibru în raport cu prejudiciul moral suferit din perspectiva dispozițiilor

art. 11 din O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs doar reclamanta M.L.Z.D.

Prin Decizia civilă

nr. 5670 din 1 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a

fost admis recursul declarat de reclamanta M.L.Z.D. și a fost casată Decizia

civilă nr. 263/A din 9 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara și trimisă

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că instanța de apel și-a justificat soluția pe un

act normativ declarat neconstituțional, la data judecării recursului și pe

drepturi de care ar fi beneficiat în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 o

persoană străină de litigiul de față (iar ulterior, de pe urma acesteia și

reclamanta).

În rejudecarea

cauzei, după casare, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

și raportat la art. 287 și urm. C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara, prin

Decizia nr. 51 din 1 martie 2012, a respins ca nefondat apelul reclamantei și a

admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a

schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins în totalitate acțiunea

promovată de reclamantă.

În pronunțarea

acestei decizii instanța de apel a apreciat că, la momentul judecării

apelurilor, dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate

neconstituționale, nu mai sunt în vigoare și nu mai produc niciun fel de efecte

juridice.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta M.L.Z.D. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Recurenta-reclamantă

nu-și încadrează în drept criticile aduse deciziei atacate, acestea vizând, în

esență, o prezentare a suferințelor îndurate de autorul său și a consecințelor

directe pe care condamnarea acestuia au avut-o în ceea ce o privește.

Recurentul-pârât își

subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1

și 9 C. proc. civ., astfel:

I. Instanța nu a fost

alcătuită potrivit dispozițiilor legale, fapt ce atrage în speță incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

În cadrul acestei

critici recurentul-pârât arată că Decizia civilă nr. 263/A din 9 septembrie

2010 a Curții de Apel Timișoara pronunțată în soluționarea apelului în primul

ciclu procesual a fost dată de un complet ce a avut în componența sa același

judecător care a făcut parte și din completul ce a pronunțat soluția după

casare și trimitere spre rejudecare a apelului precizând că înțelege să se

prevaleze de dispozițiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ.

Se arată în

continuare că prin dispozițiile art. 99 alin. (6) din Hotărârea nr. 378/2005 de

aprobare a Regulamentului de funcționare a instanțelor de judecată, se

instituie regula conform căreia cauzele trimise pentru rejudecare după

desființarea sau casarea soluției revin la completul inițial învestit. Față de

aceste prevederi legale care au forța obligatorie pentru judecători, apreciază

recurentul-pârât că soluționarea apelului nu s-a realizat cu observarea și

respectarea regulilor procedurale.

În ceea ce privește

prevederile art. 24 alin. (1) C. proc. civ., acest recurent apreciază că ele

trebuie interpretate restrictiv, dat fiind caracterul de excepție al

instituției incompatibilității în sensul că legiuitorul, prin edictarea acestor

prevederi legale, nu a urmărit să impună regula incompatibilității în toate

situațiile de rejudecare după casare sau desființare, ci numai în acele cazuri

în care, judecătorii prin soluția casată sau desființată, s-au pronunțat asupra

fondului litigiului existând un grad ridicat de predictibilitate a soluției ce

se va da cu ocazia rejudecării.

Consideră

recurentul-pârât că în speță aceste elemente se regăsesc, deoarece soluția

pronunțată de instanța de apel, în primul ciclu procesual când s-a dispus

admiterea apelului pârâtului și respingerea apelului reclamantei, este identică

și în rejudecare când s-a dispus, în al doilea ciclu procesual admiterea

apelului pârâtului și respingerea apelului reclamantei deși judecata trebuia să

se limiteze la judecarea cauzei doar sub aspectul soluționării apelului

reclamantei după casare, dat fiind faptul că a fost singura parte care a

declarat recurs în cauză, astfel că în mod greșit a fost soluționată cauza în

rejudecare de către același judecător care a soluționat apelul pe fond anterior

rejudecării fiind îndeplinită condiția prevederilor art. 304 pct. 1 C. proc.

civ.

pronunțată a fost dată cu încălcarea esențială și aplicarea greșită a legii

fapt ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestei

critici recurentul-pârât arată că prin soluția dispusă în rejudecare de Curtea

de Apel Timișoara s-a încălcat principiul de drept non reformatio in pejus

respectiv cel de neagravare a situației în propria cale de atac astfel cum este

stipulat și în dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

Arată

recurentul-pârât că instanța de casare a reținut că instanța de apel și-a

justificat soluția pe un act normativ declarat neconstituțional, la data

judecării recursului, și pe drepturi de care ar fi beneficiat în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 o persoană străină de litigiul de față (iar

ulterior, de pe urma acesteia și reclamanta), astfel că la rejudecarea apelului

după casare nu i se putea crea o situație mai grea decât cea anterioară

recursului admis de Înalta Curte de Casație și Justiție iar instanța de apel a

admis apelul pârâtului asupra căruia nu trebuia să se mai pronunțe pentru că

acesta nu a declarat recurs în cauză și în mod eronat i-a respins în totalitate

acțiunea reclamantei.

Consideră

recurentul-pârât că dacă acesta era motivul casării, Înalta Curte de Casație și

Justiție ar fi dispus casarea ambelor soluții atât cea pronunțată de instanța

de fond respectiv de Tribunalul Caraș-Severin cât și decizia curții de apel,

însă în speța în discuție a fost casată doar decizia curții de apel, astfel că

această instanță de apel trebuia să aibă în vedere doar strict motivele de

casare și nu să se pronunțe asupra a ceea ce nu s-a cerut de către părți sau

instanța de control judiciar.

Apreciază

recurentul-pârât că, procedând în sens contrar celor mai sus expuse instanța de

apel a încălcat un principiu esențial de drept și anume cel prevăzut de art.

296 C. proc. civ., fiind incident în speță cazul de casare prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că hotărârea

instanței în apel în primul ciclu procesual, neatacată de pârât, are, în ceea

ce-l privește, puterea de lucru judecat privind despăgubirile acordate și deci,

pârâtul nu poate obține, în cadrul rejudecării, o soluție defavorabilă pentru

reclamantă cu privire la despăgubirile acordate, reclamanta fiind cea care a

obținut casarea în primul ciclu procesual prin exercitarea numai de ea a căii

de atac - recursul, că reluarea judecății, în urma casării cu trimitere, s-a

făcut în urma exercitării recursului numai de către reclamantă, astfel că,

potrivit art. 315 alin. (4) C. proc. civ., la rejudecarea procesului după

casarea hotărârii de către instanța de recurs, reclamantei nu i se putea crea o

situație mai grea decât acea din hotărârea atacată, prin respingerea în

totalitate a despăgubirilor acordate de instanța de apel.

I. Înalta Curte,

examinând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă din perspectiva

criticilor indicate de parte, reține nemotivarea în drept a acesteia în raport

de reglementarea cuprinsă în art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., pentru

următoarele considerente:

Recursul, cale

extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de

nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C.

proc. civ.

Argumentația adusă de

recurenta-reclamantă în susținerea criticilor vizează în esență, situații de

fapt, fără a fi susținute în drept.

Așadar, simpla

prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta-reclamantă,

reiterarea unor situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să

situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac imposibilă

exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

În considerarea celor

ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației

reglementată de dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și

inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

II. Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de

recurentul-pârât, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor

arăta.

Prima critică nu

poate fi primită întrucât obiectul judecății apelului, după casare este

diferit, instanța de apel, în rejudecare, având a constata că temeiul juridic

al acțiunii bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

declarat neconstituțional, acesta nemaiputând produce efecte juridice în raport

de Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Așadar temeiurile

juridice la care s-a raportat instanța de apel în rejudecare, în exercitarea

controlului judiciar, au fost diferite față de cele din cadrul primului ciclu

procesual, aspect de natură să excludă starea de incompatibilitate a

magistratului, la care face referire recurentul-pârât.

Nici cea de-a doua

critică nu poate fi primită întrucât soluția instanței de apel, în primul ciclu

procesual a fost casată în întregime, atât sub aspectul soluției pronunțate cu

privire la apelul reclamantei cât și cu privire la cel al pârâtului.

Soluția de casare a

fost justificată de declararea neconstituțională a temeiului de drept indicat

de reclamantă în susținerea acțiunii sale, la momentul judecării recursului.

În speță, în

rejudecare instanța de apel, în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., a luat act de caracterul neconstituțional al izvorului legal al dreptului

pretins de reclamantă prin acțiune, neputându-i-se reproșa faptul că a încălcat

principiul non reformatio in pejus consacrat de art. 296 C. proc. civ., în

condițiile în care a respectat ordinea constituțională și juridică, dezlegările

date de instanța de recurs în condițiile determinate de controlul de

constituționalitate concretizat în Decizia nr. 1.354 din 24 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, fiind obligatorii pentru judecătorii fondului, aceștia

neputând refuza o atare abordare juridică.

În considerarea celor

ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că

decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva

criticilor formulate, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară

în sensul:

Constată nulitatea

cererii de recurs formulat de recurenta-reclamantă M.L.Z.D. împotriva Deciziei

civile nr. 51 din 1 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I civilă, în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Respinge recursul

declarat de recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 51 din 1 martie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția I Civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 12 martie 2013.

Cu opinia separată a

d-nei judecător E.C. în sensul:

Admite recursurile

declarate de recurenta-reclamantă M.L.Z.D. și de pârâtul Ministerul Public

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 51

din 1 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă,

casează decizia recurată și o trimite aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Opinie separată

Contrar opiniei

majoritare, apreciez că soluția legală este aceea de admitere a recursurilor

declarate, casare a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

pentru argumentele care urmează.

Cu privire la

recursul declarat de reclamanta M.L.Z.D. constat că dezvoltarea în fapt a

criticilor formulate permite încadrarea lor în motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304.9 C. proc. civ. cu referire la art. 316/296 C. proc. civ., anume

imposibilitatea imperativă de a i se crea în propria sa cale de atac o situație

mai grea decât aceea din hotărârea atacată, nemulțumirea sa concretă, după

evocarea parcursului procesual, fiind aceea că hotărârea pe care o atacă nu mai

precizează suma care i se cuvine ca despăgubire morală ca și erorile în stabilirea

situației de fapt, în sensul că nu a fost niciodată căsătorită cu numitul B.G.,

ci cu M.C., și întrucât aceste erori au fost constatate prin decizia de casare,

justificând și ele soluția care a determinat reluarea ciclului procesual,

critica se încadrează și în neacordarea de eficiență juridică dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ.

Cât privește recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, motivele de

nelegalitate sunt riguros structurate și dezvoltate, fondate fiind pe

dispozițiile art. 304.1 C. proc. civ. prin raportare la încălcarea prevederilor

art. 24 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 304.9 C. proc. civ. prin

raportare la încălcarea prevederilor art. 296 C. proc. civ. și art. 315 alin.

(4) C. proc. civ.

Întrucât ambele recursuri

au aceeași finalitate critică, examinarea acestora se impune a fi făcută

unitar, apreciindu-le ca fondate sub aspectul criticilor de nelegalitate

formulate, în limita considerentelor care urmează:

Cauza de față se află

la al doilea ciclu procesual.

Potrivit art. 311 C.

proc. civ., "Hotărârea casată nu are nicio putere", iar potrivit art.

315 alin. (1) în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Această prevedere

imperativă constituie garanția procesuală a principiului convențional al

securității și certitudinii juridice, instanța a cărei hotărâre a fost casată

fiind ținută în rejudecare să procedeze la reexaminarea cauzei, în speță, a

apelurilor, în limita și cu respectarea dezlegărilor în drept pe care le

conține decizia de casare și care au determinat casarea. Tot imperativ, art.

315 alin. (4) consacră principiul neagravării situației în propria cale de atac,

impunând instanței: "(...) la rejudecarea procesului după casarea

hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în

mod corespunzător".

În primul ciclu

procesual, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei de obligare la plata

daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 la un cuantum de 20.000 euro.

Sentința instanței de

fond a fost apelată atât de reclamantă cât și de pârât sub aspectul cuantumului

despăgubirilor iar instanța de apel, făcând aplicarea dispozițiilor art. II din

O.U.G. nr. 62/2010 cu privire la pragurile valorice instituite și pentru

daunele morale, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, a schimbat în

parte sentința și l-a obligat numai la plata unei sume de 2.500 euro

despăgubiri, respingând apelul declarat de reclamantă.

Această primă decizie

a instanței de apel a fost atacată cu recurs numai de reclamantă iar Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamantei

prin Decizia nr. 5670 din 1 iulie 2011, a casat decizia și a trimis cauza

pentru rejudecare la aceeași instanță de apel.

Argumentele care au

determinat casarea au constat în greșita aplicare în cauza de față a

criteriilor prevăzute de O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, deoarece art. l pct.

1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.

221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții

Constituționale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, întrucât au creat un tratament

distinct aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări

politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat

hotărârea definitivă, fiind astfel afectat principiul egalității și

interzicerii discriminării relevat de Convenția Europeană în Protocolul nr. 12

dar și principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constituția României. Aceasta deoarece, potrivit deciziei Curții

Constituționale, " (...) la data introducerii cererii de chemare în

judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură

pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ

care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare

la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot

parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este

și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie

2006 privind cauza Blegic v. Croația, paragraful 81)."

Reținând, deci, că

instanța de apel și-a justificat soluția pe un act normativ declarat

neconstituțional și pe drepturi de care ar fi beneficiat în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990, o persoană străină de litigiul de față, Înalta Curte a admis

recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

În rejudecare,

instanța de apel, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., în loc să dea eficiență

Deciziei Curții Constituționale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 prin care s-au

declarat neconstituționale dispozițiile din O.U.G. nr. 62/2010, cu privire la

plafonarea despăgubirilor inclusiv morale, în respectarea deciziei de casare, a

făcut aplicarea Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data la care Înalta Curte a pronunțat

decizia de casare, dar pe care aceasta nu a reținut-o ca fiind incidență

litigiului, nerespectându-se, astfel, caracterul obligatoriu al dezlegărilor în

drept pe care aceasta le conține, respectiv, prevederile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. precum și principiul neagravării situației în propria cale de atac,

anume prevederile art. 315 alin. (4) C. proc. civ.

Această decizie a

instanței de apel a fost menținută în opinie majoritară cu o motivare fără

suport în actele dosarului deoarece, soluția de casare nu a fost justificată de

declararea neconstituționalității temeiului de drept indicat de reclamantă în

susținerea acțiunii sale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, ci de declararea ca

neconstituțională a O.U.G. nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie

față de constatarea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 62/2010, astfel cum

rezultă cu claritate din decizia de casare iar nu a caracterului

neconstituțional al izvorului legal al dreptului pretins, pe care aceasta nu-l

abordează, așa încât și art. 316/296 C. proc. civ. care consacră principiul non

reformatio in pejus a fost încălcat.

Prin ultima decizie a

curții de apel, pe care recursurile de față o atacă, ca urmare a nerespectării

problemelor de drept dezlegate de prima decizie de casare i s-a creat în mod

evident reclamantei în propria sa cale de atac o situație mai grea, acțiunea sa

fiind respinsă în totalitate, deși casarea a fost consecința admiterii

recursului pe care numai ea l-a declarat împotriva unei decizii prin care i s-a

acordat suma de 2.500 euro cu titlu de despăgubiri morale.

În plus, această

ultimă decizie este nelegală și din perspectiva faptului că, în ce-l privește

pe pârât, soluția asupra apelului său nu putea fi, pe cale de consecință, decât

de respingere, acesta neatacând prima decizie a curții de apel, care, în ce-l

privește, intrase în puterea lucrului judecat, pe de o parte, iar de pe altă

parte, criticile apelului său au vizat numai cuantumul sumei acordate cu titlu

de despăgubiri, nu incidența vreunei decizii a Curții Constituționale asupra

temeiului de drept al cererii de chemare în judecată. Cuantumul despăgubirilor

a făcut însă obiectul deciziei de casare numai din perspectiva criticilor

reclamantei, recursul declarat numai de aceasta fiind admis iar nu respins.

Drept urmare,

constatând că prin ultima decizie a curții de apel s-a realizat o deturnare a

deciziei de casare sub aspectul problemelor de drept dezlegate, o răsturnare a

procedurii instituită prin norme imperative de art. 315(1) și (4) C. proc.

civ., de natură să afecteze credibilitatea justiției în ce privește utilitatea

și finalitatea exercitării căilor de atac și a consecințelor admiterii

acestora, cu efecte asupra securității și certitudini juridice, apreciez că

soluția legală este aceea de admitere a recursurilor declarate, casare a

deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea acesteia cu

respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., art. 315/296 C. proc. civ. și,

desigur, a prevederilor art. 292(1) C. proc. civ.

Procesat de GGC - NN