ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

rezoluția din 12 octombrie 2011 dată în Dosarul nr. 865/P/2011, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

a dispus, în temeiul art.

228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi

penale față de C.R., B.G., D.I.I., judecători la Înalta Curte de Casație și

Justiție și I.M., prim adjunct al procurorului general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru infracțiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen., întrucât

fapta nu există.

Pe baza examinării materialului de

cercetare penală s-au reținut următoarele:

La data de 12 mai 2011, partea

vătămată C.l. a depus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție o plângere penală împotriva magistraților C.R., B.G., D.I.I. și I.M.

pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor cu ocazia soluționării Dosarului nr. 9518/1/2010 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție și a rezoluției nr. 8807/3915/II-2/2010 a Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din verificările efectuate, s-a

stabilit că, la data de 26 iunie 2010, partea vătămată C.l. a formulat o

plângere penală împotriva procurorilor B.G., S.A.M., P.l. și D.F. de la

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin care a solicitat

cercetarea acestora pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor și favorizarea infractorului prev. de art. 246 și art.

264 C. pen., iar după efectuarea actelor premergătoare, prin rezoluția nr.

849/P/2010 din 21 septembrie 2010, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de cei patru procurori, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit.

a) C. proc. pen. (fapta nu există), soluție care a fost menținută prin

rezoluția dată de procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, M.I.,

respectiv rezoluția nr. 8807/3915/II-2/2010 din 22 octombrie 2010.

Împotriva soluției, partea vătămată a

formulat plângere la instanță, care a făcut obiectul Dosarului nr. 9518/1/2010

al Înaltei Curți de Casație și Justiție și care, prin sentința penală nr. 489

din 30 martie 2011 pronunțată în dosarul anterior menționat, a fost respinsă ca

nefondată, completul de judecată fiind format din judecătorii C.R., B.G. și D.I.I.

Astfel fiind, împotriva celor trei

judecători și a procurorului care a soluționat plângerea împotriva soluției

dispuse în Dosarul nr. 849/P/2010, partea vătămată a formulat o nouă plângere

penală.

Din analiza actelor premergătoare

efectuate în cauză a rezultat că magistrații reclamați nu au comis nici o faptă

prevăzută de legea penală, reținându-se că simplul fapt că aceștia au

soluționat, cu respectarea dispozițiilor de procedură penală, cauzele care

intrau în competența lor, nu reprezintă încălcări ale legi penale, atât timp

cât nu se poate demonstra că au acționat cu rea credință sau cu o gravă

neglijență.

S-a constatat că partea vătămată nu a

indicat în cuprinsul plângerii elemente care să demonstreze vinovăția

persoanelor reclamate, iar cercetarea penală efectuată în cauză nu a evidențiat

astfel de aspecte.

Totodată, s-a reținut că opiniile

magistraților folosite la elaborarea soluțiilor dispuse în dosare, care sunt de

bună credință și care au la bază legile statului, pot fi combătute doar prin

căile de atac prevăzute de C. proc. pen. și nu în mod șicanator, pe calea

plângerilor penale.

Ulterior, la data de 02 noiembrie 2011,

prin rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică nr. 2625/II/2/2011, a fost respinsă, ca

neîntemeiată, plângerea formulată de numitul C.I. împotriva soluției anterior

expuse, constatându-se că aceasta este legală și temeinică, având în vedere că

infracțiunea reclamată nu există în materialitatea ei.

S-a reținut că, pentru a se verifica

dacă într-o cauză s-a săvârșit sau nu vreo faptă penală, trebuie avută în

vedere împrejurarea că magistrații nu pot avea calitatea de subiecți activi ai

unei infracțiuni exclusiv pe considerentul că au adoptat o soluție sau alta,

iar pe de altă parte, hotărârile pronunțate de judecători sau soluțiile dispuse

de procurori pot fi nelegale sau netemeinice, însă, pentru reformarea lor, sunt

prevăzute căi de atac specifice.

Nemulțumit de soluția procurorului,

petiționarul C.I. s-a adresat cu plângere, în condițiile art. 278

1

C.

proc. pen., instanței de judecată competentă să judece infracțiunea reclamată,

reiterând motivele de nelegalicate și netemeinicie formulate împotriva soluției

dispuse în cauză.

În esență, petiționarul a solicitat

admiterea plângerii, arătând că este nemulțumit de faptul că nu s-au făcut

cercetări corespunzătoare în cauză.

Examinând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Plângerea adresată instanței de

judecată competente de către persoana nemulțumită de modul în care a fost

soluționată în cadrul Ministerului Public plângerea prevăzută de art. 275-278 C.

proc. pen. are, între altele, natura juridică a unei căi de atac și vizează

controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale sau a

ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire

penală sau de încetare a urmăririi penale.

Această plângere, astfel cum a fost

reglementată prin art. 278

1

C. proc. pen., de natură a da eficiență

dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale investește instanța,

sub un prim aspect, cu examinarea legalității și temeiniciei rezoluției sau,

după caz, a ordonanței atacate.

Cum soluționarea plângerii nu a fost

reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă regimului căilor

ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control

judecătoresc în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală.

Rezultă, așadar, că, sesizată cu

plângerea menționată, instanța de judecată nu este investită cu atribuții de

urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea

actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea

dispozițiilor legii procesuale.

În raport de concluziile pe care

această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei și a

oricăror înscrisuri noi prezentate, instanța de judecată competentă pronunță

una din soluțiile prevăzute de art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen.

În prezenta cauză se constată că

soluția adoptată de parchet față de intimații C.R., B.G., D.I.I. și I.M. este

legală și temeinică, având în vedere intervenția art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

împrejurare care a determinat în mod just pronunțarea soluției de neîncepere a

urmăririi penale față de magistrații anterior menționați sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., întrucât fapta reclamată nu există.

Într-adevăr, nu se poate reține

săvârșirea vreunei infracțiuni de către magistrații anterior menționați,

împrejurarea că petiționarul este nemulțumit de soluțiile dispuse nefîind de

natură a conduce la concluzia că aceștia și-au încălcat atribuțiile de serviciu

și, în plus, verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor dispuse de către

aceștia se realizează prin intermediul căilor de atac

prevăzute de lege, iar nu prin

repunerea lor în discuție în cadrul unui proces penal îndreptat împotriva lor.

Analizarea modului în care s-a derulat

cercetare penală în cauză, observarea măsurilor dispuse de procuror, conduc la

concluzia că toate actele efectuate sunt subscrise cadrului procesual legal,

astfel încât criticile formulate de petiționar se privesc ca fiind

neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, având în

vedere că din actele premergătoare efectuate rezultă că intimații și-au

îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au

comis vreo faptă care să atragă răspunderea penală a acestora, Înalta Curte, în

conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., va respinge ca nefondată plângerea formulată împotriva rezoluției prin

care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații C.R., B.G., D.I.I.

și I.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., rezoluție

care va fi menținută.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de

100

RON,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată

de petiționarul C.I. împotriva rezoluției din 12 octombrie 2011 dată în Dosarul

nr. 865/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică.

Obligă petiționarul la plata sumei de 100

RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 aprilie

2012.