ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2962/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta D.V. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Călărași, solicitând anularea Hotărârii nr. 2582 din 06 octombrie 2003 emisă de C.A.L. nr. 189/2000 și acordarea drepturilor prevăzute de această lege. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepția tardivității formulării contestației, iar pe fond a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 3032 din 22 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de tardivitate ca neîntemeiată; a admis contestația formulată de reclamanta D.V., prin mandatar C.G., în contradictoriu cu pârâta C.J.P.

Călărași; a anulat hotărârea nr. 2582 din 06 octombrie 2003 emisă de C.A.L. nr. 189/2000 din cadrul C.J.P.Călărași; a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre reclamantei, prin care să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 pentru perioada 01 februarie 1944-06 martie 1945, începând cu data de 01 septembrie 2002. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că pârâta nu a făcut dovada comunicării hotărârii atacate nici în fața instanței, prin întâmpinare arătând doar că este greu de presupus că după aproape 6 ani de la emiterea hotărârii reclamanta nu a primit-o, or, dovada comunicării era în sarcina pârâtei, iar prezumția acesteia, că într-un așa interval de timp nu se poate ca reclamanta să nu ia la cunoștință de faptul că i s-a respins cererea, trebuia dublată cu dovezi în sensul în care reclamanta ar fi luat totuși la cunoștință în orice mod de hotărârea contestată.

Prin urmare instanța a respins excepția de tardivitate ca neîntemeiată. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, deoarece s-a născut la data de 01 februarie 1944, în perioada avută în vedere de Legea nr. 189/2000, este evident că și reclamanta se încadrează în această dispoziție, nefiind necesar ca aceasta să se nască anterior efectivei strămutări a familiei sale, legea neprevăzând expres acest lucru, efectele acestui schimb și privațiunile cauzate extinzându-se pe o perioadă de timp ulterioară momentului strămutării și bineînțeles și asupra copiilor născuți în această perioadă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.J.P. Călărași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că, deși recurenta nu a putut face dovada primirii de către intimată a hotărârii, întrucât aceasta a solicitat printr-o cerere formulată la C.J.P. Călărași comunicarea semnării de către domnia sa a comunicării hotărârii, în mod nelegal instanța a respins excepția invocată de instituția recurentă. Recurenta consideră că, având în vedere că termenul general de prescripție pentru orice drept bănesc este de 3 ani, dreptul la acțiune în ceea ce privește drepturile anterioare datei de 01 octombrie 2006 este prescris. Se mai arată în motivele de recurs că intimata-reclamantă nu se încadrează în prevederile art. 1, lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, coroborate cu cele ale art. 654 C. civ., întrucât nu s-a născut în timpul călătoriei spre localitatea de refugiu și nici nu a fost concepută înainte sau în timpul strămutării, ci a fost născută după strămutarea părinților în acea localitate.

Astfel, recurenta arată că din documentația depusă la dosar (situația de avere imobilă rurală, certificat naștere) reiese că părinții contestatoarei au fost strămutați din localitatea V., județul Durostor, că intimata-reclamantă s-a născut la data de 1 februarie 1944 în satul C., județul Constanța și nu dovedește persecuția etnică, nefiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu, întrucât atunci când au fost strămutați părinții nu era născută și nici concepută. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate, aflându-se astfel în una din situațiile expres prevăzute de lege. Prin persoană care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Din conținutul textului de lege sus menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, în această categorie intrând, în mod implicit, și copiii născuți în perioada refugiului, aceștia împărtășind aceeași situație cu cea a părinților refugiați, al căror statut l-au dobândit.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Intimata-reclamantă și-a dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri și a celei cu martori. Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor, probe administrate în fața instanței de fond, respectă cerințele prevăzute de lege.

Situația creată pentru reclamantă și familie, s-a datorat persecuțiilor etnice, făcând obiectul schimbului de populație, urmare a Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940. Cum în cauză s-a făcut dovada și este de necontestat faptul că reclamanta s-a născut în perioada de refugiu a părinților săi, respectiv la data de 1 februarie 1944, în mod corect instanța de fond a apreciat că aceasta, începând cu data nașterii sale, a suportat consecințele morale și materiale ale refugiului și este îndreptățită să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.J.P. Călărași împotriva sentinței civile nr. 3032 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2011.