ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2962/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta D.V. a chemat

în judecată pe pârâta C.J.P. Călărași, solicitând anularea Hotărârii nr. 2582

din 06 octombrie 2003 emisă de C.A.L. nr. 189/2000 și acordarea drepturilor prevăzute

de această lege.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, pârâta a invocat excepția tardivității formulării contestației, iar pe

fond a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 3032 din 22 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de tardivitate ca neîntemeiată; a admis

contestația formulată de reclamanta D.V., prin mandatar C.G., în contradictoriu

cu pârâta C.J.P. Călărași; a anulat hotărârea nr. 2582 din 06 octombrie 2003 emisă

de C.A.L. nr. 189/2000 din cadrul C.J.P.Călărași; a obligat pârâta să emită o nouă

hotărâre reclamantei, prin care să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii

nr. 189/2000 pentru perioada 01 februarie 1944-06 martie 1945, începând cu data

de 01 septembrie 2002.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că pârâta nu a făcut dovada comunicării hotărârii

atacate nici în fața instanței, prin întâmpinare arătând doar că este greu de presupus

că după aproape 6 ani de la emiterea hotărârii reclamanta nu a primit-o, or, dovada

comunicării era în sarcina pârâtei, iar prezumția acesteia, că într-un așa interval

de timp nu se poate ca reclamanta să nu ia la cunoștință de faptul că i s-a respins

cererea, trebuia dublată cu dovezi în sensul în care reclamanta ar fi luat totuși

la cunoștință în orice mod de hotărârea contestată.

Prin urmare instanța a

respins excepția de tardivitate ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut că, deoarece s-a născut la data de 01 februarie 1944, în perioada avută

în vedere de Legea nr. 189/2000, este evident că și reclamanta se încadrează în

această dispoziție, nefiind necesar ca aceasta să se nască anterior efectivei strămutări

a familiei sale, legea neprevăzând expres acest lucru, efectele acestui schimb și

privațiunile cauzate extinzându-se pe o perioadă de timp ulterioară momentului strămutării

și bineînțeles și asupra copiilor născuți în această perioadă.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâta C.J.P. Călărași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că, deși recurenta nu a putut face dovada primirii de către intimată a

hotărârii, întrucât aceasta a solicitat printr-o cerere formulată la C.J.P. Călărași

comunicarea semnării de către domnia sa a comunicării hotărârii, în mod nelegal

instanța a respins excepția invocată de instituția recurentă.

Recurenta consideră că,

având în vedere că termenul general de prescripție pentru orice drept bănesc este

de 3 ani, dreptul la acțiune în ceea ce privește drepturile anterioare datei de

01 octombrie 2006 este prescris.

Se mai arată în motivele

de recurs că intimata-reclamantă nu se încadrează în prevederile art. 1, lit.

c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, coroborate cu cele ale

art. 654 C. civ., întrucât nu s-a născut în timpul călătoriei spre localitatea de

refugiu și nici nu a fost concepută înainte sau în timpul strămutării, ci a fost

născută după strămutarea părinților în acea localitate.

Astfel, recurenta arată

că din documentația depusă la dosar (situația de avere imobilă rurală, certificat

naștere) reiese că părinții contestatoarei au fost strămutați din localitatea V.,

județul Durostor, că intimata-reclamantă s-a născut la data de 1 februarie 1944

în satul C., județul Constanța și nu dovedește persecuția etnică, nefiind strămutată

în altă localitate decât cea de domiciliu, întrucât atunci când au fost strămutați

părinții nu era născută și nici concepută.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile

acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice,

în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate, aflându-se

astfel în una din situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoană care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care

a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice.

Din conținutul textului

de lege sus menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor

care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se

face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate

ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu.

Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele,

cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din

motive etnice, în această categorie intrând, în mod implicit, și copiii născuți

în perioada refugiului, aceștia împărtășind aceeași situație cu cea a părinților

refugiați, al căror statut l-au dobândit.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă

prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă și-a

dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri și

a celei cu martori. Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor, probe administrate

în fața instanței de fond, respectă cerințele prevăzute de lege.

Situația creată pentru

reclamantă și familie, s-a datorat persecuțiilor etnice, făcând obiectul schimbului

de populație, urmare a Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940.

Cum în cauză s-a făcut

dovada și este de necontestat faptul că reclamanta s-a născut în perioada de refugiu

a părinților săi, respectiv la data de 1 februarie 1944, în mod corect instanța

de fond a apreciat că aceasta, începând cu data nașterii sale, a suportat consecințele

morale și materiale ale refugiului și este îndreptățită să se bucure de drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.J.P. Călărași împotriva sentinței civile nr. 3032 din 22 iunie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 mai 2011.