ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5083/2011

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 183 din 14 ianuarie

2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea

Națională pentru Cetățenie, obligând-o pe acesta din urmă să soluționeze cererea

reclamantei de redobândire a cetățeniei române și să emită un ordin în acest sens.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că nesoluționarea, într-un

termen îndelungat, a cererii reclamantei contravine prevederilor legale naționale

și comunitare.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul

prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În motivarea recursului, se invocă împrejurarea

că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii,

întrucât se referă la alte persoane decât reclamanta.

De asemenea, recurenta

invocă împrejurarea că cererea intimatei de redobândire a cetățeniei române a fost

examinată și avizată pozitiv de către Comisia pentru Cetățenie, în cadrul ședinței

din data de 01 februarie 2011, și chiar aprobată, conform ordinului anexat.

Examinând cauza

și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate

de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat,

după cum se va arăta în continuare.

Într-adevăr, Legea

cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește

o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de

acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în

care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui

asemenea termen legal, trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile

privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia

sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

În același sens

sunt, de asemenea, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului

de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de

Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării

într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze

și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen rezonabil”.

Cu privire la

noțiunea de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este

o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de

a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră,

respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil,

stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului

proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei

durate rezonabile.

În acest sens,

s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării

jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile,

atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În speța dedusă

judecății, în mod corect a apreciat prima instanță că intervalul de timp cuprins

între data formulării primei cereri - 2005 - și data soluționării cauzei nu poate

fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate

și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așa fiind, faptul

de a nu răspunde solicitărilor repetate ale intimatei-reclamante de soluționare

și avizare a cererii sale formulate în anul 2005 reprezintă un refuz nejustificat

de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004.

Nu poate fi primită

critica recurentei sub aspectul nemotivări hotărârii judecătorești, întrucât se

constată că, în litigiul dedus judecății, au fost respectate cerințele statuate

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu se impune incidența motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Prima instanță și-a prezentat

argumentele pentru care a admis acțiunea, atât din punct de vedere faptic, cât și

juridic, iar acestea vizează, contrar susținerii recurentei, chiar persoana reclamantei,

iar nu alte persoane.

De asemenea, este

adevărat că prin Ordinul nr. 144/P din 18 martie 2011 emis de conducătorul autorității

recurente și depus la dosarul de recurs, cererea reclamantei a fost aprobată, însă

această împrejurare a intervenit după pronunțarea de către instanța de fond a sentinței

recurate, neputând constitui motiv de desființare a hotărârii.

Pentru motivele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca

fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie împotriva sentinței

nr. 183 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2011.