ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 908/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 908/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantele N.R.

SRL și S.E.M.C.I. AB - Sucursala București, prin S.E.M.C.I. AB, au chemat în

judecată pe pârâții Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) și Uniunea

Producătorilor de Fonograme din România, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună:

art. 2 alin. (2) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

anularea Adresei ORDA nr. 8597 din 18 decembrie 2009, prin care s-a răspuns la

plângerea prealabilă formulată de S.E. și a Adresei ORDA nr. 552 din 29 aprilie

2010, prin care s-a răspuns la plângerea prealabilă formulată de către N.;

și art. 8 din Legea nr. 554/2004, anularea Deciziei nr. 61/2009, respectiv

punctele a) și b) din Anexa 2 la Protocolul anexat la rândul lui la Decizie;

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a

solicitat :

inadmisibilă, a cererii de anulare parțială a Protocolului (respectiv a pct. a

și b din Anexa 2 la Protocol), publicat în M. Of. prin Decizia ORDA nr.

61/2009;

respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâta Uniunea

Producătorilor de Fonograme din România a invocat excepția inadmisibilității

capătului de cerere având ca obiect anularea Adreselor ORDA nr. 8597 din 18

decembrie 2009 și nr. 552 din 29 aprilie 2010, susținând că aceste adrese nu

dau naștere unor raporturi juridice între reclamante și ORDA, potrivit art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă o corespondență supusă

regimului juridic statuat de O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității

de soluționare a petițiilor.

Prin Sentința civilă

nr. 1413 din 24 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți;

- a respins ca

inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantele N.R. SRL și S.E.M.C.I. AB -

Sucursala București, prin S.E.M.C.I. AB, în contradictoriu cu pârâții Oficiul

Român pentru Drepturile de Autor și Uniunea Producătorilor de Fonograme din

România;

- a obligat

reclamantele la plata sumei de 5.000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de

judecată, constând în onorariu de avocat micșorat potrivit art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., către pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Adresele emise de

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor sub nr. 8597 din 18 decembrie 2009 și

nr. 552 din 29 aprilie 2010, prin care s-a comunicat reclamantelor un răspuns

la plângerile prealabile formulate în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 554/2004,

nu întrunesc cerințele unui act administrativ, întrucât nu produc efecte

juridice prin ele însele, ci reprezintă o opinie, un punct de vedere al

emitentului actului administrativ în privința aspectelor de nelegalitate

invocate în susținerea cererii de revocare totală sau parțială a acestuia.

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat că aceste adrese nu pot face obiectul controlului de

legalitate pe calea acțiunii în contencios administrativ, capătul de cerere

formulat de reclamante, privitor la anularea acestora, fiind inadmisibil.

În ceea ce privește

capătul de cerere prin care, pe calea acțiunii în contencios administrativ, se

solicită anularea parțială a Protocolului publicat în M. Of. nr. 316 din 13 mai

2009, prin Decizia ORDA nr. 61 din 24 aprilie 2009, instanța de fond a reținut

că Legea nr. 8/1996, modificată și completată, instituie o procedură specială

de control judiciar, respectiv arbitrajul și contestarea hotărârii arbitrale la

curtea de apel, procedură care nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituție

privind liberul acces la justiție, astfel cum însăși Curtea Constituțională a

reținut prin Decizia nr. 1061/2009, publicată în M. Of., Partea I nr. 551 din

07 august 2009.

Prin urmare, instanța

a reținut că singura posibilitate de atacare a Protocolului publicat în M. Of.

prin Decizia ORDA nr. 61/2009 este cea prevăzută de art. 131

2

alin.

(3) - (10) din Legea nr. 8/1996, modificată și completată, astfel că demersul

judiciar al reclamantelor, în sensul anulării parțiale a Protocolului pe calea

acțiunii în contencios administrativ, este inadmisibil.

Pentru motivele

arătate instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de

pârâți și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Constatând culpa

procesuală a reclamantelor, instanța de fond a dispus, în temeiul art. 274

alin. (1) și (3) C. proc. civ., obligarea acestora la plata sumei de 5.000 lei

fiecare către pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, cu titlu

de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, astfel cum a fost

micșorat, avându-se în vedere complexitatea cauzei, soluționarea acesteia pe

excepție, precum și faptul că interpretarea normelor de drept incidente cauzei

este unitară și previzibilă atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât

și a instanțelor judecătorești.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamantele N.R. SRL și S.E.M.C.I. AB - Sucursala

București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea

motivelor de recurs invocate recurentele-reclamante susțin, în esență,

următoarele:

Instanța

judecătorească, prin hotărârea judecătorească atacată, a admis excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată susținând în principal

următoarele:

- Legea nr. 8/1996

privind dreptul de autor și drepturile conexe reglementează o procedură

specială pentru contestarea protocolului, în aceste condiții devin incidente în

cauză dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea 554/2004;

- procedura

reglementată de art. 131

1

alin. (3) din legea nr. 8/1996 este

recunoscută ca fiind singura posibilitate de contestare a protocolului care

consemnează înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate;

- reclamanta avea

interesul să conteste Decizia nr. 173/2008 prin care s-a desemnat Comisia de

Negociere a Protocolului, pentru a deveni parte în procesul de negociere și

pentru a se prevala ulterior, dacă era cazul, de dispozițiile art. 131

1

din Legea nr. 8/1996.

Recurentele apreciază

că fiecare dintre aceste argumente contravine nu numai prevederilor legale, dar

și celor constituționale, precum și principiilor dreptului la un proces

echitabil consacrate în art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene („CARTA").

Se arată în motivele

de recurs că din cuprinsul sentinței atacate nu se desprinde cu claritate care

este argumentul pentru care se consideră că răspunsurile ORDA nu pot fi atacate

pe calea contenciosului administrativ, înțelegându-se numai faptul că instanța

nu ar fi considerat actul atacat un act administrativ susceptibil de a fi supus

controlului pe calea contenciosului administrativ.

Recurentele apreciază

că această abordare este nelegală, neconstituțională și contravine prevederilor

din art. 47 din Cartă, care stabilește dreptul subiectelor de drept de a accesa

o instanță pentru a obține anularea actului administrativ vătămător.

Recurentele

subliniază faptul că modalitatea de adoptare a Protocolului nu schimbă natura

de act administrativ normativ a Deciziei nr. 61/2009, din moment ce principala

trăsătura a unui act normativ este reprezentată de producerea de efecte

generale, asupra tuturor subiectelor de drept care fac parte dintr-o categorie

sau alta și că, având în vedere efectele produse prin publicarea de către ORDA

a Protocolului, concluzia caracterului administrativ normativ, reglementar, al

Deciziei nr. 61/2009 inclusiv al Anexei 2 la Protocol, este evidentă.

Se arată că instanța

de fond a reținut în mod nelegal faptul că recurentele-reclamante ar fi avut la

dispoziție calea de atac specială instituită de către Legea nr. 8/1996, cu atât

mai mult cu cât Protocolul și Decizia nr. 61 reprezintă transpuneri ale

dispozițiilor comunitare, iar prin admiterea excepției s-a înlăturat dreptul

recurentelor de a accesa un tribunal pentru a se verifica validitatea normei de

transpunere cu dreptul comunitar.

Arată recurentele că

nu se încadrează în domeniul de aplicare al art. 131

2

alin. (3) și

următoarele din Legea nr. 8/1996, că prin Decizia nr. 173/2008 a fost desemnată

Comisia de negociere a Protocolului, iar această decizie a fost publicată odată

cu cererea de negociere formulată de către U.P.F.R. și că procedura instituită

de Legea nr. 8/1996 este menită a soluționa divergențele apărute între părțile

care sunt parte la procedura de negociere, situație în care nu se află

recurentele.

Astfel, se arată că

dispozițiile art. 5 alin. (2) nu se aplică în această cauză, singura procedură

deschisă recurentelor fiind cea instituită de Legea nr. 554/2004.

Se mai arată în

motivele de recurs formulate că interpretarea coroborată a art. 5 alin. (2) din

legea contenciosului administrativ și a art. 131

2

din Legea nr.

8/1996, în sensul aplicării de către recurente a procedurii de arbitraj

menționate, contravine atât prevederilor constituționale care stabilesc că

dreptul de acces la justiție este un drept absolut, cât și prevederilor

constituționale care stabilesc categoriile de acte administrative care nu pot

fi atacate în fața instanței de contencios administrativ.

Recurentele arată că

raționamentul pârâtelor, conform căruia ar fi trebuit să atace în contencios

administrativ Decizia nr. 173/2008, de numire a membrilor Comisiei de

negociere, pentru ca astfel să devină parte și să poată ataca conținutul

Protocolului pe calea arbitrajului din art. 131

2

alin. (3), este

inoperant având în vedere următoarele:

- Decizia nr. 173/2008

este un act administrativ individual, care poate fi atacat conform art. 7 alin.

(3) pe cale de excepție sau pe cale directă.

- în urma inițierii

unei acțiuni pentru plata remunerațiilor compensatorii de către U.P.F.R. contra

N., recurentele au invocat excepția nelegalității Deciziei nr. 173/2008, însă

instanța a respins-o ca fiind inadmisibilă, astfel că, drept urmare, calea

excepției nu este posibilă în această situație.

- recurentele nu ar

fi putut iniția o acțiune directă împotriva Deciziei nr. 173/2008, deoarece la

data publicării acesteia nu puteau fi considerate ca terți, persoane vătămate

de un act administrativ individual.

Apreciază

recurentele-reclamante că, având în vedere că nu li se poate imputa vreo culpă

în neatacarea Deciziei nr. 173/2008, prezenta acțiune este singura posibilitate

de a obține un rezultat efectiv al accesului la un tribunal.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Potrivit art. 5 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004 “nu por fi atacate pe calea contenciosului

administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora

se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.

Potrivit art. 131

2

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile

conexe, „înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se

consemnează într-un protocol care se depune la ORDA; Protocolul se publică în

M. Of. al României, Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă,

prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de

Autor, în termen de 5 zile de la data depunerii.

Metodologiile, astfel

publicate, sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu pentru care s-a

negociat și tuturor importatorilor și fabricanților de suporturi și aparate

pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată,

conform art. 107”.

Însă dacă părțile nu

se înțeleg, se poate iniția procedura de arbitraj efectuată de arbitrii,

potrivit art. 131

1

alin. (3), iar hotărârea dată se poate ataca la

Curtea de Apel”.

Așadar, Legea nr.

8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe reglementează o

procedură specială de control judiciar, prevăzută în art. 131

2

,

respectiv arbitrajul și contestarea hotărârii arbitrale la secția civilă a

Curții de apel, procedură care excede astfel competențelor instanțelor de

contencios administrativ, în condițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr.

554/2004.

Prin urmare,

Protocolul încheiat în condițiile art. 131

2

din actul normativ mai

sus menționat este supus unei alte proceduri judiciare prin care se asigură

controlul judecătoresc, astfel că nu se poate susține că acest act este sustras

controlului instanțelor de judecată. Referitor la acest aspect, trebuie amintit

faptul că, și în opinia Curții Constituționale (Decizia nr. 1061 din 14 iulie

2009), singura posibilitate de atacare a unui astfel de Protocol este cea

prevăzută de art. 131

2

alin. (3) din Legea nr. 8/1996, dispoziții

care nu încalcă art. 21 din Constituție.

Este adevărat că

legea stabilește, în mod expres, atât situațiile în care o entitate juridică

poate iniția procedura arbitrajului (ipoteza obiectivă), cât și entitățile

juridice care pot solicita inițierea acestei proceduri (ipoteza subiectivă),

însă acest fapt nu este de natură a conduce la concluzia inaplicabilității

respectivei proceduri în cazul recurentelor-reclamante, în condițiile în care,

așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, dacă acestea ar fi atacat, în

contencios administrativ, decizia ORDA nr. 173/2008, ar fi putut deveni parte

în procesul de negociere și ar fi putut, astfel, uza de procedura arbitrală

reglementată de art. 131

2

din Legea nr. 8/1996.

Așadar, dispozițiile

art. 131

2

din Legea nr. 8/1996 nu trebuiesc interpretate în mod

izolat, cum greșit procedează recurentele-reclamante, atunci când susțin

inaplicabilitatea procedurii speciale în cazul lor, ci coroborat cu

dispozițiile art. 130, art. 131, art. 131

1

din Legea nr. 8/1996,

dispoziții legale ce lipsesc de temei interpretările recurentelor-reclamante potrivit

cărora câmpul de aplicare al acestei proceduri este limitat de lege doar la

membrii comisiei de negociere a metodologiei consemnate în Protocolul a cărei

anulare se solicită în prezenta cauză, ceea ce contravine efectelor erga omnes

ale respectivului act administrativ. Faptul că recurentele-reclamante nu au

atacat în instanță decizia de constituire a comisiei de negociere nu este de

natură a conduce la eludarea dispozițiilor legale, care consacră o procedură

specială, în cazul anulării Protocolului încheiat în condițiile art. 131

2

din Legea nr. 8/1996, cum în mod greșit se susține prin motivele de recurs.

În acest context,

Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentelor-reclamante, în sensul că

această procedură este prevăzută numai pentru părțile care negociază și că

celelalte părți, care nu ar putea să inițieze o asemenea procedură, ar avea

deschisă, în baza principiului liberului acces la justiție, calea unei acțiuni

în fața instanțelor de contencios administrativ, în condițiile în care orice persoană

interesată poate să conteste pe calea contenciosului administrativ, în

condițiile art. 131, decizia de numire a comisiei de negociere a

metodologiilor, să devină, astfel, parte în procesul de negociere și, în

consecință, să aibă deschisă calea unică de contestare a Protocolului,

respectiv procedura arbitrală reglementată de art. 131

2

din Legea

nr. 8/1996.

Așadar, prin dispozițiile cu caracter special ale

Legii nr. 8/1996 este prevăzută o altă procedură de contestare, derogatorie de

la dreptul comun, ceea ce nu constituie o încălcare a principiului accesului

liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, republicată și nici a

dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994, cum în mod greșit susțin

recurentele-reclamante.

Astfel, în mod corect

a reținut instanța de fond că singura posibilitate de atacare a Protocolului

publicat în M. Of. prin Decizia ORDA nr. 61/2009 este cea prevăzută de art. 131

2

alin. (3) - (10) din Legea nr. 8/1996 modificată și completată, astfel că

demersul judiciar al reclamantelor în sensul anulării parțiale a Protocolului

pe calea acțiunii în contencios administrativ este inadmisibil.

În speță, pentru a

contesta în mod legal Protocolul, recurentele-reclamante trebuiau să aibă

calitatea de membri ai comisiei de negociere, calitate ce putea fi dobândită

prin exercitarea căilor de atac puse la dispoziție de legiuitor pentru

desființarea Deciziei ORDA nr. 173/2008 și modificarea competenței comisiei de

negocieri, iar neexercitarea dreptului la acțiune împotriva deciziei de

constituire a comisiei de negociere constituie culpa recurentelor, care nu

poate fi invocată în susținerea propriei cauze, având în vedere că de la data

publicării Deciziei în cauză și până la momentul intentării acțiunii care face

obiectul prezentului dosar a trecut mai mult de un an.

Prin prisma

considerentelor expuse, Înalta Curte urmează a înlătura toate criticile din

recurs referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de

Curtea de apel, constatând că în mod corect instanța de fond a apreciat că este

inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ având ca obiect anularea unor

puncte din protocolul încheiat în condițiile art. 131

2

din Legea nr.

8/1996, atâta timp cât prin dispoziții cu caracter special ale acestei legi

este prevăzută o altă procedură.

Înalta Curte

apreciază ca fiind corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește

capătul de cerere având ca obiect anularea adreselor emise de ORDA, prin care

s-a comunicat reclamantelor un răspuns la plângerile prealabile formulate

conform art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul că acestea nu întrunesc

cerințele unui act administrativ, întrucât nu produc efecte juridice prin ele

însele, ci reprezintă o corespondență, un punct de vedere al emitentului

actului administrativ în privința aspectelor de nelegalitate invocate și, prin

urmare, nu pot face obiectul contractului de legalitate pe calea acțiunii în

contencios administrativ.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentelor sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

Constatând culpa

procesuală a recurentelor-reclamate, Înalta Curte dispune, în temeiul art. 274

alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., obligarea acestora la plata în solidar

către intimata-pârâtă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a sumei

de 6.000 RON cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, astfel cum

a fost redus, avându-se în vedere gradul de complexitate a cauzei, soluționarea

acesteia pe excepție, soluționarea recursului la primul termen de judecată,

precum și faptul că interpretarea normelor de drept incidente cauzei este

unitară și previzibilă, atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și a

instanțelor judecătorești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de N.R. SRL și de S.E.M.C.I. AB - Sucursala București, împotriva

Sentinței civile nr. 1413 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele,

în solidar, la plata către intimata-pârâtă Uniunea Producătorilor de Fonograme

din România a sumei de 6.000 RON, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM