ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4996/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantele SC N.R. SRL și S.E.M.C.I. AB - Sucursala București, prin S.E.M.C.I. AB, au chemat în judecată pe pârâții O.R.D.A. și U.P.F.R., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - î n temeiul art. 1, art. 2 alin. (2) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, anularea Adresei O.R.D.A. nr. 8597 din 18 decembrie 2009, prin care s-a răspuns la plângerea prealabilă formulată de S.E. și a Adresei O.R.D.A. nr. 552 din 29 aprilie 2010, prin care s-a răspuns la plângerea prealabilă formulată de către N.; - î n temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, anularea Deciziei nr. 61/2009, respectiv pct. a) și b) din Anexa 2 la Protocolul anexat la rândul lui la decizie; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta U.P.F.R. a solicitat: - Respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de anulare parțială a Protocolului (respectiv a pct. a) și b) din Anexa 2 la Protocol), publicat în M. Of. prin Decizia O.R.D.A. nr. 61/2009; - În subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. Pârâta U.P.F.R. a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea Adreselor O.R.D.A. nr. 8597 din 18 decembrie 2009 și nr. 552 din 29 aprilie 2010, susținând că aceste adrese nu dau naștere unor raporturi juridice între reclamante și O.R.D.A., potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă o corespondență supusă regimului juridic statuat de O.G.

nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. Prin Sentința civilă nr. 1413 din 24 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți; - a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantele SC N.R. SRL și S.E.M.C.I. AB - Sucursala București, prin S.E.M.C.I. AB, în contradictoriu cu pârâții O.R.D.A. și U.P.F.R.; - a obligat reclamantele la plata sumei de 5.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat micșorat potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către pârâ U.P.F.R. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Adresele emise de O.R.D.A.

sub nr. 8597 din 18 decembrie 2009 și nr. 552 din 29 aprilie 2010, prin care s-a comunicat reclamantelor un răspuns la plângerile prealabile formulate în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 554/2004, nu întrunesc cerințele unui act administrativ, întrucât nu produc efecte juridice prin ele însele, ci reprezintă o opinie, un punct de vedere al emitentului actului administrativ în privința aspectelor de nelegalitate invocate în susținerea cererii de revocare totală sau parțială a acestuia. Prin urmare, instanța de fond a apreciat că aceste adrese nu pot face obiectul controlului de legalitate pe calea acțiunii în contencios administrativ, capătul de cerere formulat de reclamante, privitor la anularea acestora, fiind inadmisibil.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care, pe calea acțiunii în contencios administrativ, se solicită anularea parțială a Protocolului publicat în M. Of. nr. 316 din 13 mai 2009, prin Decizia O.R.D.A. nr. 61 din 24 aprilie 2009, instanța de fond a reținut că Legea nr. 8/1996, modificată și completată, instituie o procedură specială de control judiciar, respectiv arbitrajul și contestarea hotărârii arbitrale la curtea de apel, procedură care nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, astfel cum însăși Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 1061/2009, publicată în M. Of., Partea a I- a nr. 551 din 7 august 2009. Prin urmare, instanța a reținut că singura posibilitate de atacare a Protocolului publicat în M. Of.

prin Decizia O.R.D.A. nr. 61/2009 este cea prevăzută de art. 131 2 alin. (3) și (10) din Legea nr. 8/1996, modificată și completată, astfel că demersul judiciar al reclamantelor, în sensul anulării parțiale a Protocolului pe calea acțiunii în contencios administrativ, este inadmisibil. Pentru motivele arătate instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Constatând culpa procesuală a reclamantelor, instanța de fond a dispus, în temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., obligarea acestora la plata sumei de 5.000 lei fiecare către pârâta U.P.F.R., cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, astfel cum a fost micșorat, avându-se în vedere complexitatea cauzei, soluționarea acesteia pe excepție, precum și faptul că interpretarea normelor de drept incidente cauzei este unitară și previzibilă atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și a instanțelor judecătorești. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele SC N.R. SRL și S.E.M.C.I. AB - Sucursala București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia nr. 908 din 22 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de N.R.

și S.M.C.I. AB – Sucursala București ca nefondat. Instanța de control judiciar a constatat că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organica, o altă procedură judiciară". Potrivit art. 131 2 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, „înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la O.R.D.A; Protocolul se publică în M. Of.

al României, Partea a I- a, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, prin decizie a directorului general al O.R.D.A., în termen de 5 zile de la data depunerii.

Metodologiile, astfel publicate, sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu pentru care s-a negociat și tuturor importatorilor și fabricanților de suporturi și aparate pentru care se datorează remunerație compensatorie pentru copia privată, conform art. 107". Însă dacă părțile nu se înțeleg, se poate iniția procedura de arbitraj efectuată de arbitrii, potrivit art. 13 alin. (3), iar hotărârea dată se poate ataca la Curtea de apel". Așadar, s-a reținut că Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe reglementează o procedură specială de control judiciar, prevăzută în art. 131 2 , respectiv arbitrajul și contestarea hotărârii arbitrale la secția civilă a Curții de apel, procedură care excede astfel competențelor instanțelor de contencios administrativ, în condițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, a apreciat instanța de control judiciar ca protocolul încheiat în condițiile art. 131 2 din actul normativ menționat este supus unei alte proceduri judiciare prin care se asigură controlul judecătoresc, astfel că nu se poate susține că acest act este sustras controlului instanțelor de judecată. S-a mai reținut că dispozițiile art. 131 2 din Legea nr. 8/1996 nu trebuiesc interpretate în mod izolat, cum greșit au procedat recurentele-reclamante, atunci când susțin inaplicabilitatea procedurii speciale în cazul lor, ci coroborat cu dispozițiile art. 130, art. 131 și art. 131 1 din Legea nr. 8/1996, dispoziții legale ce lipsesc de temei interpretările recurentelor-reclamante potrivit cărora câmpul de aplicare al acestei proceduri este limitat de lege doar la membrii comisiei de negociere a metodologiei consemnate în Protocolul a cărei anulare se solicită în prezenta cauză, ceea ce contravine efectelor erga omnes ale respectivului act administrativ.

În acest context, Înalta Curte nu a putut primi susținerile recurentelor-reclamante, în sensul că această procedură este prevăzută numai pentru părțile care negociază și că celelalte părți, care nu ar putea să inițieze o asemenea procedură, ar avea deschisă, în baza principiului liberului acces la justiție, calea unei acțiuni în fața instanțelor de contencios administrativ, în condițiile în care orice persoană interesată poate să conteste pe calea contenciosului administrativ, în condițiile art. 131, decizia de numire a comisiei de negociere a metodologiilor, să devină astfel, parte în procesul de negociere și, în consecință, să aibă deschisă calea unică de contestare a Protocolului, respectiv procedura arbitrată reglementată de art. 131 2 din Legea nr. 8/1996.

Astfel, a concluzionat instanța de control judiciar că în mod corect a reținut instanța de fond că singura posibilitate de atacare a Protocolului publicat în M. Of. prin Decizia O.R.D.A. nr. 61/2009 este cea prevăzută de art. 131 2 alin. (3) și (10) din Legea nr. 8/1996 modificată și completată, astfel că demersul judiciar al reclamantelor în sensul anulării parțiale a Protocolului pe calea acțiunii în contencios administrativ este inadmisibil.

Înalta Curte a apreciat ca fiind corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea adreselor emise de O.R.D.A., prin care s-a comunicat reclamantelor un răspuns la plângerile prealabile formulate conform art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul că acestea nu întrunesc cerințele unui act administrativ, întrucât nu produc efecte juridice prin ele însele, ci reprezintă o corespondență, un punct de vedere al emitentului actului administrativ în privința aspectelor de nelegalitate invocate și, prin urmare, nu pot face obiectul contractului de legalitate pe calea acțiunii în contencios administrativ. Împotriva Deciziei nr. 908 din 22 februarie 2012 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat contestație în anulare SC N.R.

SRL. Inițial, în motivarea contestației în anulare s-a invocat încălcarea de către instanța de recurs, a prevederilor Cartei Drepturilor Fundamentale ale U.E., respectiv art. 47 ce reglementează dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil și nerespectarea prevederilor art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea U.E., articol prin care instanțele de ultim grad din statele membre sunt obligate să transmită o cerere de întrebare preliminară atunci când se solicită interpretarea dreptului comunitar. Ulterior, după redactarea hotărârii de către instanța de recurs, au fost dezvoltate aceleași motive de contestație în anulare. S-a arătat că instanța de recurs a omis să analizeze principiul efectivității dreptului de acces la un tribunal și să transmită o cerere de întrebare preliminară către C.J.U.E.

în situația în care interpretarea acestui principiu nu ar fi fost considerată clară. Au fost reluate aspectele procedurale și s-a arătat că argumentele legate de inadmisibilitatea cererii au fost reținute și de instanța de recurs, că încalcă dreptul contestatoarei de acces la un tribunal și, deși a fost invocat acest motiv de recurs, instanța a omis să se pronunțe asupra lui cu toate că avea chiar obligația de a sesiza C.E.J.U.E. S-a susținut că Protocolul din 2009 încalcă Directiva 2001/29, dar instanța de recurs nu a ținut seama de aceste susțineri și chiar a decis încălcarea dreptului de a ataca aceste prevederi, de a verifica modul în care ele respectă exigențele dreptului comunitar pe care îl implementează.

Contestatoarea a invocat și faptul că instanța de recurs nu a respectat dreptul acesteia de acces la un tribunal deoarece instanța de recurs ar fi trebuit să analizeze modul în care este respectat principiul efectivității dreptului de acces la un tribunal și să verifice dacă acesta poate fi interpretat în sensul limitării lui prin instituirea unor proceduri speciale, la care părțile nu au acces. Efectivitatea accesului la tribunal trebuia analizată din perspectiva dreptului comunitar de către instanța de recurs, inclusiv prin formularea unei întrebări preliminare care să fi condus la verificarea modului în care procedura de atacare a Protocolului prevăzută de Legea nr. 8/1996, în interpretarea pe care aceasta a primit-o din partea instanțelor, este sau nu conformă cu principiul efectivității.

Din moment ce în fața instanței de recurs contestatoarea a ridicat problema efectivității accesului la un tribunal din perspectiva dreptului comunitar pentru a obține o interpretare uniformă a acestuia cu privire la cuprinsul efectivității și la condițiile pe care o procedură trebuie să le îndeplinească, instanța de recurs avea obligația de a transmite C.J.U.E. o întrebare preliminară referitoare la aceste aspecte. S-a solicitat admiterea contestației în anulare, să fie trimisă întrebarea preliminară la C.J.U.E. și să fie admis recursul declarat. A fost formulată și cererea de sesizare a C.J.U.E. pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare iar prin Încheierea din 12 octombrie 2012 a fost respinsă cererea de sesizare.

Intimatul O.R.D.A. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea contestației în anulare. După examinarea motivelor de contestație în anulare, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente: Deși nu a fost invocat temeiul de drept în baza căruia a fost formulată contestația în anulare, din prezentarea motivelor rezultă că au fost avute în vedere dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., text potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, dar care poate fi exercitată numai în condițiile expres prevăzute de lege.

Contestatoarea a invocat faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra argumentelor prezentate legate de încălcarea dreptului de acces la un tribunal, dar din analiza deciziei pronunțate de instanța de recurs se poate constata că aceste aspecte au fost analizate și chiar s-a precizat că prin dispozițiile cu caracter special ale Legii nr. 8/1996 este prevăzută o altă procedură de contestare, derogatorie de la dreptul comun, ceea ce nu constituie o încălcare a principiului accesului liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție. Art. 318 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină, iar instanța de recurs poate să grupeze argumentele folosite și să răspundă printr-un considerent comun.

Susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă, de fapt, o reluare a motivului de recurs deja analizat de instanța ce a soluționat recursul, prin această contestație în anulare dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului, ceea ce ar reprezenta o încălcare a principiului autorității de lucru judecat și a principiului stabilității raporturilor juridice. De astfel, C.E.D.O. a reamintit constant în jurisprudența sa că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție. În aceste condiții nu pot fi reținute susținerile contestatoarei legate de nerespectarea de către instanța de recurs a prevederilor art. 267 alin. (3) din T.F.U.E., pentru că nu ar fi analizat efectivitatea accesului la tribunal din perspectiva dreptului comunitar.

Mai întâi, trebuie precizat că încălcarea normelor de drept comunitar de către instanța de recurs sau nerespectarea prevederilor art. 267 alin. (3) T.F.U.E. nu constituie motiv de contestație în anulare potrivit C. proc. civ. În al doilea rând, nimic nu a împiedicat-o pe contestatoare să formuleze cererea de adresare a unei întrebări preliminare, în cazul în care ar fi existat dubii cu privire la modul de interpretare a unei norme de drept comunitar în fața instanței de recurs, iar în baza art. 267 alin. (3) T.F.U.E., instanța de recurs nu putea fi obligată să sesizeze C.J.U.E., decât dacă aprecia că este necesar. Or, o asemenea cerere a fost adresată numai instanței investită cu soluționarea contestației în anulare, cerere ce a fost respinsă.

Apreciind că nu există motive de contestație în anulare, în baza art. 320 C. proc. civ., va fi respinsă contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC N.R. SRL împotriva Deciziei nr. 908 din 22 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2012.