ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2332/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Dolj la data de 20 octombrie 2009, reclamantul

P.Ș.I. (fost l.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000

euro, pentru repararea prejudiciilor morale și suferințelor cauzate prin condamnarea

tatălui său, l.V., la o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare

civică, pentru infracțiunea prevăzută la acel moment de art. 209 pct. 1 C. pen.,

respectiv „crimă de uneltire împotriva ondinei sociale”, în baza sentinței nr. 535/1959

a Tribunalului Militar Craiova.

Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, reclamantul arătând că la data de 02 octombrie 1958, în locuința

unde se afla împreună cu părinții săi au pătruns lucrători din cadrul Direcției

Securității Statului, care aveau mandat de percheziție și de arestare pe numele

tatălui său I.V. Deși nu au găsit nimic compromițător, aceștia l-au ridicat pe tatăl

său, privându-l de libertate până la momentul grațierii și eliberării la 25

iunie 1964.

Reclamantul a arătat că atât el cât și

sora sa au întâmpinat dificultăți pe perioada cât au fost elevi, motiv pentru care

au fost înfiați în anul 1962 de P.G. și P.M., pentru a nu mai purta numele tatălui

lor și a nu mai fi catalogați ca „odrasle ale unui dușman al poporului”.

Reclamantul a arătat că, odată cu arestarea

tatălui său, familiei i-au fost confiscate bunurile, au fost nevoiți să se mute

din domiciliul lor, iar perioada de până la eliberare în 1964 cât și cea ulterioară

a fost marcată de numeroase suferințe.

La 27 noiembrie 2009, pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului, în raport de prevederile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât acesta nu are calitatea de descendent

al pretinsului autor, fiind înfiat cu efectele filiației firești la data de 14

noiembrie 1962.

Prin sentința civilă nr. 56 din data

de 15 februarie 2010, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis excepția invocată

de pârât și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală

activă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane

enumerate la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, având în vedere că prin înfierea

cu efectele filiației firești în anul 1962 de către P.G. și P.M., au încetat legăturile

de rudenie firească cu tatăl natural, I.V.

Împotriva sentinței menționate a declarat

apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru nepronunțarea asupra

despăgubirilor solicitate pentru perioada 1958-1962, când a suferit mai multe presiuni

din partea autorităților statului și nu pentru faptul că tatăl său, I.V., a fost

condamnat.

Prin decizia civilă nr. 165 din 19 mai

2010, Curtea de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins apelul reclamantului ca nefondat, reținând că motivele invocate în cererea

apelantului echivalează cu o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată,

ce nu s-ar putea analiza, întrucât s-ar încălca art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

S-a avut în vedere că toate actele depuse

în scopul dovedirii acțiunii vizează condamnarea cu caracter politic a tatălui natural

al reclamantului și nu propria situație a acestuia, determinată de consecințele

arestării tatălui.

Împotriva deciziei menționate a declarat

recurs, în termenul legal, reclamantul P.Ș.I., criticând-o ca nelegală pentru analiza

superficială a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat despăgubiri

morale inclusiv pentru perioada cuprinsă între anii 1958-1962, respectiv până la

înfierea de către bunicii materni și pe cale de consecință, nereținerea incidenței

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, având în vedere că a beneficiat și

de Decretul-Lege nr. 118/1990.

La prima zi de înfățișare, reprezentanta

Ministerului Public a invocat excepția nulității deciziei recurate în raport cu

prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 pentru neparticiparea procurorului

la judecata în apel a cauzei.

Examinând cu prioritate excepția de procedură

de ordine publică, invocată, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata că aceasta este neîntemeiată.

Dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea

nr. 221/2009 se referă la participarea obligatorie a procurorului în cauzele în

care se solicită instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării

conform art. 1 alin. (3), sau al măsurilor administrative, altele decât cele prevăzute

de art. 3.

Or, prin acțiunea introductivă, reclamantul

a solicitat doar obligarea la despăgubiri a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, astfel încât nu era obligatorie participarea procurorului, acțiunea

având caracterul unei acțiuni civile în despăgubiri.

Cercetând criticile formulate prin motivele

de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cărora acestea

li se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Având în vedere argumente invocate de reclamant

în motivarea cererii introductive, argumente vizând exclusiv daunele pentru prejudiciul

moral cauzat prin condamnarea tatălui său, I.V., pentru uneltirea împotriva ordinii

sociale, s-a reținut corect de instanțele de fond și apel, că acesta nu are calitate

de a solicita acordarea de despăgubiri conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât

nu este descendent al persoanei condamnate.

Recurentul nu contestă situația de fapt

stabilită de instanță, în sensul că și-a pierdut prin înfiere cu efectele filiației

firești, orice legătură de rudenie cu tatăl său natural, I.V., ci pretinde că a

înțeles să solicite despăgubiri pentru propriile suferințe cauzate de arestarea

tatălui său, în perioada 1958-1962.

O asemenea precizare a fost formulată pentru

prima dată prin motivele de apel, fiind corect calificată de instanță ca echivalând

cu o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, inadmisibilă raportat

la dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Această calitate a avut în vedere actele

depuse în susținerea cererii și nu numai argumentele invocate prin acțiune, din

care rezultă că despăgubirile vizează perioada 1958 până la grațierea tatălui natural

al reclamantului, în anul 1964 și nu perioada 1958-1962 (până la înfiere).

Critica formulată prin cel de-al doilea

motiv de recurs este, de asemenea, nefondată.

Într-adevăr, așa cum rezultă din decizia

nr. 57 din 4 aprilie 2000 privind acordarea unor drepturi prevăzute de Decretul-Lege

nr. 118/1990, reclamantul beneficiază în baza actului normativ menționat de drepturile

prevăzute de art. 3 alin. (2) și art. 6 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990

republicat, întrucât în perioada 03 octombrie 1958-14 noiembrie 1962 s-a aflat în

domiciliu obligatoriu ca urmare a arestării și condamnării politice a tatălui său

I.V. și ca urmare a confiscării în întregime a averii.

Ca atare se va reține că și această decizie

a avut în vedere o altă situație decât cea pentru care s-au solicitat despăgubiri

în prezenta cauză, respectiv domiciliul obligatoriu impus reclamantului în perioada

1958-1962.

Dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea

nr. 221/2009 potrivit cărora acest act normativ se aplică și persoanelor cărora

le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 cu modificările

și completările ulterioare nu pot fi însă interpretate în sensul că stabilirea anterioară

a calității de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990 ar conduce de plano la

aplicarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În absența oricăror probe și oricăror verificări

în cadrul unei acțiuni în justiție.

Pentru toate aceste considerente, Curtea

va constata că recursul este nefondat și în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității hotărârii în

raport de dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, invocată de reprezentantul

Ministerului Public.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul P.Ș.I. împotriva deciziei nr. 165 din 19 mai 2010 a Curții de Apel

Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

martie 2011.