ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2332/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Dolj la data de 20 octombrie 2009, reclamantul P.Ș.I. (fost l.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro, pentru repararea prejudiciilor morale și suferințelor cauzate prin condamnarea tatălui său, l.V., la o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru infracțiunea prevăzută la acel moment de art. 209 pct. 1 C. pen., respectiv „crimă de uneltire împotriva ondinei sociale”, în baza sentinței nr. 535/1959 a Tribunalului Militar Craiova.

Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamantul arătând că la data de 02 octombrie 1958, în locuința unde se afla împreună cu părinții săi au pătruns lucrători din cadrul Direcției Securității Statului, care aveau mandat de percheziție și de arestare pe numele tatălui său I.V. Deși nu au găsit nimic compromițător, aceștia l-au ridicat pe tatăl său, privându-l de libertate până la momentul grațierii și eliberării la 25 iunie 1964. Reclamantul a arătat că atât el cât și sora sa au întâmpinat dificultăți pe perioada cât au fost elevi, motiv pentru care au fost înfiați în anul 1962 de P.G. și P.M., pentru a nu mai purta numele tatălui lor și a nu mai fi catalogați ca „odrasle ale unui dușman al poporului”.

Reclamantul a arătat că, odată cu arestarea tatălui său, familiei i-au fost confiscate bunurile, au fost nevoiți să se mute din domiciliul lor, iar perioada de până la eliberare în 1964 cât și cea ulterioară a fost marcată de numeroase suferințe. La 27 noiembrie 2009, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în raport de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât acesta nu are calitatea de descendent al pretinsului autor, fiind înfiat cu efectele filiației firești la data de 14 noiembrie 1962. Prin sentința civilă nr. 56 din data de 15 februarie 2010, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis excepția invocată de pârât și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane enumerate la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, având în vedere că prin înfierea cu efectele filiației firești în anul 1962 de către P.G. și P.M., au încetat legăturile de rudenie firească cu tatăl natural, I.V. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru nepronunțarea asupra despăgubirilor solicitate pentru perioada 1958-1962, când a suferit mai multe presiuni din partea autorităților statului și nu pentru faptul că tatăl său, I.V., a fost condamnat.

Prin decizia civilă nr. 165 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului ca nefondat, reținând că motivele invocate în cererea apelantului echivalează cu o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, ce nu s-ar putea analiza, întrucât s-ar încălca art. 129 alin. (6) C. proc. civ. S-a avut în vedere că toate actele depuse în scopul dovedirii acțiunii vizează condamnarea cu caracter politic a tatălui natural al reclamantului și nu propria situație a acestuia, determinată de consecințele arestării tatălui.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul P.Ș.I., criticând-o ca nelegală pentru analiza superficială a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat despăgubiri morale inclusiv pentru perioada cuprinsă între anii 1958-1962, respectiv până la înfierea de către bunicii materni și pe cale de consecință, nereținerea incidenței dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, având în vedere că a beneficiat și de Decretul-Lege nr. 118/1990. La prima zi de înfățișare, reprezentanta Ministerului Public a invocat excepția nulității deciziei recurate în raport cu prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 pentru neparticiparea procurorului la judecata în apel a cauzei.

Examinând cu prioritate excepția de procedură de ordine publică, invocată, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata că aceasta este neîntemeiată. Dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 se referă la participarea obligatorie a procurorului în cauzele în care se solicită instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării conform art. 1 alin. (3), sau al măsurilor administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3. Or, prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat doar obligarea la despăgubiri a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât nu era obligatorie participarea procurorului, acțiunea având caracterul unei acțiuni civile în despăgubiri.

Cercetând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cărora acestea li se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Având în vedere argumente invocate de reclamant în motivarea cererii introductive, argumente vizând exclusiv daunele pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea tatălui său, I.V., pentru uneltirea împotriva ordinii sociale, s-a reținut corect de instanțele de fond și apel, că acesta nu are calitate de a solicita acordarea de despăgubiri conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât nu este descendent al persoanei condamnate. Recurentul nu contestă situația de fapt stabilită de instanță, în sensul că și-a pierdut prin înfiere cu efectele filiației firești, orice legătură de rudenie cu tatăl său natural, I.V., ci pretinde că a înțeles să solicite despăgubiri pentru propriile suferințe cauzate de arestarea tatălui său, în perioada 1958-1962.

O asemenea precizare a fost formulată pentru prima dată prin motivele de apel, fiind corect calificată de instanță ca echivalând cu o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, inadmisibilă raportat la dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Această calitate a avut în vedere actele depuse în susținerea cererii și nu numai argumentele invocate prin acțiune, din care rezultă că despăgubirile vizează perioada 1958 până la grațierea tatălui natural al reclamantului, în anul 1964 și nu perioada 1958-1962 (până la înfiere). Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondată.

Într-adevăr, așa cum rezultă din decizia nr. 57 din 4 aprilie 2000 privind acordarea unor drepturi prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, reclamantul beneficiază în baza actului normativ menționat de drepturile prevăzute de art. 3 alin. (2) și art. 6 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, întrucât în perioada 03 octombrie 1958-14 noiembrie 1962 s-a aflat în domiciliu obligatoriu ca urmare a arestării și condamnării politice a tatălui său I.V. și ca urmare a confiscării în întregime a averii. Ca atare se va reține că și această decizie a avut în vedere o altă situație decât cea pentru care s-au solicitat despăgubiri în prezenta cauză, respectiv domiciliul obligatoriu impus reclamantului în perioada 1958-1962.

Dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora acest act normativ se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 cu modificările și completările ulterioare nu pot fi însă interpretate în sensul că stabilirea anterioară a calității de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990 ar conduce de plano la aplicarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. În absența oricăror probe și oricăror verificări în cadrul unei acțiuni în justiție. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității hotărârii în raport de dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, invocată de reprezentantul Ministerului Public. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.Ș.I. împotriva deciziei nr. 165 din 19 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2011.