ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6433/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 487/91/2010 reclamantul P.F. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate

caracterul politic al condamnării tatălui său, P.S., decedat la 09 iunie 1983

și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că tatăl său a fost condamnat prin Sentința penală

nr. 14149/1942 a Curții Marțiale a Corpului 5 Teritorial Ploiești, la o

pedeapsă de 25 de ani muncă silnică pentru faptul de constituire de asociațiuni

clandestine pentru promovarea ideii și politicii legionare, executând 17 ani în

regim sever și fiind grațiat în anul 1959.

Reclamantul a mai

arătat că suferințele și traumele psihice suportate de tatăl său i-au distrus

acestuia toată viața, având în vedere că a fost arestat la vârsta de 23 ani, prejudiciul

astfel creat fiind aproape imposibil de reparat.

Prin întâmpinare,

pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii deoarece nu se încadrează

în cerințele art. 1 din Legea nr. 221/2009.

Prin nota din 08

aprilie  2010, reclamantul a arătat că deși tatăl său a fost condamnat ca

legionar în 1942, detenția sa a continuat încă 14 ani fiind considerat, în

opinia reclamantului, ca dușman al noului regim instaurat în 1945.

Cei care au pactizat

cu puterea comunistă au fost eliberați, dar tatăl său nu a făcut acest

compromis și a trebuit să execute încă 14 ani de detenție.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității, a solicitat respingerea acesteia deoarece, potrivit

art. 1 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 221/2009 „Constituie de drept condamnări

cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute de Legea nr.

80/1991”.

Prin Sentința civilă nr.

336 din 13 mai 2010 Tribunalul Vrancea a admis excepția inadmisibilității și a

respins acțiunea, reținând, în esență, că tatăl reclamantului a fost condamnat în

anul 1942, când în România nu era instaurat regimul comunist, iar fapta

săvârșită, chiar dacă face obiectul Legii nr. 80/1941, nu putea avea ca scop

împotrivirea față de regimul comunist care nu era instaurat la data săvârșirii

faptei și nici la data condamnării.

Instanța a mai

reținut că, împrejurarea că tatăl reclamantului a executat 17 ani din pedeapsa

de 25 ani închisoare, din care 14 ani în perioada regimului comunist, nu

reprezintă un argument care să conducă la concluzia că această condamnare a

fost politică datorită împotrivirii față de regimul comunist.

Pedeapsa aplicată a

curs și după 6 martie 1945 pentru că a avut o durată foarte mare, iar

susținerea potrivit căreia tatăl reclamantului, aflat în detenție, s-ar fi opus

regimului comunist, nu poate fi reținută, deoarece acțiuni de genul acesteia nu

fac obiectul Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, în considerarea acelorași aspecte

susținute și în fața instanței de fond.

Prin decizia civilă nr.

257/ A din 10 octombrie 2010 Curtea de Apel Galați, secția civilă a respins, ca

nefondat, apelul reclamantului, reținând că în mod corect instanța de fond a

constatat că cerințele art. 1 din Legea nr. 221/2009 nu sunt îndeplinite în

totalitate, ceea ce face ca acțiunea reclamantului să fie inadmisibilă.

Instanța de apel a

mai reținut că este lipsită de interes, din acest punct de vedere, împrejurarea

că fapta pentru care a fost dispusă condamnarea era prevăzută de Legea nr. 80/1991

precum și aceea că detenția tatălui reclamantului s-a întins pe o perioadă de

14 ani în timpul regimului comunist.

Dacă legiuitorul ar

fi înțeles să dea relevanță unor astfel de împrejurări, ar fi stabilit în mod

expres acest lucru, ceea ce din cuprinsul Legii nr. 221/2009 nu rezultă.

De altfel, așa cum a

reținut și instanța de fond, nu este îndeplinită nici condiția referitoare la

scopul condamnării, și anume, împotrivirea față de regimul totalitar instaurat

la data de 6 martie 1945 și aceasta deoarece, în anul 1942, când a fost

pronunțată hotărârea de condamnare, regimul comunist nu era instaurat, astfel

încât nu se putea vorbi de acte de împotrivire față de acesta.

Împrejurarea

susținută de reclamant în sensul că tatăl său a refuzat să pactizeze cu noua

putere și de aceea nu a fost eliberat, fiind considerat dușman al noului regim

instaurat în 1945, dincolo de faptul că nu a fost dovedită în niciun mod, nu

prezintă relevanță din punct de vedere al analizei admisibilității acțiunii

deduse judecății, nefiind de natură a suplini condițiile prevăzute de art. 1

din Legea nr. 221/2009, pe care situația de fapt învederată de reclamant prin

cererea formulată nu le îndeplinește, nepermițând încadrarea acesteia în actul

normativ mai sus menționat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, arătând că în mod greșit instanțele au

respins acțiunea ca inadmisibilă, referindu-se în mod eronat doar la

dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fără a lua în considerare

dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, și procedând la o interpretare

restrictivă a condamnărilor cu caracter politic, pe care le-a redus doar la

cele împotriva comunismului de după anul 1945, neținând cont de faptul că Legea

nr. 221/2009 are în vedere și condamnările pronunțate anterior instaurării

regimului comunist.

În acest sens,

reclamantul a arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea legii,

deoarece, contrar prevederilor exprese ale actului normativ special de

reparație, în considerentele acesteia se susține că este „lipsită de interes

împrejurarea că fapta pentru care a fost dispusă condamnarea este prevăzută în

Legea nr. 80/1941”, aspect contrazis de alineatul 2 al articolului 1 din Legea nr.

221/2009, potrivit căruia „faptele prevăzute în Legea nr. 80/1941, constituie

de drept condamnări cu caracter politic”.

Recursul este

nefondat și va fi respins potrivit celor ce succed.

Înalta Curte, față de

circumstanțele cauzei, constată că instanțele de fond în mod legal au stabilit

că cererea dedusă judecății nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Astfel, autorul

recurentului reclamant a fost condamnat prin Sentința penală nr. 14149/1942 a

Curții Marțiale a Corpului 5 Teritorial Ploiești la o pedeapsă de 25 de ani

muncă silnică pentru fapta de constituire de asociațiuni clandestine pentru

promovarea ideii și politicii legionare prevăzută de Legea 80/1941, din care a

executat 17 ani în regim sever (fiind grațiat în anul 1959).

Deși este corectă

susținerea recurentului reclamant în sensul că dispozițiile art. 1 alin. (2) lit.

b) din Legea nr. 221/2009 desemnează drept condamnare cu caracter politic,

condamnarea dispusă în baza Legii nr. 80/1941, acesta omite a se raporta la

premisele normei descrise în dispozițiile art. 1 alin. (1) din același act normativ,

dispoziții care circumscriu domeniul de aplicare a legii: „Constituie

condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după acestă

dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat

la data de 6 martie 1945”.

Cum atât fapta săvârșită

de autorul său, cât și condamnarea dispusă pentru aceasta, sunt anterioare

perioadei de referință a Legii nr. 221/2009 (astfel cum a fost asumată de

legiuitor), rezultă că în mod legal instanțele de fond au stabilit că cererea

excede actului normativ reparatoriu; în plus, chiar o condamnare dispusă în

temeiul Legii nr. 80/1941, ulterior datei de 6 martie 1945, trebuia să fi fost

ordonată pentru săvârșirea unei fapte care a avut drept scop împotrivirea față

de regimul totalitar, cerințele legale enunțate fiind cumulative.

De asemenea, și

împrejurarea că autorul său a continuat executarea pedepsei în timpul regimului

comunist (deci, după 6 martie 1945) în mod legal a fost înlăturată ca nerelevantă,

sub aspectul posibilității de încadrare în domeniul de aplicare a legii, de

vreme ce condamnarea a fost dispusă anterior datei de referință menționate, condamnarea

neputând să fie calificată retroactiv sau în temeiul unor date obiective

ulterioare.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul P.F., împotriva deciziei nr. 257/ A din 10

octombrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 septembrie 2011.