ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 279/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 88/F/CA/2010 din 6 aprilie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții G.A.V., G.A., G.M. și O.T. cu în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și în consecință, a obligat pârâtul prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul înregistrat sub nr. 13309/CC la un evaluator sau la o societate de evaluatori desemnați pentru efectuarea procedurii de specialitate, a respins în rest acțiunea reclamanților, a respins cererea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de chemare în garanție a Municipiului Sibiu prin primar, a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin Dispoziția nr. 212 din 6 februarie 2006 emisă de Primarul Mun. Sibiu s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului teren , în suprafață de 524 mp situat administrativ în Sibiu, jud. Sibiu, înscris în C.F. nr. 2192 Șelimbăr, nr. top 1130/2/2/13 formulată de persoanele îndreptățite G.A.V., G.A., G.M. și O.E., propunându-se Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea de titluri de despăgubire pentru acest imobil (f.4-6). Dispoziția și documentația aferentă a fost înaintată Comisiei, dosarul fiind înregistrat la data de 5 mai 2006 sub nr. 13309/CC (f. 92). Reclamantele G.A.V.

și G.M. au formulat cereri de urgentare a emiterii titlului de despăgubire, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin Direcția pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, comunicându-le că dosarele ce au fost transmise Secretariatului Comisiei vor fi analizate în ordinea înregistrării, dosarul cu nr. 13.309/CC nefiind încă repartizat vreunui consilier, în acest sens. În urma introducerii prezentei acțiuni, pârâta a procedat, la data de 13 noiembrie 2009, la analizarea dosarului nr. 13309/CC, solicitând chematei în garanție Primăria Mun. Sibiu depunerea în completare de acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului, să prezinte situația despăgubirilor la data preluării și certificatul de moștenitor, deces după persoana îndreptățită O.E.

Deși, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4) din Titlul VII, cap. V din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor privind imobilele pentru care s-au propus despăgubiri, în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură prin Dispoziția din anul 2006, iar decesul numitei O.E., persoană îndreptățită la despăgubiri, s-a produs la 7 octombrie 2009, reclamantul O.T.A. a făcut dovada calității sale de unic moștenitor prin Certificatul nr. 23/2010 emis de B.N. „B.R.G.” și Asociații (f. 171). Din cuprinsul dosarului 13.309/CC, depus în copie, rezultă că imobilul transcris sub A + 48 din C.F. nr. 2292 Șelimbăr cu nr. top 1130/2/2/13, loc de casă de 524 mp, a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de drept expropriere prin Decretul Consiliului de Stat al R.S.

România nr. 640/1966, conform Încheierii de C.F. nr. 939 din 14 aprilie 1967, actele menționate eronat în cuprinsul Dispoziției nr. 212/2006, respectiv Decretul nr. 115/1938 și Decizia Comitetului Executiv al CPJ Sibiu nr. 20/1972, neavând relevanță în privința titlului de preluare a imobilului (f.107). Întrucât în acest dosar a fost depusă și declarația reclamantei G.A.V. din 20 octombrie 2005 prin care a învederat că nu a primit despăgubiri pentru terenul sus-menționat (f. 142), instanța apreciază că nu există o justificare obiectivă pentru neparcurgerea într-un termen rezonabil a tuturor etapelor procedurii administrative reglementată de Legea nr. 247/2005.

Fiind parcursă etapa analizării dosarului, în temeiul art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, cap. 5 , instanța va obliga pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul nr. 13.309/CC la un evaluator sau la o societate de evaluatori desemnați pentru efectuarea procedurii de specialitate. Având în vedere că titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală până la concurența sumei propuse prin raportul de evaluare, potrivit art. 16 alin. (9) până la întocmirea acestuia, instanța apreciază capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la emiterea acestui titlu ca fiind prematur, urmând a-l respinge. Pentru considerentele expuse, instanța va admite în parte acțiunea reclamanților, conform distincțiilor mai sus precizate.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Primăriei Mun. Sibiu formulată de pârât, instanța o va respinge ca nefondată, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ. raportat la competențele diferite ale entității investite cu soluționarea notificării, respectiv ale Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor , la obiectul prezentei acțiuni și la culpa Comisiei în depășirea termenului rezonabil de soluționare a dosarului de restituire. În măsura în care reclamanții nu au făcut dovada efectuării vreunor cheltuieli de judecată, în condițiile art. 274 C. proc. civ., instanța va respinge cererea accesorie. Împotriva acestei hotărâri, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., se critică hotărârea instanței de fond pentru următoarele considerente: Instanța de fond în mod greșit a reținut că în speță au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei. Sub aspectul obligării instanței de fond la transmiterea dosarului la evaluare cu motivarea încălcării principiului procesului rezonabil, considerăm că, în mod netemeinic și nelegal, aceasta ne-a obligat la emiterea deciziei, neținând cont de aspectele obiective ale soluționării dosarului de despăgubire al reclamanților.

S si fel, instanța de fond interpretează în mod greșit faptul că „se apreciază că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principii termenului rezonabil,, Or, precizăm onoratei instanțe că nu se poate reține culpa noastră privind durata de soluționare a dosarelor de despăgubire, deoarece, în exercitarea atribuțiilor sale, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 2815/2008 prin care a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubire. Astfel, instanța de fond a pronunțat o soluție netemeinică, neținând cont de prevederile deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815/2008.

Această Decizie a fost emisă, având în vedere art. 17 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005 care prevede că:„Ordinea în care vor fi soluționate dosarele va fi stabilită prin Decizie a Comisiei Centrale,, precum și practica judiciară în materie de retrocedare a proprietăților. Legiuitorul, neprevăzând un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Se mai reține prin motivele de recurs formulate faptul că prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 Comisia Centrală a stabilit două categorii de dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de apariția O.U.G.

nr. 81/2007 și cele transmise după intrarea în vigoarea a actului normativ amintit, dispoziții însoțite de avizul de legalitate emise de prefecturi. Se mai reține faptul că adoptarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, la care s-a făcut referire mai sus, s-a impus ca urmare a practicii judiciare în materie și pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite care au dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă de la înființare (2005). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul egalității ca unul dintre principiile generale ale dreptului comunitar. Or, în sfera dreptului comunitar, principiul egalității exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

Prin urmare, instanța ar fi trebuit să tină seama că Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptățite care au dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale stabilind astfel o modalitate de soluționare convenabilă pentru toți. Or, instanța de fond, reține în mod greșit că s-a încălcat dreptul persoanei la soluționare într-un termen rezonabil, în condițiile în care dosarul nu este complet. Atașăm în copie, practică judecătorească în care instanțele judecătorești, în situații similare, au respins astfel de acțiuni, având în vedere faptul că nu pot obliga Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în situația în care un dosar de despăgubire este incomplet.

Astfel, deși nu a fost prevăzut un termen de soluționare a dosarelor, s-a stipulat în lege că (subscrisa Comisia Centrală va stabili ordinea în care se vor soluționa dosarele de despăgubire. În prezent, ordinea de soluționare este cea stabilită în Decizia nr. 2815/2008. Prin urmare, soluționarea dosarelor reclamanților înaintea celor venite anterior acestui dosar duce la încălcarea drepturilor celorlalte persoane îndreptățite, având impact, implicit și asupra principiului acordării unor despăgubiri juste și echitabile. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Legea nr. 247/2005 stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în speță sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora: - alin. (1): „Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”, - alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.” - alin. (2 1 ): „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.” - alin. (2 2 ): „Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării.

- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” - alin. (4): „Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.” - alin. (5): „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.” - alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.” Legiuitorul a menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menționează că „în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.” În alin. (8) se arată că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

După cum se constată în înscrisurile existente la dosarul cauzei, în speța de față dosarul de despăgubire pentru dispoziția emisă a fost transmis și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în anul 2006, sub nr. 13309/CC din 05 mai 2006. În cauză s-a efectuat verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură. Recurenta a invocat în apărarea sa împrejurarea că soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanșării procedurii de soluționare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligația de a trimite dosarul unui evaluator sau societății de evaluare desemnate.

Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din CEDO, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri. Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte.

Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Astfel, în materie « civilă », dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente. Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în așa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluționarea cererilor reclamanților de emitere a titlurilor de despăgubire se aduc grave prejudicii acestora. Legea nr. 247/2005 este o lege de reparație, iar autoritățile executive ale statului au obligația de a o pune în executare prin derularea procedurilor administrative într-un termen rezonabil compatibil cu Constituția României, dreptul intern și normele internaționale (art. 6 CEDO).

Cum dosarul reclamanților a fost înregistrat la Comisie sub nr. 13309/CC din 05 mai 2006, se reține că nesoluționarea acestuia într-un termen de aproximativ 4 ani și neîndeplinirea obligației de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noțiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluționarea cererii reclamanților și, în consecință, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În concluzie, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Criticile formulate de recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte, analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor care există la dosarul cauzei, a dispozițiilor legale incidente, apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Admițând în parte acțiunea formulată de intimații-reclamanți, instanța de fond a reținut, în esență, că este nejustificat refuzul desemnării expertului în vederea evaluării imobilului în litigiu, dispozițiile Deciziei C.C.S.D. nr. 2815 din 16 februarie 2008 fiind irelevante în condițiile în care a fost inițiată deja soluționarea dosarului prin parcurgerea etapei analizei legalității cererii de restituire în natură.

Soluția instanței de fond este corectă, fiind nefondată critica ce vizează faptul că prima instanță a reținut în mod greșit încălcarea termenului rezonabil în soluționarea cererii reclamantului. Este adevărat că potrivit Titlului VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

(6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”. Este adevărat și faptul că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii. Interpretând aceste dispoziții, Înalta Curte în jurisprudența sa în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII, deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depășirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.

Jurisprudența constantă a Înaltei Curți urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea parcurgerii procedurii administrative și a emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.

În temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, recurenta obligația să analizeze dosarele numai în privința legalității cererii de restituire în natură și nu să reanalizeze și să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc. Din actele dosarului rezultă că intimata a fost învestită în vederea emiterii deciziei inițial la 6 aprilie 2009 apoi, după retransmiterea dosarului, la data de 15 iunie 2010. Trimiterea dosarului la evaluator și ulterior emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuții ce-i incumbau autorității pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu au fost îndeplinite nici în momentul pronunțării instanței de fond și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. Decizia nr. 2815/2008 emisă de recurentă are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite. În speță, chiar și în raport de susținerile recurentei-pârâte cu privire la termenul rezonabil în accepțiunea sa, față de situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din CEDO și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanță. Având în vedere că intimatul-reclamant a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru aceasta, dar și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Această interpretare se impune și în raport de faptul că unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient. În acest sens, trebuie menționată și Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

De asemenea, urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TUE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni. Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare – H.G.

nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare. Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din CEDO, este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale.

Față de toate acestea, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte sub toate aspectele, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind legală și temeinică soluția instanței de fond. În concluzie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 88/F/CA/2010 din 6 aprilie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.