ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 279/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 279/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 88/F/CA/2010 din 6

aprilie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de

reclamanții G.A.V., G.A., G.M. și O.T. cu în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și în consecință,

a obligat pârâtul prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să

transmită dosarul înregistrat sub nr. 13309/CC la un evaluator sau la o

societate de evaluatori desemnați pentru efectuarea procedurii de specialitate,

a respins în rest acțiunea reclamanților, a respins cererea Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor de chemare în garanție a Municipiului Sibiu

prin primar, a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Dispoziția nr. 212 din 6

februarie 2006 emisă de Primarul Mun. Sibiu s-a dispus respingerea cererii de

restituire în natură a imobilului teren , în suprafață de 524 mp situat

administrativ în Sibiu, jud. Sibiu, înscris în C.F. nr. 2192 Șelimbăr, nr. top

1130/2/2/13 formulată de persoanele îndreptățite G.A.V., G.A., G.M. și O.E.,

propunându-se Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea de

titluri de despăgubire pentru acest imobil (f.4-6).

Dispoziția și documentația aferentă

a fost înaintată Comisiei, dosarul fiind înregistrat la data de 5 mai 2006 sub

nr. 13309/CC (f. 92).

Reclamantele G.A.V. și G.M. au

formulat cereri de urgentare a emiterii titlului de despăgubire, Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin Direcția pentru coordonarea

aplicării Legii nr. 10/2001, comunicându-le că dosarele ce au fost transmise

Secretariatului Comisiei vor fi analizate în ordinea înregistrării, dosarul cu

nr. 13.309/CC nefiind încă repartizat vreunui consilier, în acest sens.

În urma introducerii prezentei

acțiuni, pârâta a procedat, la data de 13 noiembrie 2009, la analizarea dosarului

nr. 13309/CC, solicitând chematei în garanție Primăria Mun. Sibiu depunerea în

completare de acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului, să

prezinte situația despăgubirilor la data preluării și certificatul de

moștenitor, deces după persoana îndreptățită O.E.

Deși, potrivit dispozițiilor art. 16

alin. (4) din Titlul VII, cap. V din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei

Centrale procedează la analizarea dosarelor privind imobilele pentru care s-au

propus despăgubiri, în privința legalității respingerii cererii de restituire

în natură prin Dispoziția din anul 2006, iar decesul numitei O.E., persoană

îndreptățită la despăgubiri, s-a produs la 7 octombrie 2009, reclamantul O.T.A.

a făcut dovada calității sale de unic moștenitor prin Certificatul nr. 23/2010

emis de B.N. „B.R.G.” și Asociații (f. 171).

Din cuprinsul dosarului 13.309/CC,

depus în copie, rezultă că imobilul transcris sub A + 48 din C.F. nr. 2292

Șelimbăr cu nr. top 1130/2/2/13, loc de casă de 524 mp, a trecut în

proprietatea Statului Român cu titlu de drept expropriere prin Decretul

Consiliului de Stat al R.S. România nr. 640/1966, conform Încheierii de C.F.

nr. 939 din 14 aprilie 1967, actele menționate eronat în cuprinsul Dispoziției

nr. 212/2006, respectiv Decretul nr. 115/1938 și Decizia Comitetului Executiv

al CPJ Sibiu nr. 20/1972, neavând relevanță în privința titlului de preluare a

imobilului (f.107).

Întrucât în acest dosar a fost

depusă și declarația reclamantei G.A.V. din 20 octombrie 2005 prin care a

învederat că nu a primit despăgubiri pentru terenul sus-menționat (f. 142),

instanța apreciază că nu există o justificare obiectivă pentru neparcurgerea

într-un termen rezonabil a tuturor etapelor procedurii administrative

reglementată de Legea nr. 247/2005.

Fiind parcursă etapa analizării

dosarului, în temeiul art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII,

cap. 5 , instanța va obliga pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul nr. 13.309/CC la un evaluator

sau la o societate de evaluatori desemnați pentru efectuarea procedurii de

specialitate.

Având în vedere că titlul de

despăgubire se va emite de Comisia Centrală până la concurența sumei propuse

prin raportul de evaluare, potrivit art. 16 alin. (9) până la întocmirea

acestuia, instanța apreciază capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la

emiterea acestui titlu ca fiind prematur, urmând a-l respinge.

Pentru considerentele expuse,

instanța va admite în parte acțiunea reclamanților, conform distincțiilor mai

sus precizate.

În ceea ce privește cererea de

chemare în garanție a Primăriei Mun. Sibiu formulată de pârât, instanța o va

respinge ca nefondată, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 alin. (1) C.

proc. civ. raportat la competențele diferite ale entității investite cu

soluționarea notificării, respectiv ale Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor , la obiectul prezentei acțiuni și la culpa Comisiei în

depășirea termenului rezonabil de soluționare a dosarului de restituire.

În măsura în care reclamanții nu au

făcut dovada efectuării vreunor cheltuieli de judecată, în condițiile art. 274 C.

proc. civ., instanța va respinge cererea accesorie.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., se critică hotărârea

instanței de fond pentru următoarele considerente:

Instanța de fond în mod greșit a

reținut că în speță au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui

termen rezonabil de soluționare a cauzei.

Sub aspectul obligării instanței de

fond la transmiterea dosarului la evaluare cu motivarea încălcării principiului

procesului rezonabil, considerăm că, în mod netemeinic și nelegal, aceasta ne-a

obligat la emiterea deciziei, neținând cont de aspectele obiective ale soluționării

dosarului de despăgubire al reclamanților.

S si fel,

instanța

de fond interpretează în mod greșit faptul

că „se apreciază că durata excesivă a

procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principii

termenului rezonabil,,

Or, precizăm onoratei instanțe că nu

se poate reține culpa noastră privind durata de soluționare a dosarelor de

despăgubire, deoarece, în exercitarea atribuțiilor sale, Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 2815/2008 prin care a

stabilit ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubire.

Astfel, instanța de fond a pronunțat

o soluție netemeinică, neținând cont de prevederile deciziei Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815/2008.

Această Decizie a fost emisă, având

în vedere art. 17 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII

al Legii nr. 247/2005 care prevede că:„Ordinea în care vor fi soluționate dosarele

va fi stabilită prin Decizie a Comisiei Centrale,, precum și practica judiciară

în materie de retrocedare a proprietăților.

Legiuitorul, neprevăzând un termen

de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor va fi

decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Se mai reține prin motivele de

recurs formulate faptul că prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 Comisia

Centrală a stabilit două categorii de dosare, respectiv cele transmise

Secretariatului Comisiei Centrale înainte de apariția O.U.G. nr. 81/2007 și

cele transmise după intrarea în vigoarea a actului normativ amintit, dispoziții

însoțite de avizul de legalitate emise de prefecturi.

Se mai reține faptul că adoptarea

Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, la care s-a făcut referire mai sus,

s-a impus ca urmare a practicii judiciare în materie și pentru a nu se încălca

principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite care au dosare

înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor încă de la înființare (2005). Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat principiul egalității ca unul dintre principiile generale ale

dreptului comunitar.

Or, în sfera dreptului comunitar,

principiul egalității exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit

și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care

tratamentul este justificat obiectiv.

Prin urmare, instanța ar fi trebuit

să tină seama că Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale nu face altceva

decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptățite care au

dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale stabilind astfel o modalitate de soluționare convenabilă

pentru toți.

Or, instanța de fond, reține în mod

greșit că s-a încălcat dreptul persoanei la soluționare într-un termen

rezonabil, în condițiile în care dosarul nu este complet.

Atașăm în copie, practică

judecătorească în care instanțele judecătorești, în situații similare, au

respins astfel de acțiuni, având în vedere faptul că nu pot obliga Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în situația în care un dosar de despăgubire

este incomplet.

Astfel, deși nu a fost prevăzut un

termen de soluționare a dosarelor, s-a stipulat în lege că

(subscrisa Comisia Centrală va

stabili ordinea în care se vor soluționa dosarele de despăgubire.

În prezent, ordinea de soluționare

este cea stabilită în Decizia nr. 2815/2008.

Prin urmare, soluționarea dosarelor

reclamanților înaintea celor venite anterior acestui dosar duce la încălcarea

drepturilor celorlalte persoane îndreptățite, având impact, implicit și asupra

principiului acordării unor despăgubiri juste și echitabile.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs

invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție,

Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Legea nr. 247/2005 stabilește

procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse

în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în speță sunt

aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform

cărora:

- alin. (1): „Deciziile/dispozițiile

emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de

retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice

centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume

care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația

juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație

aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții

demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii,

se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei

Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu

de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”,

- alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu

modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul

arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se

predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile

emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de

retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice

centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz,

de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga

documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu

imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite

în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.”

- alin. (2

1

):

„Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate

pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior

exercitării controlului de legalitate de către acesta.”

- alin. (2

2

):

„Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele

prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă

imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte

bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu

soluționarea notificării.

- alin.

(3):

„În termen

de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central

constituit prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1329/2003 va proceda

la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul

Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către titularii

deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie

acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la

data intrării în vigoare a prezentei legi.”

- alin.

(4):

„Pe

baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de

despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii

cererii de restituire în natură.”

- alin.

(5):

„Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire

în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului

sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de

evaluare.”

- alin.

(6):

„După primirea dosarului, evaluatorul

sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și

va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest

raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate

titlurile de despăgubire.”

Legiuitorul a menționat în mod

detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de

către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. (7)

al acestui act normativ, se menționează că „în baza raportului de evaluare

Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”

În alin. (8) se arată că

dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează procedura de emitere a

titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor

emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care

urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul

de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor

consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

După cum se constată în înscrisurile

existente la dosarul cauzei, în speța de față dosarul de despăgubire pentru

dispoziția emisă a fost transmis și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în anul 2006, sub nr.

13309/CC din 05 mai 2006.

În cauză s-a efectuat verificarea

legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.

Recurenta a invocat în apărarea sa

împrejurarea că soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face

în virtutea declanșării procedurii de soluționare prevăzută de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor,

astfel cum s-a statuat în decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă

aceasta avea obligația de a trimite dosarul unui evaluator sau societății de

evaluare desemnate.

Omisiunea legiuitorului de a stabili

un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005

nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest

interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei cauze într-un

termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din CEDO, garanție

ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în

fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură

administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în

prealabil de parcurgerea acestei proceduri.

Doctrina europeană a arătat că

noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi

definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil”

trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod

concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau

nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra

întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare

realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie

« civilă »,

dies a quo

începe să curgă de la data sesizării

jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative

prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs

prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în

special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente.

Activitatea pârâtei trebuie

organizată de organele competente din interiorul său în așa fel încât să

asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin

conduita pârâtei de a tergiversa soluționarea cererilor reclamanților de

emitere a titlurilor de despăgubire se aduc grave prejudicii acestora.

Legea nr. 247/2005 este o lege de

reparație, iar autoritățile executive ale statului au obligația de a o pune în

executare prin derularea procedurilor administrative într-un termen rezonabil

compatibil cu Constituția României, dreptul intern și normele internaționale (art.

6 CEDO).

Cum dosarul reclamanților a fost

înregistrat la Comisie sub nr. 13309/CC din 05 mai 2006, se reține că

nesoluționarea acestuia într-un termen de aproximativ 4 ani și neîndeplinirea obligației

de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noțiunii de bun

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în

culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluționarea cererii

reclamanților și, în consecință, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe

care o va menține.

În concluzie, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Criticile formulate de

recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând sentința

recurată, prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor care există la

dosarul cauzei, a dispozițiilor legale incidente, apreciază că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Admițând în parte acțiunea formulată

de intimații-reclamanți, instanța de fond a reținut, în esență, că este

nejustificat refuzul desemnării expertului în vederea evaluării imobilului în

litigiu, dispozițiile Deciziei C.C.S.D. nr. 2815 din 16 februarie 2008 fiind

irelevante în condițiile în care a fost inițiată deja soluționarea dosarului prin

parcurgerea etapei analizei legalității cererii de restituire în natură.

Soluția instanței de fond este

corectă, fiind nefondată critica ce vizează faptul că prima instanță a reținut

în mod greșit încălcarea termenului rezonabil în soluționarea cererii reclamantului.

Este adevărat că potrivit Titlului

VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor,

art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, „(5)

Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute

la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură

a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății

de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După

primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va

efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl

va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul

despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”.

Este adevărat și faptul că Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii

deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape

obligatorii.

Interpretând aceste dispoziții,

Înalta Curte în jurisprudența sa în materie a considerat că termenul de 30 de

zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi

aplicat în procedura Titlului VII, deoarece emiterea deciziei este rezultatul

unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de

specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depășirea unei perioade scurte de

timp, de 30 zile.

Jurisprudența constantă a Înaltei

Curți urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea parcurgerii procedurii

administrative și a emiterii actului administrativ în cadrul unui termen

rezonabil, în conformitate cu prevederile art.6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.

În temeiul art. 16 alin. (4) Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, recurenta obligația să analizeze dosarele numai în

privința legalității cererii de restituire în natură și nu să reanalizeze și să

reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite

acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc.

Din actele dosarului rezultă că

intimata a fost învestită în vederea emiterii deciziei inițial la 6 aprilie 2009

apoi, după retransmiterea dosarului, la data de 15 iunie 2010.

Trimiterea dosarului la evaluator și

ulterior emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuții

ce-i incumbau autorității pârâte în cadrul procedurii administrative

prealabile, nu au fost îndeplinite nici în momentul pronunțării instanței de

fond și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în doctrină și

practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate

justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că

cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de

timp rezonabil.

Decizia nr. 2815/2008 emisă de

recurentă are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al

termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite.

În speță, chiar și în raport de

susținerile recurentei-pârâte cu privire la termenul rezonabil în accepțiunea

sa, față de situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că

atitudinea autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel

cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din CEDO și a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Este de altfel cunoscut că la calcularea

termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care

contestația unei persoane se află în fața unei autorități administrative,

aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicțional, fiindu-i

suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanță.

Având în vedere că

intimatul-reclamant a demarat procedura prevăzută de legile în materia

restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanța cauzei pentru aceasta, dar

și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative

competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea

termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un

refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Această interpretare se impune și în

raport de faptul că unul dintre principiile care trebuie să guverneze

activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității,

care obligă orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului

general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor

particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens, trebuie menționată și

Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de

Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7

din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să

acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu

complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

De asemenea, urmare a aderării

României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TUE, recunoaște

drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt

beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport

cu statutul lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din

Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod

imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere dispozițiile

art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în

legislația primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în

reglementările secundare – H.G. nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în

cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca

scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului

Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o

bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a

cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte, trebuie menționat

și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că termenul

rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1

din CEDO, este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative

reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele

administrației publice centrale sau locale.

Față de toate acestea, Înalta Curte

apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte sub toate aspectele,

nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

fiind legală și temeinică soluția instanței de fond.

În concluzie, în temeiul art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004

modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 88/F/CA/2010 din 6 aprilie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20

ianuarie 2011.