ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2104/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 19 iulie 2007 și precizată ulterior, reclamantul V.N. a chemat în judecată Primarul Municipiului Sibiu și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună desființarea dispoziției nr. 3078 din 18 iunie 2007 emisă de pârât și să oblige pârâtul să emită dispoziție de restituire în natură a suprafeței de teren de 216 m.p. aferentă numărului topografic XX din CF nr. AA Șelimbăr ca măsură echivalentă, în condițiile art. 9 pct. 10 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 839 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de către reclamantul V.N.

junior, în calitate de reprezentant legal al lui V.N. senior, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Sibiu și, în consecință, a anulat dispoziția nr. 3078 din 18 iunie 2007 emisă de pârât. A obligat pârâtul la emiterea unei noi dispoziții prin care să propună acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de ½ din imobilul teren situat în Sibiu strada Luptei F.N., înscris în CF nr. BB Șelimbăr, nr. top. YY în suprafață totală de 285 m.p. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 1.900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Au fost respinse celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că o primă chestiune care se impunea fi lămurită era aceea a stabilirii calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, în condițiile Legii nr. 10/2001. În acțiunea dedusă judecății, s-a precizat că reclamantul este V.N. junior care a formulat acțiunea în numele și pentru V.N. senior al cărui tutore a fost numit prin dispoziția nr. 4570 din 2 iulie 2008 a Primarului Municipiului Sibiu. Chiar dacă data formulării acțiunii este anterioară punerii sub interdicție și instituirii tutelei pentru V.N. senior, tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 42 C. proc. civ., neregularitatea săvârșită la data introducerii acțiunii fiind acoperită prin confirmarea ulterioară de către tutore.

V.N. senior are calitatea de persoană îndreptățită în calitate de fost proprietar tabular, însă cum acesta a renunțat la succesiunea defunctei sale soții, are dreptul de a solicita doar restituirea cotei de ½ din imobil, conform prevederilor art. 4 alin (1) din Legea nr. 10/2001. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că imobilul înscris în CF nr. CC Șelimbăr nr. top. ZZ teren în suprafață de 494 m.p. a fost proprietatea lui V.N. senior și a soției sale V.M. Prin Decretul nr. 172 din 26 martie 1970 al fostului Consiliu de Stat, suprafața de 285 m.p. din acest teren cu nr. top. nou YY a fost expropriată în vederea construirii unor blocuri de locuințe. Parcela în suprafață de 209 m.p. cu nr. top.

nou SS a rămas în proprietatea lui V.N. senior și a lui V.M. Aceasta din urmă a decedat la data de 6 mai 1999, astfel că notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost formulată de V.N. senior care are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea cotei de ½ din imobilul în litigiu, preluat abuziv de către Statul Român. Inițial s-a solicitat restituirea în natură a terenului, astfel că s-a încuviințat efectuarea unei expertize topografice care a concluzionat că nu se poate restitui în natură imobilul, întrucât doar suprafața de 119 m.p. teren este liberă de construcții, dar și aceasta este grevată de sarcini și anume alei de acces și utilități (rețele de apă, canalizare și gaz). Expertul a identificat însă un teren alăturat, în suprafață de 216 m.p.

aferent nr. top. TT care este liber de sarcini și nici nu a fost solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 după cum a confirmat chiar pârâtul. Față de această împrejurare, reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând acordarea în compensare a terenului. Tribunalul a reținut că acordarea unor bunuri în compensare este la latitudinea entității investite cu soluționarea notificării, determinat de existența unor astfel de bunuri în patrimoniul acesteia și de disponibilitatea lor în sensul legii, persoana îndreptățită neavând dreptul de a alege nici între categoriile de măsuri reparatorii și nici eventualul bun sau serviciu în compensare, ci poate doar să își dea acordul sau nu la oferta înaintată în acest sens de entitatea obligată la restituire.

Cum restituirea în natură a imobilului pentru care s-a formulat notificarea nu este posibilă și nici acordarea în compensare a terenului alăturat nu poate fi dispusă de către instanță, în temeiul art. 1 alin. (3) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâtul a fost obligat ca printr-o nouă dispoziție să propună acordarea de despăgubiri lui V.N. senior, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru cota de ½ din imobilul înscris în CF nr. BB Șelimbăr, nr. top. YY în suprafață de 285 m.p. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel V.N. junior și J.M. în calitate de succesori ai persoanei îndreptățite, V.N.

senior. Prin decizia nr. 83 din 10 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul declarat și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a suprafeței de 142,5 m.p. din terenul delimitat prin punctele 2-3-12-11 în Anexa nr. 2 din raportul de expertiză - supliment depus la termenul din 03 martie 2011 de expertul P.M., cu titlu de compensare pentru cota de ½ din imobilul teren înscris în CF nr. BB Șelimbăr, nr. top. YY în suprafață totală de 285 m.p. preluat abuziv de Statul Român. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate cu privire la anularea dispoziției nr. 3078 din 18 iunie 2007 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., intimatul Primarul Municipiului Sibiu a fost obligat să plătească apelanților suma de 3.084,3 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial și onorariu expert. Curtea de Apel a reținut următoarele: Potrivit extrasului CF nr. DD Șelimbăr, imobilul teren cu nr. top. ZZ arător a fost proprietatea lui V.N. și a soției sale V.M., dreptul de proprietate fiind dobândit de către aceștia în urma încheierii unui contract de vânzare-cumpărare cu E.W. în anul 1959. Ulterior, imobilul este înscris în CF nr. CC Șelimbăr, pentru ca la data de 24 aprilie 1970, imobilul să fie dezmembrat în două corpuri de avere, cu schimbarea ramurii de cultură din arabil în loc de casă, astfel: nr. top.

nou SS loc de casă de 209 m.p. se reînscrie în aceeași carte funciară cu stare neschimbată, iar nr. top. YY loc de casă de 285 m.p. se transcrie în CF nr. AA în favoarea Statului Român. Prin notificarea depusă, contestatorul V.N. senior a solicitat restituirea în natură sau în echivalent a imobilului situat în Sibiu, A.R., înscris în CF nr. DD Șelimbăr nr. top. ZZ. Obiect al notificării îl poate constitui numai imobilul cu nr. top. YY, deoarece imobilul înscris sub nr. top. SS nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarilor de carte funciară, motiv pentru care aceștia au și dispus de el în sensul încheierii unui contract de întreținere cu N.V. și N.C. Cu privire la imobilul inițial înscris în CF nr. DD Șelimbăr și apoi transcris în CF nr. CC Șelimbăr sub nr. top.

YY, s-a constatat că acesta a fost coproprietatea devălmașă a notificatorului V.N. și a soției sale, de la care imobilul a fost preluat de Statul Român cu titlul de expropriere în baza Decretului nr. 172/1970 și transcris în CF nr. AA Șelimbăr. V.M. a decedat la data de 6 mai 1999, moștenitorii acesteia fiind, potrivit certificatului de moștenitor din anul 2003 eliberat de B.N.P. B., apelanții V.N. junior și J.M. în calitate de descendenți direcții. În același certificat de moștenitor se face mențiunea că notificatorul V.N. senior în calitate de soț supraviețuitor a rămas străin de succesiunea soției sale prin renunțare. Prin urmare, la data formulării notificării, V.N. senior nu putea acționa decât în nume propriu, nu și în calitate de moștenitor al soției sale decedate, la moștenirea căreia renunțase, astfel că în mod corect s-a reținut că acesta este îndreptățit la a dobândi măsuri reparatorii numai pentru cota de ½ din imobilul menționat.

Având în vedere calitatea de moștenitori ai apelanților după mama lor, fostă coproprietară asupra cotei de ½ din imobilul înscris sub nr. top. YY, aceștia puteau să formuleze notificare pentru a solicita, alături de tatăl lor, întregul imobil astfel identificat, însă nu au înțeles să o facă, fiind deci decăzuți din dreptul de a mai solicitat măsuri reparatorii pentru cota ce a aparținut mamei lor din imobilul notificat doar de tatăl lor, contestatorul inițial din prezenta cauză. Cu privire la solicitarea de acordare în compensare a terenului identificat de către contestator, instanța a reținut următoarele: Antecesorii apelanților au fost coproprietarii imobilul înscris inițial sub nr. top. ZZ, imobil care a fost parcelat în două corpuri de avere cu nr. top.

SS și YY. Imobilul era situat la adresa administrativă Sibiu, A.R. Imobilul cu nr. top. YY este plasat în prelungirea imobilului cu nr. top. SS până la stradă, se învecinează pe o latură cu A.R. și are o suprafață de carte funciară de 285 m.p. În raportul de expertiză efectuat în cauză, imobilul solicitat în compensare de contestator este situat în prelungirea imobilului cu nr. top. SS, are nr. top. TT în suprafață de 216 m.p. și are ieșiri la două străzi, din care una este A.R. Chiar dacă între cele două imobile nu există vreo legătură, este de menționat faptul că imobilul solicitat în compensare este liber de sarcini, pe el nu se găsesc amenajări supra sau subterane, fiind deci liber în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

În cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv, nejustificat, unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de judecată poate sancționa acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent, în soluționarea contestației intentate împotriva dispoziției emise. Față de probele administrate în cauză, instanța de apel a apreciat că terenul identificat în cauză de către expert este liber, fără sarcini și fără amenajări de utilitate publică supra sau subterane, solicitarea de acordare în compensare fiind întemeiată. Prin urmare, a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a suprafeței de 142,5 m.p.

din terenul delimitat prin punctele 2-3-12-11 în Anexa nr. 2 din raportul de expertiză - supliment depus la termenul din 03 martie 2011 de expertul P.M., cu titlu de compensare pentru cota de ½ din imobilul teren înscris în CF nr. BB Șelimbăr, nr. top. YY în suprafață totală de 285 m.p. preluat abuziv de Statul Român. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Primarul Municipiului Sibiu. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. Este adevărat că imobilul teren identificat de expert, alăturat celui deținut cu titlu de proprietate de antecesorii intimaților, sub nr. top. XX, nu apare ca fiind solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001.

Dar, există posibilitatea ca acest corp funciar să se fi format în urma unor comasări și unificări de terenuri în zona respectivă, cunoscut fiind faptul că în acea zonă s-au efectuat astfel de operațiuni, la momentul la care au fost construite cartierele de blocuri și, astfel, să fie revendicat. 2. Posibilitatea persoanelor îndreptățite de a opta pentru un anumit tip de despăgubire nu echivalează cu dreptul de a alege orice bun din patrimoniul unității deținătoare. Dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, prevăd expres că bunurile în compensare sunt oferite de entitatea investită cu soluționarea notificării, acordul persoanei îndreptățite în privința acestei măsuri intervenind doar ulterior ofertei formulate de entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire.

Așa fiind, textul de lege reglementează numai ipoteza potrivit căreia inițiativa compensării cu alt bun aparține unității deținătoare și nu persoanei îndreptățite. Or, Primarul Municipiului Sibiu nu a identificat bunuri ce pot fi acordate în compensare, iar faptul că, expertul a identificat terenul alăturat celui revendicat ca fiind liber, nu are nicio relevanță în cauză. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: Sub aspectul excepției nulității recursului, excepție invocată de intimați în temeiul art. 302-303 C. proc. civ. și art. 304 C. proc. civ.: Potrivit art. 302 1 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc.

civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. În ceea ce privește pct. 1 al motivelor de recurs, cererea de recurs care a învestit Înalta Curte cuprinde numai afirmații iară nici o precizare de natură juridică a eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată și iară o minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate. Or, cerințele art. 302 1 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalitătii invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

În consecință, înata Curte constată că susținerile grupate în pct. 1 al motivelor de recurs nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate asupra deciziei recurate. În ceea ce privește însă criticile formulate în cadrul celui de-al doilea punct al motivelor de recurs, Înalta Curte constată că acestea pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la art. 26 și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, recurentul susținând că nu revine instanței de judecată posibilitatea de a se pronunța cu privire la măsura compensării cu alte bunuri, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, și că terenul acordat în compensare nu putea face obiectul unei asemenea măsuri.

Analizând decizia recurată din perspectiva acestor critici de nelegalitate, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită. În condițiile Legii nr. 10/2001, procedura administrativă poate fi urmată de o procedură judiciară prin care, persoana care se pretinde îndreptățită, învestește instanța de judecată cu verificarea legalității măsurilor cuprinse în decizia sau dispoziția emisă de unitatea notificată.

Controlul de legalitate pe care instanța de judecată îl exercită, vizează tocmai respectarea de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, a normelor legale aplicabile. De aceea, dacă constată că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Lege nu au fost respectate cu ocazia soluționării notificării, în cadrul controlului de legalitate efectuat, instanța este îndreptățită să oblige entitatea notificată la respectarea dispozițiilor menționate, inclusiv prin admiterea solicitării persoanei îndreptățite de a beneficia de restituirea în natură a imobilului. Prin urmare, susținerea recurentului în sensul că stabilirea calității de bun sau servicii care poate fi atribuit în compensare nu este un atribuit al instanței de judecată, ci al unității deținătoare, nu poate fi primită, instanța de apel făcând o corectă interpretare, din această perspectivă, a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În cauză, prin decizi recurată, instanța de apel a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a suprafeței de 142,5 m.p. din terenul delimitat prin punctele 2-3-12-11 în Anexa nr. 2 din raportul de expertiză - supliment depus la termenul din 03 martie 2011 de expertul P.M., cu titlu de compensare pentru cota de ½ din imobilul teren înscris în CF nr. BB Șelimbăr, nr. top. YY în suprafață totală de 285 m.p. preluat abuziv de Statul Român. Înalta Curte constată însă că, pentru terenul acordat în compensare, probele administrate sunt contradictorii, situația de fapt nefiind pe deplin lămurită sub aspectul împrejurării dacă acest teren este liber în sensul Legii nr. 10/2001 și poate face obiect al măsurii dispuse de instanță.

Astfel, prin suplimentul la raportul de expertiză aflat la dosarul primei instanțe, expertul P.M. arată că nu este în măsură să stabilească dacă terenul este traversat sau nu de rețele subterane. Adresele furnizate de SC A.C. SA Sibiu sub aspectul utilităților publice cuprind informații contradictorii. Astfel, în adresa cu din 24 decembrie 2010 aflată la dosarul primei instanțe, această societate arată că parcela înscrisă în CF nr. AA Șelimbăr, nr. top. XX este afectată de rețele publice apă-canal, pentru ca în adresa din 06 mai 2010 să arate că parcela înscrisă în CF nr. AA Șelimbăr, nr. top. TT, parte din parcela indicată în adresa anterioară, nu este afectată de rețele publice apă-canal. Tot astfel, în adresa din 18 februarie 2010, SC E.G.D.

SA arată că deține în exploatare rețele de distribuție gaze naturale în zona indicată, pentru ca prin adresa din 17 iunie 2010 să susțină că suprafața aferentă imobilului înscris în CF nr. AA Selimbăr nu este afectată de rețea de gaze naturale. Prin urmare, Înalta Curte constată că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită sub aspectul împrejurării dacă terenul acordat în compensare este liber în sensul Legii nr. 10/2001, astfel încât, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel. Cu ocazia rejudecării vor fi administrate probele necesare pentru a se stabili dacă terenul menționat este sau nu afectat de servituti legale sau alte amenajări de utilitate publică, numai în lipsa unor astfel de amenajări sau utilități, bunul putând face obiect al măsurii compensării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva deciziei nr. 83 din 10 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.