ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1175/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 18 decembrie 2009, sub nr. 11929/2/2009, reclamantul G.G. a solicitat instanței de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național privind Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), anularea Hotărârii nr. 60 din 03 februarie 2009 dată de Colegiul Director al C.N.C.D., iar pe fond admiterea cererii sale înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. 10101 din 23 iulie 2008. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 23 iulie 2008 a formulat o petiție la C.N.C.D.

înregistrată sub nr. 10101, prin care a sesizat comiterea mai multor abuzuri din partea procurorilor din județul Bihor și a polițiștilor din cadrul I.P.J. Cluj și I.P.J. Bihor. Petiției sale i s-a dat curs în anul 2008, când a fost citat, s-a prezentat în fața Colegiului Director din cadrul pârâtei, și-a susținut petiția și a depus la dosarul cauzei mai multe acte care făceau dovada celor susținute, însă cu toate acestea Colegiul Director din cadrul pârâtei a reținut că plângerea sa nu este de competența Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, hotărând că nu au fost reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 din OG 137/2000. În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile O.G.

137/2000, republicată. Pârâtul C.N.C.D., a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 2. Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 2300 din 12 mai 2010 Curtea de Apel București secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității, invocată de pârât, ca neîntemeiată și a respins și cererea reclamantului G.G., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: Prin Hotărârea nr. 60 dată de Colegiul Director al Consiliului Național privind Combaterea Discriminării la data de 03 februarie 2009, în dosarul constituit sub nr. 559/2008 la instituția pârâtă, a fost soluționată sesizarea reclamantului în sensul că nu pot fi reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Sub aspectul tardivității, Curtea a reținut că alin. (9) al art. 20 din O.G. nr. 37/2000 făcând vorbire de instanța de contencios administrativ, competentă să soluționeze calea de atac, aspect reținut chiar de către pârâtă, conține o normă de trimitere „potrivit legii” care, în interpretarea instanței, face aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în privința termenelor de contestare.

Faptul că norma specială cuprinsă în alin. (10) al art. 20 din O.G. nr. 137/2000 conferă executorialitate hotărârilor Colegiului director neatacate în termenul de 15 zile, care nu este, de altfel, caracterizat sub aspectul momentului de la care curge, nu poate atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a contesta hotărârea, în special în condițiile în care acest alineat face referire la un termen deja precizat, iar singurul termen deja precizat în actul normativ este cel din alin. (8), instituit pentru comunicarea hotărârii.

Or, în condițiile în care acest termen de 15 zile este prevăzut pentru comunicare, necesară în vederea producerii efectelor, el nu poate opera, concomitent, și pentru exercitarea căii de atac, cu aplicarea sancțiunii decăderii, o astfel de interpretare fiind de natură a lipsi de efecte juridice dispozițiile alin. (9). În aceste condiții, Curtea a apreciat că termenul de exercitare a căii de atac împotriva hotărârilor Colegiului director, adoptate în condițiile art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, este cel prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, de 6 luni, în raport cu acesta, cererea reclamantului fiind formulată în termen.

Pe fond, prima instanță a reținut că hotărârea contestată este temeinică și dată în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, criticile reclamantului nefiind întemeiate. O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor normelor de discriminare, republicată, în forma în vigoare la data sesizării Consiliului, prevede măsuri pentru prevenirea și sancționarea unui tratament diferit „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință” ce trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1): „rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.” și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege.

Or, s-a reținut că reclamantul, prin sesizarea sa, nu invocă astfel de fapte, care să se circumscrie dispozițiilor actului normativ special ci pretinse abuzuri din partea reprezentanților unor autorități și instituții publice implicate în cercetarea și investigarea unor sesizări sau plângeri penale, în punerea în executare a unor dispoziții legale etc. În ceea ce privește criticile reclamantului referitoare la măsurile pe care ar fi trebuit să le adopte instituția pârâtă dacă aprecia că faptele sesizate nu intră în sfera sa de competență, instanța a considerat că susținerile sunt neîntemeiate, întrucât reclamantul s-a adresat pârâtului pentru înlăturarea unor pretinse stări de discriminare, însă din analizarea faptelor expuse nu au fost relevate astfel de fapte care să se circumscrie sferei de aplicare a actului normativ special.

3. Recursul exercitat în cauză. Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Invocând ca temei legal al căii de atac promovate prevederile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în contextul unei succinte reluări a situației de fapt, a arătat că deși intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut prin hotărârea contestată că petiția (plângerea) cu care a fost sesizat nu este de competența sa, potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000, instanța de fond a omis să demonstreze de ce nu sunt incidente în cauză prevederile art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002, în forma în vigoare în prezent, atunci când a apreciat că actul contestat este legal.

Recurentul a susținut că se impunea ca fie C.N.C.D., fie chiar instanța de fond să indice autoritatea competentă să soluționeze petiția sa, hotărârea primei instanțe fiind nelegală și pentru că a preluat cu totul punctul de vedere al autorității pârâte, refuzând să administreze și probele pe care le-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, acest ultim aspect impunând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare. 4. Soluția și considerentele instanței de control judiciar asupra căii de atac promovate. Recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele în continuare arătate. Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. vizând imposibilitatea modificării hotărârii, fiind necesară administrarea de probe noi. Se va dispune așadar, urmare admiterii recursului de față, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, Înalta Curte apreciind că, în ipoteza motivului de casare reținut, se integrează situația din cauza prezentă vizând necercetarea tuturor cererilor și susținerilor recurentului-reclamant, ceea ce echivalează în sensul textului de lege citat cu o cercetare numai parțială a fondului cauzei. Înalta Curte, cu titlu prealabil, arată în sensul art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., că împărtășește dezlegarea dată de prima instanță excepției de tardivitate invocată în cauză de intimatul-pârât. Apreciază însă că nu a fost corespunzător examinată și nici soluționată susținerea referitoare la pretinsa incidență a art. 6 1 din OG nr. 27/2002, invocată de recurent, și aceasta cu atât mai mult cu cât intimatul C.N.C.D., prin Hotărârea nr. 60 din 2 februarie 2009, atacată în prezenta cauză, deși a hotărât prin dispozitiv că „nu pot fi reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cu modificări” în cuprinsul motivării, a reținut practic că plângerea formulată de recurent nu este de competența sa (fila 10 dosar fond) conform atribuțiilor stabilite de O.G.

nr. 137/2000. Aprecierile cu totul generale din considerentele hotărârii atacate nu satisfac exigența unei motivări convingătoare asupra unui aspect relevant, ce până la urmă tinde să conducă la determinarea și/sau indicarea autorității ce ar avea atribuții în rezolvarea problemelor sesizate, astfel cum s-a solicitat. Pentru a nu lipsi însă părțile de beneficiul celor două grade de jurisdicție și pentru a da posibilitatea instanței de fond, în vederea pronunțării unei soluții juste, să repună în discuția părților acest aspect și să ofere posibilitatea administrării unor probatorii pertinente, în măsura în care se va demonstra utilitatea acestora, Înalta Curte apreciind temeinicia sub acest aspect a criticilor recurentului, va admite recursul și va casa cauza cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc.

civ. Cu ocazia rejudecării vor fi desigur avute în vedere și apărările formulate de intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin întâmpinarea depusă la motivele de recurs ale recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de G.G. împotriva sentinței nr. 2300 din 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrative și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.