ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1175/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

1.Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 18 decembrie 2009,

sub nr. 11929/2/2009, reclamantul G.G. a solicitat instanței de contencios

administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național privind

Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), anularea Hotărârii nr. 60 din 03 februarie

2009 dată de Colegiul Director al C.N.C.D., iar pe fond admiterea cererii sale

înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. 10101 din 23 iulie 2008.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că la data de 23 iulie 2008 a formulat o petiție la C.N.C.D.

înregistrată sub nr. 10101, prin care a sesizat comiterea mai multor abuzuri

din partea procurorilor din județul Bihor și a polițiștilor din cadrul I.P.J.

Cluj și I.P.J. Bihor.

Petiției sale i s-a dat curs în anul

2008, când a fost citat, s-a prezentat în fața Colegiului Director din cadrul

pârâtei, și-a susținut petiția și a depus la dosarul cauzei mai multe acte care

făceau dovada celor susținute, însă cu toate acestea Colegiul Director din

cadrul pârâtei a reținut că plângerea sa nu este de competența Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării, hotărând că nu au fost reținute

aspecte care intră sub incidența art. 2 din OG 137/2000.

În drept, reclamantul și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile

O.G.

137/2000, republicată.

Pârâtul

C.N.C.D.,

a depus la dosar întâmpinare, prin

care a invocat excepția tardivității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 2300 din 12 mai

2010 Curtea de Apel București secția a VIII a contencios administrativ și

fiscal a

respins

excepția tardivității, invocată de pârât, ca neîntemeiată și a respins și

cererea reclamantului G.G., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima

instanță a reținut următoarele considerente:

Prin Hotărârea nr. 60 dată de

Colegiul Director al Consiliului Național privind Combaterea Discriminării la

data de 03 februarie 2009, în dosarul constituit sub nr. 559/2008 la instituția

pârâtă, a fost soluționată sesizarea reclamantului în sensul că nu pot fi

reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Sub aspectul tardivității, Curtea a

reținut că alin. (9) al art. 20 din O.G. nr. 37/2000 făcând vorbire de instanța

de contencios administrativ, competentă să soluționeze calea de atac, aspect

reținut chiar de către pârâtă, conține o normă de trimitere „potrivit legii”

care, în interpretarea instanței, face aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004

a contenciosului administrativ în privința termenelor de contestare.

Faptul că norma specială cuprinsă în

alin. (10) al art. 20 din O.G. nr. 137/2000 conferă executorialitate

hotărârilor Colegiului director neatacate în termenul de 15 zile, care nu este,

de altfel, caracterizat sub aspectul momentului de la care curge, nu poate atrage

sancțiunea decăderii din dreptul de a contesta hotărârea, în special în

condițiile în care acest alineat face referire la un termen deja precizat, iar

singurul termen deja precizat în actul normativ este cel din alin. (8),

instituit pentru comunicarea hotărârii. Or, în condițiile în care acest termen

de 15 zile este prevăzut pentru comunicare, necesară în vederea producerii

efectelor, el nu poate opera, concomitent, și pentru exercitarea căii de atac,

cu aplicarea sancțiunii decăderii, o astfel de interpretare fiind de natură a

lipsi de efecte juridice dispozițiile alin. (9).

În aceste condiții, Curtea a

apreciat că termenul de exercitare a căii de atac împotriva hotărârilor

Colegiului director, adoptate în condițiile art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000,

este cel prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, de 6 luni, în raport

cu acesta, cererea reclamantului fiind formulată în termen.

Pe fond, prima instanță a reținut că

hotărârea contestată este temeinică și dată în conformitate cu dispozițiile

legale aplicabile, criticile reclamantului nefiind întemeiate.

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea

și sancționarea tuturor normelor de discriminare, republicată, în forma în

vigoare la data sesizării Consiliului, prevede măsuri pentru prevenirea și

sancționarea unui tratament diferit „orice deosebire, excludere, restricție sau

preferință” ce trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de

către art. 2 alin. (1): „rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie

socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică

necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum

și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea

recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a

drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute

de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii

ale vieții publice.” și trebuie să se refere la persoane aflate în situații

comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la

una dintre categoriile prevăzute în textul de lege.

Or, s-a reținut că reclamantul, prin

sesizarea sa, nu invocă astfel de fapte, care să se circumscrie dispozițiilor

actului normativ special ci pretinse abuzuri din partea reprezentanților unor

autorități și instituții publice implicate în cercetarea și investigarea unor

sesizări sau plângeri penale, în punerea în executare a unor dispoziții legale

etc.

În ceea ce privește criticile

reclamantului referitoare la măsurile pe care ar fi trebuit să le adopte

instituția pârâtă dacă aprecia că faptele sesizate nu intră în sfera sa de

competență, instanța a considerat că susținerile sunt neîntemeiate, întrucât

reclamantul s-a adresat pârâtului pentru înlăturarea unor pretinse stări de

discriminare, însă din analizarea faptelor expuse nu au fost relevate astfel de

fapte care să se circumscrie sferei de aplicare a actului normativ special.

Împotriva

acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamantul, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând ca

temei legal al căii de atac promovate prevederile art.  304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., recurentul-reclamant, în contextul unei succinte reluări a situației

de fapt, a arătat că deși intimatul Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării a reținut prin hotărârea contestată că petiția (plângerea) cu care

a fost sesizat nu este de competența sa, potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000,

instanța de fond a omis să demonstreze de ce nu sunt incidente în cauză

prevederile art. 6

1

din O.G. nr. 27/2002, în forma în vigoare în

prezent, atunci când a apreciat că actul contestat este legal.

Recurentul a

susținut că se impunea ca fie C.N.C.D., fie chiar instanța de fond să indice

autoritatea competentă să soluționeze petiția sa, hotărârea primei instanțe fiind

nelegală și pentru că a preluat cu totul punctul de vedere al autorității pârâte,

refuzând să administreze și probele pe care le-a solicitat prin cererea de

chemare în judecată, acest ultim aspect impunând casarea hotărârii cu trimiterea

cauzei spre rejudecare.

considerentele instanței de control judiciar asupra căii de atac promovate.

Recursul este

fondat, în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Analizând sentința

atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de prevederile legale aplicabile

din materia supusă verificării și sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de casare

prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. vizând imposibilitatea

modificării hotărârii, fiind necesară administrarea de probe noi.

Se va dispune

așadar, urmare admiterii recursului de față, casarea hotărârii atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, Înalta Curte apreciind că, în

ipoteza motivului de casare reținut, se integrează situația din cauza prezentă

vizând necercetarea tuturor cererilor și susținerilor recurentului-reclamant,

ceea ce echivalează în sensul textului de lege citat cu o cercetare numai parțială

a fondului cauzei.

Înalta

Curte, cu titlu prealabil, arată în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că

împărtășește dezlegarea dată de prima instanță excepției de tardivitate

invocată în cauză de intimatul-pârât.

Apreciază

însă că nu a fost corespunzător examinată și nici soluționată susținerea referitoare

la pretinsa incidență a art. 6

1

din OG nr. 27/2002, invocată de recurent,

și aceasta cu atât mai mult cu cât intimatul C.N.C.D., prin Hotărârea nr. 60

din 2 februarie 2009, atacată în prezenta cauză, deși a hotărât prin dispozitiv

că „nu pot fi reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 din O.G. nr. 137/2000,

cu modificări” în cuprinsul motivării, a reținut practic că plângerea formulată

de recurent nu este de competența sa (fila 10 dosar fond) conform atribuțiilor

stabilite de O.G. nr. 137/2000.

Aprecierile cu

totul generale din considerentele hotărârii atacate nu satisfac exigența unei

motivări convingătoare asupra unui aspect relevant, ce până la urmă tinde să

conducă la determinarea și/sau indicarea autorității ce ar avea atribuții în rezolvarea

problemelor sesizate, astfel cum s-a solicitat.

Pentru a nu

lipsi însă părțile de beneficiul celor două grade de jurisdicție și pentru a da

posibilitatea instanței de fond, în vederea pronunțării unei soluții juste, să

repună în discuția părților acest aspect și să ofere posibilitatea administrării

unor probatorii pertinente, în măsura în care se va demonstra utilitatea acestora,

Înalta Curte apreciind temeinicia sub acest aspect a criticilor recurentului,

va admite recursul și va casa cauza cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe,

în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării

vor fi desigur avute în vedere și apărările formulate de intimatul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării prin întâmpinarea depusă la motivele

de recurs ale recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de G.G. împotriva

sentinței nr. 2300 din 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a

contencios administrative și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 6 martie 2012.