ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4335/2010

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 211 din 30 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă plângerea formulată de petentul I.D.G. împotriva rezoluției din data de 19 mai 2010, adoptată de procuror în Dosarul nr. 103/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției din 02 iunie 2010, din lucrarea nr. 1055/II-2/2010 a aceleiași unități de Parchet. A fost desființată rezoluția din 19 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, menținută prin rezoluția din 02 iunie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și trimisă cauza procurorului pentru continuarea cercetărilor, sub aspectul infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 289 C. pen.

și stabilirea incidenței art. 122 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Prin aceeași sentință, judecătorul a apreciat necesar ca în continuarea cercetării organele de urmărire penală să stabilească dacă în zona intersecției străzilor Rampei cu B-dul 1 decembrie 1918 există mai multe magazine pentru a se analiza dacă aspectele reținute în procesul-verbal întocmit la 17 martie 2005 sunt conforme cu realitatea, sens în care a dispus să fie administrate probe și anume: audierea petentului și numitului R.F., a martorilor A.S., R.V.M., P.M., M.M., administrarea de înscrisuri cu privire la existența magazinelor aparținând SC A.M. COM SRL și SC D. SRL. S-a dispus cu privire la cheltuielile judiciare. Pentru a pronunța această sentință, judecătorul a reținut că la data de 22 ianuarie 2010 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București plângerea formulată de petentul I.D.G.

cu privire la săvârșirea de către ofițerul de poliție R.F. a infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., constând în aceea că efectuând acte de cercetare în Dosarul nr. 35/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial București, cauză în care petiționarul avea calitatea de învinuit, la data de 17 martie 2005 a întocmit un proces-verbal în care a consemnat o serie de aspecte neconforme realității, cu privire la inexistența vreunui magazin la intersecția str. Rampei cu B-dul 1 Decembrie 1918. Prin rezoluția din 19 mai 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul R.F.

sub aspectul infracțiunii sesizate, constatând în cauză existența unei cauze ce împiedică declanșarea procesului penal, în sensul împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, la data la care petiționarul pretinde că s-ar fi săvârșit fapta penală, respectiv la momentul întocmirii procesului-verbal, 17 martie 2005. Soluția a fost menținută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în exercitarea controlului conform art. 278 alin. (3) C. proc. pen. Prin urmare, constatându-se incidența art. 10 lit. g) C. proc. pen. și înlăturându-se susținerile petiționarului, conform cărora cursul prescripției răspunderii penale ar fi fost întrerupt, în sensul art. 123 alin. (1) C. pen., judecătorul efectuând controlul jurisdicțional al soluției adoptate de procuror, în conformitate cu art. 278 1 C. proc.

pen., a apreciat că împrejurarea intervenirii prescripției răspunderii penale nu determină încheierea activității procurorului prin pronunțarea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale. S-a motivat că în desfășurarea procesului penal se impune a se asigura aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și cu privire la persoana făptuitorului, iar potrivit art. 4 C. proc. pen., organele de urmărire penală sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal. Pe cale de consecință, s-a arătat că existența în speță a unei cauze de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale nu exonerează pe cei chemați să aibă rol activ în aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, la persoana făptuitorului, cu atât mai mult cu cât identificarea făptuitorului s-a făcut după momentul împlinirii termenului de prescripție.

Judecătorul a considerat necesar că în atare context se impune admiterea plângerii și trimiterea cauzei la procuror pentru continuarea cercetărilor penale, efectuării actelor de cercetare a faptelor și împrejurărilor cauzei. Împotriva acestei sentințe penale a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând greșita admitere a plângerii și invocând nelegalitatea acesteia. S-a susținut că primul aspect de nelegalitate al hotărârii vizează pronunțarea unei soluții neprevăzute de Codul de procedură penală, în împrejurarea în care dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. nu prevăd și soluția admiterii plângerii cu consecința trimiterii la procuror în vederea continuării cercetărilor penale.

Un al doilea aspect de nelegalitate se referă la fondul cauzei, motivat de faptul că și în ipoteza în care judecătorul fondului și-ar fi întemeiat soluția pe dispozițiile art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., nu se poate începe urmărirea penală față de intimatul R.F., prescripția răspunderii penale fiind o cauză extinctivă a răspunderii penale și determinând încetarea dreptului organelor judiciare de a folosi acțiunea penală. S-a mai invocat că, în speță, acțiunea penală nu are aptitudinea funcțională de a conduce la stabilirea răspunderii penale, iar intervenirea prescripției penale anterior începerii urmăririi penale conduce la singura soluție pe care procurorul o putea adopta, aceea de neîncepere a urmăririi penale, ipoteză în care continuarea procesului penal nu poate fi solicitată decât de persoana trasă la răspundere penală și nu de persoana vătămată.

Examinând sentința recurată, în raport de criticile aduse de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere că prin sentință judecătorul fondului a interpretat dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. în sensul că acest text de lege prevede posibilitatea dispunerii unei soluții de admitere a plângerii și de trimitere a cauzei procurorului în vederea continuării cercetării penale. Instituția de drept procesual penal a plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată, reglementată prin dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. -, introdus în Codul de procedură penală prin art. 1 pct. 168 din Legea nr. 281/2003 și modificat prin art. 1 pct. 139 din Legea nr. 356/2006 - reprezintă o procedură specială, menită să supună cenzurii jurisdicționale soluția de netrimitere în judecată adoptate de procuror.

Astfel, procedura stabilește titularii unei asemenea plângeri, termenele procedurale în care se poate formula plângerea, modalitatea de soluționare, iar art. 278 1 alin. (8) C. proc. pen. soluțiile ce se pot dispune într-un asemenea cadru procesual.

Dispozițiile evocate statuează că judecătorul pronunță una din următoarele soluții: a) respinge plângerea, prin sentință, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menținând rezoluția sau ordonanța atacată; b) admite plângerea, prin sentință, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz, judecătorul fiind obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin care anume mijloace de probă; c) admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și, când probele existente la dosar sunt suficiente, reține cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac aplicându-se în mod corespunzător.

Alin. (13) al aceluiași articol mai prevede că plângerea greșit îndreptată se trimite organului judiciar competent. Aceste reglementări, prin caracterul lor neechivoc, asigură judecătorului pârghiile concrete în exercitarea controlului jurisdicțional cu privire la soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror, iar interpretarea sistematică a dispozițiilor nu permite adoptarea altor soluții decât cele expres și limitativ permise de legiuitor. Prin urmare, critica formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cu referire la pronunțarea unei soluții ce nu e consfințită de textul legal menționat este fondată, Înalta Curte apreciind ca fondat recursul promovat și urmând a-l admite în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen. Referitor la soluția ce a făcut obiectul cenzurii judecătorului, aceea de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., soluție menținută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în cadrul controlului efectuat conform art. 278 alin. (3) C. proc. pen. - Înalta Curte o apreciază ca legală și temeinică, iar în acest sens arată următoarele: În speță, s-a constatat intervenită prescripția răspunderii penale a pretinsului făptuitor și s-a apreciat că într-o asemenea situație acțiunea penală devine lipsită de obiect, ceea ce determină soluția neînceperii urmăririi penale în împrejurarea în care nu a existat vreo cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, astfel cum pretindea petiționarul.

Ca situație de fapt producătoare de consecințe juridice, prescripția apare, în domeniul dreptului penal, ca o cauză ce înlătură incidența legii penale, făcând să înceteze raportul penal de conflict (de răspundere penală) dacă acesta nu a fost în întregime soluționat într-un interval de timp, fie sub aspectul tragerii la răspundere și sancționării infractorului printr-o hotărâre definitivă, fie sub aspectul executării integrale a pedepsei. Pe planul dreptului penal, prescripția constituie o expresie a rolului pe care îl are timpul în realizarea incidenței legii penale în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârșirea unei infracțiuni.

Prescripția răspunderii penale este înlăturarea răspunderii penale pentru o infracțiune, datorită trecerii unui anumit termen de la săvârșirea acesteia, prevăzut de lege, în anumite condiții semnificând stingerea raportului juridic penal de conflict sau de răspundere penală născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, în plan procesual penal determinând imposibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia. În condițiile în care datele speței conturau cu evidență împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale a pretinsului făptuitor, singura soluție ce se impunea era aceea a neînceperii urmăririi penale, fără a se mai impune efectuarea vreunui act procedural în scopul angajării răspunderii penale, a manifestării rolului activ de către organul judiciar pentru lămurirea împrejurărilor săvârșirii faptei, a aflării adevărului, astfel cum în mod nefondat a apreciat judecătorul fondului.

Și din această perspectivă, critica Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București este întemeiată, prescripția răspunderii penale fiind o cauză extinctivă a răspunderii penale și făcând să înceteze dreptul organelor judiciare de a folosi acțiunea penală, în fapt instrumentul juridic prin intermediul căruia făptuitorul răspunde penal. În speța de față, în împrejurarea incidenței art. 10 lit. g) C. proc. pen., acțiunea penală devine lipsită de aptitudinea funcțională de a conduce la stabilirea situației de fapt și în consecință la realizarea tragerii la răspundere penală a făptuitorului. Așa fiind, se va casa sentința atacată, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. și, rejudecând, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul I.D.G.

împotriva rezoluției din 19 mai 2010 adoptată în Dosarul nr. 103/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Petiționarul va fi obligat la cheltuieli judiciare conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 211 din 30 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează sentința penală atacată și, rejudecând, respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul I.D.G. împotriva rezoluției din 19 mai 2010 dată în Dosarul nr. 103/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 decembrie 2010.