ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2493/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Procedura în fața primei instanțe 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 la data de 04 martie 2010, reclamanta V.C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie, a solicitat obligarea pârâtei să emită un act administrativ cu privire la care se susține că nu a fost emis în termenul prevăzut de lege. Judecătoria sectorului 1, prin Sentința nr. 12194 din 10 iunie 2010, a admis excepția de necompetentă materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, având în vedere că pârâta este autoritate publică centrală.

2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 1270 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta V.C. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta a adresat direct instanței o cerere de redobândire a cetățeniei române întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 21/1991, modificată prin O.U.G. nr. 5/2010, fără a se adresa autorității publice căreia îi revine competența funcțională de a soluționa cererea reclamantei. Prin urmare, judecătorul fondului a constatat că, în cauză, nu există refuz nejustificat al autorității publice privind soluționarea cererii reclamantei, atâta vreme cât reclamanta nu a investit Autoritatea Națională pentru Cetățenie, anterior sesizării instanței, cu cerere de redobândire a cetățeniei române.

3. Recursul reclamantei împotriva sentinței Curții de apel, a declarat recurs reclamanta V.C. considerând-o nelegală și netemeinică. În motivarea căii de atac se menționează că în mod injust și neconform cu realitatea, prima instanță a respins acțiunea cu motivarea că reclamanta nu a urmat, în prealabil, procedura administrativă. Recurenta a mai susținut că în vederea soluționării pe cale amiabilă, s-a adresat Autorității Naționale pentru Cetățenie prin mandatarii săi, conform cererilor de audiență nr. 5774/ ANC din 14 aprilie 2010 și nr. 10901 din 21 iulie 2010, cereri care nu au fost onorate, întrucât registratorii Autorității Naționale pentru Cetățenie au refuzat înregistrarea cererii de redobândire a cetățeniei.

De asemenea, recurenta a mai arătat că depunerea și înregistrarea cererii întemeiată pe art. ll din Legea nr. 21/1991 nu presupune îndeplinirea unui act în formă solemnă și pe cale de consecință, reprezentarea legală nu poate fi înlăturată. A susținut recurenta că soluția de respingere a acțiunii a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil și cu nesocotirea rolului activ al judecătorului, întrucât nu s-a avut în vedere obiectul concret al acțiunii și anume, refuzul nejustificat al autorității intimate de a înregistra cererea de acordare a cetățeniei române și a actelor doveditoare. II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă V.C., cât și potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. În acord cu judecătorul fondului, înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de recurenta - reclamantă V.C., cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 11-20 din Legea nr. 21/1991, republicată, conform cărora, cererile de acordare ori de redobândire a cetățeniei române formulate în temeiul art. 10 1 din această lege se adresează Comisiei pentru cetățenie, se depun la sediul Autorității Naționale pentru Cetățenie ori la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, însoțite de acte care dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și se aprobă de către președintele autorității.

Din verificarea bazei de date a secretariatului comisiei pentru cetățenie nu a rezultat depunerea de către recurenta - reclamantă a unei asemenea cereri, situație confirmată chiar în dezvoltarea cererii de recurs. În consecință, elementele de fapt și de drept din prezenta cauză justifică soluția de respingere a cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii administrative prevăzute prin reglementarea cu caracter imperativ cuprinsă în legea care a constituit temeiul juridic al acțiunii în justiție și anume, Legea nr. 21/1991. Din acest considerent, se constată că sunt vădit nefondate susținerile din recurs privind calificarea greșită dată de instanța de fond obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată.

Aceste susțineri privind sesizarea instanței de judecată pentru a se constata vătămarea dreptului la petiționare, recunoscut în art. 51 din Constituția României și O.G. nr. 27/2002, reprezintă în realitate o cerere de modificare a obiectului acțiunii, formulată de recurenta reclamantă cu încălcarea dispozițiilor art. 294, coroborate cu art. 316 C. proc. civ., conform cărora, în apel și respectiv, în recurs, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Apărările din recurs privind încălcarea dreptului la un proces echitabil și nesocotirea rolului activ al judecătorului vor fi respinse de asemenea ca nefondate pentru caracterul general și imprecis al criticilor formulate, fără referire la pricina dedusă judecății, ceea ce împiedică posibila încadrare a lor într-unui din motivele de casare sau de modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Independent de aceasta, se constată că instanța de fond s-a pronunțat, conform dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., numai asupra obiectului cererii deduse judecății, în limitele sesizării sale prin acțiune și cu respectarea drepturilor procedurale ale tuturor părților. Reglementând cadrul în care poate fi exercitat rolul activ al judecătorului, dispozițiile art. 129 alin. (5 1 ) C. proc. civ. prevăd expres că, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de V.C. împotriva Sentinței nr. 1270 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 mai 2012.