ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4107/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față reține cele ce urmează: Prin cererea înregistrată la data de 01 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 37607/3/2006 reclamanții G.C. și SC D.R. SRL au chemat în judecată pe pârâții C.I. și C.I.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului C.I. la plata sumei de 169.034 euro (echivalentul în RON la data introducerii cererii), reprezentând diferența de preț neachitată din prețul de vânzare al imobilului situat în București, aflat în proprietate comună, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 35.000 dolari S.U.A.

(echivalentul în RON la data introducerii cererii), reprezentând compensație nedatorată achitată de reclamanți pârâților, pentru echivalarea cotelor din imobil până la 50% conform convenției încheiate la data de 28 decembrie 2002 și obligarea pârâtului la plata sumei de 225.800 dolari S.U.A. (echivalentul în RON la data introducerii cererii) reprezentând avans plătit de reclamant cu titlu de cheltuieli, necesare reparării imobilului din București. Prin aceeași cerere de chemare în judecată, reclamanții solicită și constatarea calității de coproprietar în proporție de 50% a societății SC D.R. SRL pentru imobilul situat în București, sector 1, având în vedere convenția intervenită între la data de 27 aprilie 2006, reclamantul acționând în numele societății, în calitate de administrator, precum și constatarea calității de coproprietar în proporție de 50% a societății SC D.R.

SRL pentru terenul situat în Pădurea Băneasa, având în vedere acordul intervenit între părți. Prin încheierea din data de 20 martie 2007 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției civile și a fost trimisă cauza la secția comercială a aceleiași instanțe. Prin încheierea din data de 29 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în Dosar nr. 13784/3/2007, a fost admisă excepției necompetenței funcționale în ceea ce privește capătul nr. 1 al cererii principale și cererea reconvențională stabilindu-se că pe aspectele arătate competentă să se pronunțe este secția civilă. Prin aceeași încheiere s-a disjuns capătul nr. 2 și 3 din cerere și s-a format un dosar nou, reținut spre soluționare de către secția comercială.

Față de încheierea menționată anterior, ci față de soluția de disjungere secția civilă a fost sesizată cu soluționarea capătului nr. 1 din acțiunea principală și cu soluționarea cererii reconvenționale. În legătură cu cererea reconvențională formulată de pârâtul C.I. în contradictoriu cu reclamantul-pârât G.C. a fost admisă excepția de netimbrare, de către această instanță, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din data de 18 martie 2008. Prin prezenta hotărâre se va da eficiență soluției de admitere a excepției și se va anula cererea reconvențională ca netimbrată. Prin sentința civilă nr. 835 din 29 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea principală formulată de către reclamantul G.C.

în contradictoriu cu pârâții C.I. și C.I.A., ca neîntemeiată și a anulat cererea reconvențională ca netimbrată. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 103A din 11 februarie 2010 a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul G.C., cu următoarea motivare: Prin încheierea pronunțată la data de 29 noiembrie 2007 de Tribunalul București, secția comercială, a fost admisă excepția necompetenței funcționale în privința capătului de cerere constând în pretenții, referitoare la achiziționarea, restaurarea și valorificarea imobilului din București, sector 1, s-a dispus înaintarea acestei cereri (petit), precum și a cererii reconvenționale formulate, către secția civilă, fiind disjunse celelalte capete de cerere care au rămas în competența de soluționare a secției comerciale.

Astfel învestită, prima instanță (secția a V-a civilă a Tribunalului București) a apreciat că atât avansul plătit de reclamant cu titlu de cheltuieli necesare reparării imobilului, cât și diferența de preț neachitată din prețul de vânzare al imobilului, respectiv compensația pentru echivalarea cotelor din imobil până la 50%, conform convenției încheiate de părți la 28 decembrie 2002, reprezintă pretenții pecuniare legate de imobil, sens în care au fost avute în vedere la momentul încheierii chitanței din 03 octombrie 2005. Tribunalul a valorificat acest din urmă înscris, fără a ignora convenția din data de 28 decembrie 2002. Valabilitatea și opozabilitatea actului intitulat „chitanță” nu pot fi puse la îndoială, de vreme ce, în ciuda faptului că nu a semnat înscrisul, reclamantul a acceptat să primească suma de 679.300 dolari S.U.A., însușindu-și, practic, conținutul acestuia.

Se prevede în cuprinsul chitanței cu pricina că „după virarea sumei de mai sus între C.I. și G.C. nu mai există nicio pretenție pecuniară legată de imobil”. Din această perspectivă și, având în vedere că actul căruia prima instanță i-a atribuit în mod corect relevantă a fost întocmit ulterior convenției la care se referă apelantul, Curtea nu poate reține susținerea că, chitanța din 03 octombrie 2005 nu poate avea nicio înrâurire asupra raporturilor stabilite între părți anterior. În ipoteza în care reclamantul constată că înțelegerea intervenită între părți la data de 28 decembrie 2002 nu se materializează sub aspectul efectelor urmărite, acesta avea libertatea de a modifica el însuși termenii convenției, de a aprecia asupra întinderii eventualelor obligații corespunzător cotelor de participare la investiție, respectiv beneficii.

Or, petentul a înțeles să încaseze suma de 679.300 dolari S.U.A. rezultată din vânzarea imobilului în litigiu (situat în București, sector 1), recunoscând în acest fel, implicit conținutul chitanței întocmite la 03 octombrie 2005, pe care a precizat că nu a semnat-o, inclusiv sub aspectul lămuririi raporturilor referitoare la eventualele pretenții pecuniare. Nu se mai poate susține că actul în discuție nu reprezintă voința părților, după cum nu poate fi primită critica ce vizează întinderea cuprinsului cu privire la pct. 2 și 3 ale primului petit al acțiunii, cu care a fost învestită instanța civilă.

Sunt, deopotrivă, nefondate critici le referitoare la ignorarea dovezilor administrate (înscrisuri) și la încuviințarea administrării unor dovezi suplimentare (expertiză), dat fiind că analiza pe care se sprijină considerentele hotărârii primei instanțe a dat prevalență efectelor actului ulterior întocmit între părți și care, cum corect a apreciat tribunalul, cuprinde modalitatea în care părțile au înțeles să rezolve aspectele financiare legate de imobilul litigios. Din această perspectivă, expertiza de care vorbește reclamantul nu și-ar fi dovedit utilitatea. În sfârșit, în legătură cu pretinsa omisiune a primei instanțe de a soluționa ultimul capăt de cerere, astfel cum aceasta a fost completată.

Curtea a apreciat că această critică nu poate fi primită. Astfel cum s-a arătat anterior, prin încheierea din 29 noiembrie 2007 s-a stabilit că instanța civilă este competentă să soluționeze „capătul 1 din cererea principală și cererea reconvențională”. Tribunalul a cercetat și a soluționat cererile de competența secției civile, cu atât mai mult cu cât, pe lângă faptul că încheierea prin care s-a apreciat asupra competenței funcționale nu a fost atacată, cererea referitoare la darea de socoteli se fundamentează pe dispozițiile C. com. și vizează raporturi juridice de natură comercială asupra cărora a rămas a se pronunța instanța comercială. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.C.

1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanța nu analizează capetele 2 și 3 ale cererii principale, respectiv obligarea la plata sumei de 35.000 dolari SUA, ulterior precizată suma la 15.000 dolari S.U.A., reprezentând compensație nedatorată pentru echivalarea cotelor din imobil (2), și obligarea la plata sumei de 225.800 dolari S.U.A. , reprezentând avans plătit cu titlu de cheltuieli necesare reparării imobilului (3). Întreaga motivare se limitează la primul subpunct al cererii principale, celelalte două subpuncte sunt tratate într-o singură frază: „în atare situație nu se mai poate susține că actul în discuție nu reprezintă voința părților, după cum nu poate fi primită critica ce vizează întinderea cuprinsului său cu privire la pct. 2 și 3 ale primului petit al acțiunii, cu care a fost învestită instanța civilă”.

Acest text nu poate reprezenta decât cel mult o respingere a cererilor, nicidecum o motivare a hotărârii. Motivarea hotărârii trebuie să cuprindă considerentele de fapt și de drept pentru care a fost respinsă cererea formulată, așa cum prevede art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Nu se poate reține că singura frază în care se pomenește vag despre aceste capete de cerere poate constitui în sens propriu o motivare a hotărârii. 2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. 2.1.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel, în soluționarea primului capăt de cerere, nu au ținut cont de principiul indivizibilității plății, potrivit căruia cel care face plata trebuie să plătească în întregime, precum și de faptul că dovada plății se face printr-o chitanță care atestă plata eliberată de către creditor debitorului, respectiv o chitanță liberatorie, raportat și la dispozițiile art. 1191 și urm. C. civ. Nu se poate considera că prin chitanța din data de 03 octombrie 2005, chitanța scrisă și semnată doar de către pârâtul C.I., nu și de către recurent, pârâții au fost eliberați de obligația de a plăti acestuia jumătate din prețul încasat din vânzarea imobilului situat în București, respectiv suma de 721.310 euro, având în vedere faptul că prețul total al vânzării imobilului a fost de 1.475.000 euro, din care s-au scăzut cheltuielile notariale, 10% impozit pe beneficiu și 10% au revenit pârâtului pentru supravegherea și controlul lucrărilor.

2.2. În ceea ce privește suma de bani de 15.000 dolari S.U.A. achitată de recurent pârâților drept compensare nedatorată pentru echivalarea cotelor din imobil până la 50% conform convenției din data de 28 decembrie 2002, aceasta constituie o plată nedatorată, fiind făcută din eroare pârâtului care susținea că dețin mai puțin de jumătate din imobil, întrucât aceștia sunt proprietari și asupra 1/2 din pod. 2.3. În ceea ce privește suma de bani de 225.800 euro achitată de recurent pârâților ca avans plătit cu titlu de cheltuieli necesare reparării imobilului acesta constituie tot o plată nedatorată. Intimații, legal citați, nu au depus întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, și a temeiurilor de drept invocate, reține caracterul fondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. obligă instanța să motiveze în fapt și în drept soluția adoptată. Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag.1 din C.E.DO., include, printre altele, obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Sub acest aspect se constată că instanța de apel, deși învestită cu cercetarea capetelor de cerere referitoare la obligarea părților la plata sumei de 35.000 dolari S.U.A. reprezentând compensația nedatorată pentru echivalarea cotelor din imobil precum și la plata sumei de 225.800 dolari S.U.A.

reprezentând având plătiți cu titlu de cheltuieli necesare imobilului, se limitează în motivarea respingerii acestor două aspecte la a spune că „nu poate fi primită critica ce vizează întinderea cuprinsului său (a actului încheiat între părți) cu privire la pct. 2 și 3 ale primului petit al acțiunii, cu care a fost învestită instanța civilă”. Așadar, cum instanța nu a examinat în mod real și cele două probleme care i-au fost supuse judecății, pentru ca pe calea controlului judiciar să poată analiza justețea deciziei, Înalta Curte reține că decizia este nemotivată sub acest aspect. Drept urmare, cum instanța superioară de apel nu a intrat în cercetarea fondului în totalitate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva deciziei nr. 103A din 11 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2011.