ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4107/2011

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față reține cele ce urmează:

Prin cererea înregistrată

la data de 01 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

sub nr. 37607/3/2006 reclamanții G.C. și SC D.R. SRL au chemat în judecată pe pârâții

C.I. și C.I.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună obligarea pârâtului C.I. la plata sumei de 169.034 euro (echivalentul în

RON la data introducerii cererii), reprezentând diferența de preț neachitată din

prețul de vânzare al imobilului situat în București, aflat în proprietate comună,

să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 35.000 dolari S.U.A. (echivalentul

în RON la data introducerii cererii), reprezentând compensație nedatorată achitată

de reclamanți pârâților, pentru echivalarea cotelor din imobil până la 50% conform

convenției încheiate la data de 28 decembrie 2002 și obligarea pârâtului la plata

sumei de 225.800 dolari S.U.A. (echivalentul în RON la data introducerii cererii)

reprezentând avans plătit de reclamant cu titlu de cheltuieli, necesare reparării

imobilului din București. Prin aceeași cerere de chemare în judecată, reclamanții

solicită și constatarea calității de coproprietar în proporție de 50% a societății

SC D.R. SRL pentru imobilul situat în București, sector 1, având în vedere convenția

intervenită între la data de 27 aprilie 2006, reclamantul acționând în numele societății,

în calitate de administrator, precum și constatarea calității de coproprietar în

proporție de 50% a societății SC D.R. SRL pentru terenul situat în Pădurea Băneasa,

având în vedere acordul intervenit între părți.

Prin încheierea din data

de 20 martie 2007 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției civile

și a fost trimisă cauza la secția comercială a aceleiași instanțe.

Prin încheierea din data

de 29 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în Dosar

nr. 13784/3/2007, a fost admisă excepției necompetenței funcționale în ceea ce privește

capătul nr. 1 al cererii principale și cererea reconvențională stabilindu-se că

pe aspectele arătate competentă să se pronunțe este secția civilă.

Prin aceeași încheiere

s-a disjuns capătul nr. 2 și 3 din cerere și s-a format un dosar nou, reținut spre

soluționare de către secția comercială.

Față de încheierea menționată

anterior, ci față de soluția de disjungere secția civilă a fost sesizată cu soluționarea

capătului nr. 1 din acțiunea principală și cu soluționarea cererii reconvenționale.

În legătură cu cererea

reconvențională formulată de pârâtul C.I. în contradictoriu cu reclamantul-pârât

G.C. a fost admisă excepția de netimbrare, de către această instanță, astfel cum

rezultă din încheierea de la termenul din data de 18 martie 2008. Prin prezenta

hotărâre se va da eficiență soluției de admitere a excepției și se va anula cererea

reconvențională ca netimbrată.

Prin sentința civilă

nr. 835 din 29 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

acțiunea principală formulată de către reclamantul G.C. în contradictoriu cu pârâții

C.I. și C.I.A., ca neîntemeiată și a anulat cererea reconvențională ca netimbrată.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 103A din 11 februarie 2010 a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul

G.C., cu următoarea motivare:

Prin încheierea pronunțată

la data de 29 noiembrie 2007 de Tribunalul București, secția comercială, a fost

admisă excepția necompetenței funcționale în privința capătului de cerere constând

în pretenții, referitoare la achiziționarea, restaurarea și valorificarea imobilului

din București, sector 1, s-a dispus înaintarea acestei cereri (petit), precum și

a cererii reconvenționale formulate, către secția civilă, fiind disjunse celelalte

capete de cerere care au rămas în competența de soluționare a secției comerciale.

Astfel învestită, prima

instanță (secția a V-a civilă a Tribunalului București) a apreciat că atât avansul

plătit de reclamant cu titlu de cheltuieli necesare reparării imobilului, cât și

diferența de preț neachitată din prețul de vânzare al imobilului, respectiv compensația

pentru echivalarea cotelor din imobil până la 50%, conform convenției încheiate

de părți la 28 decembrie 2002, reprezintă pretenții pecuniare legate de imobil,

sens în care au fost avute în vedere la momentul încheierii chitanței din 03

octombrie 2005.

Tribunalul a valorificat

acest din urmă înscris, fără a ignora convenția din data de 28 decembrie 2002.

Valabilitatea și opozabilitatea

actului intitulat „chitanță” nu pot fi puse la îndoială, de vreme ce, în ciuda faptului

că nu a semnat înscrisul, reclamantul a acceptat să primească suma de 679.300

dolari S.U.A., însușindu-și, practic, conținutul acestuia.

Se prevede în cuprinsul

chitanței cu pricina că „după virarea sumei de mai sus între C.I. și G.C. nu mai

există nicio pretenție pecuniară legată de imobil”.

Din această perspectivă

și, având în vedere că actul căruia prima instanță i-a atribuit în mod corect relevantă

a fost întocmit ulterior convenției la care se referă apelantul, Curtea nu poate

reține susținerea că, chitanța din 03 octombrie 2005 nu poate avea nicio înrâurire

asupra raporturilor stabilite între părți anterior.

În ipoteza în care reclamantul

constată că înțelegerea intervenită între părți la data de 28 decembrie 2002 nu

se materializează sub aspectul efectelor urmărite, acesta avea libertatea de a modifica

el însuși termenii convenției, de a aprecia asupra întinderii eventualelor obligații

corespunzător cotelor de participare la investiție, respectiv beneficii.

Or, petentul a înțeles

să încaseze suma de 679.300 dolari S.U.A. rezultată din vânzarea imobilului în litigiu

(situat în București, sector 1), recunoscând în acest fel, implicit conținutul chitanței

întocmite la 03 octombrie 2005, pe care a precizat că nu a semnat-o, inclusiv sub

aspectul lămuririi raporturilor referitoare la eventualele pretenții pecuniare.

Nu se mai poate susține

că actul în discuție nu reprezintă voința părților, după cum nu poate fi primită

critica ce vizează întinderea cuprinsului cu privire la pct. 2 și 3 ale primului

petit al acțiunii, cu care a fost învestită instanța civilă.

Sunt, deopotrivă, nefondate

critici le referitoare la ignorarea dovezilor administrate (înscrisuri) și la încuviințarea

administrării unor dovezi suplimentare (expertiză), dat fiind că analiza pe care

se sprijină considerentele hotărârii primei instanțe a dat prevalență efectelor

actului ulterior întocmit între părți și care, cum corect a apreciat tribunalul,

cuprinde modalitatea în care părțile au înțeles să rezolve aspectele financiare

legate de imobilul litigios.

Din această perspectivă,

expertiza de care vorbește reclamantul nu și-ar fi dovedit utilitatea.

În sfârșit, în legătură

cu pretinsa omisiune a primei instanțe de a soluționa ultimul capăt de cerere, astfel

cum aceasta a fost completată. Curtea a apreciat că această critică nu poate fi

primită.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin încheierea din 29 noiembrie 2007 s-a stabilit că instanța civilă

este competentă să soluționeze „capătul 1 din cererea principală și cererea reconvențională”.

Tribunalul a cercetat

și a soluționat cererile de competența secției civile, cu atât mai mult cu cât,

pe lângă faptul că încheierea prin care s-a apreciat asupra competenței funcționale

nu a fost atacată, cererea referitoare la darea de socoteli se fundamentează pe

dispozițiile C. com. și vizează raporturi juridice de natură comercială asupra cărora

a rămas a se pronunța instanța comercială.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul G.C.

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină.

Instanța nu analizează

capetele 2 și 3 ale cererii principale, respectiv obligarea la plata sumei de 35.000

dolari SUA, ulterior precizată suma la 15.000 dolari S.U.A., reprezentând compensație

nedatorată pentru echivalarea cotelor din imobil (2), și obligarea la plata sumei

de 225.800 dolari S.U.A. , reprezentând avans plătit cu titlu de cheltuieli necesare

reparării imobilului (3).

Întreaga motivare se limitează

la primul subpunct al cererii principale, celelalte două subpuncte sunt tratate

într-o singură frază: „în atare situație nu se mai poate susține că actul în discuție

nu reprezintă voința părților, după cum nu poate fi primită critica ce vizează întinderea

cuprinsului său cu privire la pct. 2 și 3 ale primului petit al acțiunii, cu care

a fost învestită instanța civilă”. Acest text nu poate reprezenta decât cel mult

o respingere a cererilor, nicidecum o motivare a hotărârii. Motivarea hotărârii

trebuie să cuprindă considerentele de fapt și de drept pentru care a fost respinsă

cererea formulată, așa cum prevede art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Nu se poate reține

că singura frază în care se pomenește vag despre aceste capete de cerere poate constitui

în sens propriu o motivare a hotărârii.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

2.1. Atât instanța de

fond, cât și instanța de apel, în soluționarea primului capăt de cerere, nu au ținut

cont de principiul indivizibilității plății, potrivit căruia cel care face plata

trebuie să plătească în întregime, precum și de faptul că dovada plății se face

printr-o chitanță care atestă plata eliberată de către creditor debitorului, respectiv

o chitanță liberatorie, raportat și la dispozițiile art. 1191 și urm. C. civ.

Nu se poate considera

că prin chitanța din data de 03 octombrie 2005, chitanța scrisă și semnată doar

de către pârâtul C.I., nu și de către recurent, pârâții au fost eliberați de obligația

de a plăti acestuia jumătate din prețul încasat din vânzarea imobilului situat în

București, respectiv suma de 721.310 euro, având în vedere faptul că prețul total

al vânzării imobilului a fost de 1.475.000 euro, din care s-au scăzut cheltuielile

notariale, 10% impozit pe beneficiu și 10% au revenit pârâtului pentru supravegherea

și controlul lucrărilor.

2.2. În ceea ce privește

suma de bani de 15.000 dolari S.U.A. achitată de recurent pârâților drept compensare

nedatorată pentru echivalarea cotelor din imobil până la 50% conform convenției

din data de 28 decembrie 2002, aceasta constituie o plată nedatorată, fiind făcută

din eroare pârâtului care susținea că dețin mai puțin de jumătate din imobil, întrucât

aceștia sunt proprietari și asupra 1/2 din pod.

2.3. În ceea ce privește

suma de bani de 225.800 euro achitată de recurent pârâților ca avans plătit cu titlu

de cheltuieli necesare reparării imobilului acesta constituie tot o plată nedatorată.

Intimații, legal citați,

nu au depus întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând

decizia prin prisma criticilor formulate, și a temeiurilor de drept invocate, reține

caracterul fondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ. obligă instanța să motiveze în fapt și în drept soluția adoptată.

Dreptul la un proces echitabil,

garantat de art. 6 parag.1 din C.E.DO., include, printre altele, obligația instanței

de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor

de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Sub acest aspect se constată

că instanța de apel, deși învestită cu cercetarea capetelor de cerere referitoare

la obligarea părților la plata sumei de 35.000 dolari S.U.A. reprezentând compensația

nedatorată pentru echivalarea cotelor din imobil precum și la plata sumei de 225.800

dolari S.U.A. reprezentând având plătiți cu titlu de cheltuieli necesare imobilului,

se limitează în motivarea respingerii acestor două aspecte la a spune că „nu poate

fi primită critica ce vizează întinderea cuprinsului său (a actului încheiat între

părți) cu privire la pct. 2 și 3 ale primului petit al acțiunii, cu care a fost

învestită instanța civilă”.

Așadar, cum instanța nu

a examinat în mod real și cele două probleme care i-au fost supuse judecății, pentru

ca pe calea controlului judiciar să poată analiza justețea deciziei, Înalta Curte

reține că decizia este nemotivată sub acest aspect.

Drept urmare, cum instanța

superioară de apel nu a intrat în cercetarea fondului în totalitate, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

și va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul G.C. împotriva deciziei nr. 103A din 11 februarie 2010 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2011.