ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1459/2010

Asupra recursului de

față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 6975/2007 din 28 februarie

2007, pronunțată de Tribunalul din Roma, s-a dispus condamnarea inculpatului,

cetățean român, V.H., la o pedeapsă de 11 ani și 6 luni închisoare, în regim de

detenție și la plata unei amenzi penale în cuantum de 2.500 euro, pentru săvârșirea

infracțiunilor de tâlhărie, leziune personală și violență personală, fapte

prevăzute art. 582 alin. (1), art. 605, art. 609 și art. 628 C. pen. italian,

acestea având corespondent în art. 197 și art. 211 C. pen. român.

A fost dedusă

prevenția de la data de 02 septembrie 2006 și au fost aplicate pedepsele

accesorii constând în „interzicerea perpetuă de la ocuparea și exercitarea

funcțiilor publice" și, respectiv, „interzicerea legală pe durata

executării pedepsei".

Împotriva

inculpatului a fost luată și măsura de siguranță a expulzării de pe teritoriul

italian.

Prin Decizia penală

nr. 6456 din 17 octombrie 2007 a Curții de Apel din Roma, rămasă definitivă la

data de 03 ianuarie 2008, a fost redusă pedeapsa aplicată cetățeanului român

V.H., la 8 ani și 3 luni închisoare și 2.000 euro amendă penală.

Pentru a pronunța

aceste hotărâri, autoritățile judiciare italiene au reținut că la data de 01

septembrie 2006, în timp ce se afla în Roma, inculpatul, împreună cu alte trei

persoane au spart geamul de la portiera unui autoturism în care se aflau doi

cetățeni italieni, reușind prin violență fizică să deposedeze de bunuri pe unul

dintre ei și să întrețină relații sexuale cu cel de-al doilea.

Prin Sentința penală

nr. 15 din 23 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția I penală, a

dispus următoarele: admite sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București și recunoaște sentința nr. 6975 din 28 februarie 2007, pronunțată de

Tribunalul din Roma, modificată prin Decizia penală nr. 6456 din 17 octombrie 2007

a Curții de Apel din Roma, definitivă la data de 03 ianuarie 2008; dispune

transferul condamnatului V.H., într-un penitenciar din România, în vederea

continuării executării pedepsei de 8 ani și 3 luni închisoare; în baza art. 71

- 64 lit. b) din C. pen., interzice condamnatului dreptul electoral pe durata

executării pedepsei închisorii; deduce din pedeapsă, durata executată de la 02

septembrie 2006 la zi, dispune emiterea unui mandat de executare a pedepsei, cu

cheltuieli judiciare rămase în sarcina statului.

În cauză s-a

exercitat calea de atac a recursului de către procuror prin care s-a invocat că

hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este în parte nelegală și

netemeinică, autoritățile judiciare italiene au solicitat recunoașterea și

transferul condamnatului, cetățean român, pentru continuarea executării

pedepselor pronunțate în cauză, motiv pentru care autoritățile judiciare române

trebuiau să recunoască și să dispună executarea în întregime a hotărârii

străine, iar nu doar în parte. Potrivit art. 116 și următoarele din Legea nr.

302/2004, recunoașterea unei hotărâri străine trebuie să fie integrală, numai

astfel aceasta putând fi pusă în executare în statul solicitant.

Înalta Curte reține

că în același sens cu motivele de recurs invocate sunt și prevederile exprese

ale art. 144 și art. 145 din Legea nr. 302/2004 - „în cazul în care statul

român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de

condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea

de condamnare".

Conform art. 122 din

Legea nr. 302/2004 - „Executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit

legii române. Hotărârile penale străine recunoscute și executate în România

produc aceleași efecte ca și hotărârile pronunțate de instanțele române".

Rezultă astfel că,

pentru ca o hotărâre penală străină să poată produce efecte în statul

solicitant, aceasta trebuie recunoscută în toate efectele ei, urmând ca

executarea să privească toate dispozițiile pronunțate de statul solicitat.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 122 alin. (6), teza II din

Legea nr. 302/2004, „în cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândește

dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra

neexecutării totale sau parțiale, a acestei pedepse."

Este evident, deci,

că recunoașterea și executarea în statul solicitat și a amenzii penale este

prevăzută de lege și trebuie dispusă obligatoriu, în caz contrar, statul

solicitant putând a fi văduvit de efectele hotărârii pronunțate.

În lipsa recunoașterii

și a continuării executării și a amenzii penale poate fi prejudiciat chiar și

condamnatul, pentru că, potrivit art. 1 alin. (4) din Legea nr. 302/2004

„Amnistia și grațierea pot fi acordate atât de statul străin, cât și de statul

român", or, în lipsa recunoașterii în România a amenzii penale,

eventualele acte de clemență nu pot fi acordate de autoritățile naționale. În

același sens sunt și dispoziții 153 din lege.

Pedeapsa amenzii

penale trebuie să se regăsească și în mandatul de executare, astfel hotărârea

penală pronunțată în Italia putând produce toate efectele și în alt stat membru

al Uniunii Europene, respectiv, România [art. 149 alin. (6)].

Numai prin

recunoașterea și continuarea executării în România și a amenzii penale în

cuantum de 2.000 euro, hotărârea pronunțată de autoritățile române este legală

și conformă și cu Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie

2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor

pecuniare.

Nu în ultimul rând,

este de menționat că prin recunoașterea și executarea integrală a hotărârii

străine se înlătură și contradicția existentă în sentința română care

recunoaște hotărârea dar dispune transferul și continuarea executării doar a

pedepsei închisorii.

În concluzie, având în

vedere cele precizate, în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (5) din Legea

302/2004, art. 385

6

alin. final și art. 385

15

pct. 2 lit.

d) C. proc. pen., se impune admiterea recursului, casarea în parte a sentinței

penale, reținerea cauzei spre judecare și înlăturarea omisiunii instanței de

fond de a dispune continuarea executării în România a pedepsei de 8 ani și 3

luni închisoare precum și 2.000 euro amendă penală, ce se impune a fi apreciată

prin prisma echivalentului său în lei, aceasta din urmă fiind moneda națională

iar hotărârea judecătorească de recunoaștere provine de la o autoritate

românească, pedepse pronunțate împotriva cetățeanului român V.H..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței

penale nr. 15 din 23 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală,

privind pe intimatul persoană condamnată V.H.

Casează parțial

sentința penală atacată numai cu privire la omisiunea instanței de a dispune

continuarea executării în România și a pedepsei constând în amendă penală în

cuantum de 2.000 euro, persoana condamnată urmând a executa atât pedeapsa de 8

ani și 3 luni închisoare cât și amenda de 2.000 euro în echivalentul în lei.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Deduce din pedeapsă,

perioada executată de la 2 septembrie 2006 la 16 aprilie 2010.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana condamnată V.H., în sumă de

200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 16 aprilie 2010.