ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1459/2010

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Hotărârea nr. 6975/2007 din 28 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul din Roma, s-a dispus condamnarea inculpatului, cetățean român, V.H., la o pedeapsă de 11 ani și 6 luni închisoare, în regim de detenție și la plata unei amenzi penale în cuantum de 2.500 euro, pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, leziune personală și violență personală, fapte prevăzute art. 582 alin. (1), art. 605, art. 609 și art. 628 C. pen. italian, acestea având corespondent în art. 197 și art. 211 C. pen. român. A fost dedusă prevenția de la data de 02 septembrie 2006 și au fost aplicate pedepsele accesorii constând în „interzicerea perpetuă de la ocuparea și exercitarea funcțiilor publice" și, respectiv, „interzicerea legală pe durata executării pedepsei". Împotriva inculpatului a fost luată și măsura de siguranță a expulzării de pe teritoriul italian.

Prin Decizia penală nr. 6456 din 17 octombrie 2007 a Curții de Apel din Roma, rămasă definitivă la data de 03 ianuarie 2008, a fost redusă pedeapsa aplicată cetățeanului român V.H., la 8 ani și 3 luni închisoare și 2.000 euro amendă penală. Pentru a pronunța aceste hotărâri, autoritățile judiciare italiene au reținut că la data de 01 septembrie 2006, în timp ce se afla în Roma, inculpatul, împreună cu alte trei persoane au spart geamul de la portiera unui autoturism în care se aflau doi cetățeni italieni, reușind prin violență fizică să deposedeze de bunuri pe unul dintre ei și să întrețină relații sexuale cu cel de-al doilea.

Prin Sentința penală nr. 15 din 23 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția I penală, a dispus următoarele: admite sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și recunoaște sentința nr. 6975 din 28 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul din Roma, modificată prin Decizia penală nr. 6456 din 17 octombrie 2007 a Curții de Apel din Roma, definitivă la data de 03 ianuarie 2008; dispune transferul condamnatului V.H., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani și 3 luni închisoare; în baza art. 71 - 64 lit. b) din C. pen., interzice condamnatului dreptul electoral pe durata executării pedepsei închisorii; deduce din pedeapsă, durata executată de la 02 septembrie 2006 la zi, dispune emiterea unui mandat de executare a pedepsei, cu cheltuieli judiciare rămase în sarcina statului.

În cauză s-a exercitat calea de atac a recursului de către procuror prin care s-a invocat că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este în parte nelegală și netemeinică, autoritățile judiciare italiene au solicitat recunoașterea și transferul condamnatului, cetățean român, pentru continuarea executării pedepselor pronunțate în cauză, motiv pentru care autoritățile judiciare române trebuiau să recunoască și să dispună executarea în întregime a hotărârii străine, iar nu doar în parte. Potrivit art. 116 și următoarele din Legea nr. 302/2004, recunoașterea unei hotărâri străine trebuie să fie integrală, numai astfel aceasta putând fi pusă în executare în statul solicitant.

Înalta Curte reține că în același sens cu motivele de recurs invocate sunt și prevederile exprese ale art. 144 și art. 145 din Legea nr. 302/2004 - „în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare". Conform art. 122 din Legea nr. 302/2004 - „Executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit legii române. Hotărârile penale străine recunoscute și executate în România produc aceleași efecte ca și hotărârile pronunțate de instanțele române". Rezultă astfel că, pentru ca o hotărâre penală străină să poată produce efecte în statul solicitant, aceasta trebuie recunoscută în toate efectele ei, urmând ca executarea să privească toate dispozițiile pronunțate de statul solicitat.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 122 alin. (6), teza II din Legea nr. 302/2004, „în cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândește dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau parțiale, a acestei pedepse." Este evident, deci, că recunoașterea și executarea în statul solicitat și a amenzii penale este prevăzută de lege și trebuie dispusă obligatoriu, în caz contrar, statul solicitant putând a fi văduvit de efectele hotărârii pronunțate. În lipsa recunoașterii și a continuării executării și a amenzii penale poate fi prejudiciat chiar și condamnatul, pentru că, potrivit art. 1 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 „Amnistia și grațierea pot fi acordate atât de statul străin, cât și de statul român", or, în lipsa recunoașterii în România a amenzii penale, eventualele acte de clemență nu pot fi acordate de autoritățile naționale.

În același sens sunt și dispoziții 153 din lege. Pedeapsa amenzii penale trebuie să se regăsească și în mandatul de executare, astfel hotărârea penală pronunțată în Italia putând produce toate efectele și în alt stat membru al Uniunii Europene, respectiv, România [art. 149 alin. (6)]. Numai prin recunoașterea și continuarea executării în România și a amenzii penale în cuantum de 2.000 euro, hotărârea pronunțată de autoritățile române este legală și conformă și cu Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor pecuniare. Nu în ultimul rând, este de menționat că prin recunoașterea și executarea integrală a hotărârii străine se înlătură și contradicția existentă în sentința română care recunoaște hotărârea dar dispune transferul și continuarea executării doar a pedepsei închisorii.

În concluzie, având în vedere cele precizate, în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (5) din Legea 302/2004, art. 385 6 alin. final și art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se impune admiterea recursului, casarea în parte a sentinței penale, reținerea cauzei spre judecare și înlăturarea omisiunii instanței de fond de a dispune continuarea executării în România a pedepsei de 8 ani și 3 luni închisoare precum și 2.000 euro amendă penală, ce se impune a fi apreciată prin prisma echivalentului său în lei, aceasta din urmă fiind moneda națională iar hotărârea judecătorească de recunoaștere provine de la o autoritate românească, pedepse pronunțate împotriva cetățeanului român V.H..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței penale nr. 15 din 23 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe intimatul persoană condamnată V.H. Casează parțial sentința penală atacată numai cu privire la omisiunea instanței de a dispune continuarea executării în România și a pedepsei constând în amendă penală în cuantum de 2.000 euro, persoana condamnată urmând a executa atât pedeapsa de 8 ani și 3 luni închisoare cât și amenda de 2.000 euro în echivalentul în lei. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Deduce din pedeapsă, perioada executată de la 2 septembrie 2006 la 16 aprilie 2010. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana condamnată V.H., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 aprilie 2010.