ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3032/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3032/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei
penale de față, constată următoarele:
La data de 10 septembrie 2008,
petiționarul B.E. a formulat plângere penală împotriva mai multor magistrați pe
care i-a acuzat de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor, în formă simplă și în formă calificată, fapte pretins
comise cu ocazia judecării în primă instanță și în apel a dosarului civil nr.
9880/2003 al Judecătoriei sectorului 5 București.
În cuprinsul
aceleași plângeri, petiționarul B.E. a solicitat să fie efectuate cercetări și
față de alte persoane sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals, uz de
fals, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.
Plângerea a
făcut obiectul Dosarului nr. 2196/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel București care a soluționat cauza la 10 ianuarie 2011, prin ordonanța cu
același număr, prin care, în temeiul art. 10 lit. a) și b) C. proc. pen., a
dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii D.I. (de la Curtea de
Apel București), I.C. (de la Tribunalul București) și P.M. (de la Judecătoria
sectorului 5 București) sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de
art. 246 C. pen. și de art. 246 C. pen. raportat la art. 248
1
C.
pen.
Prin aceeași
ordonanță s-a dispus și disjungerea cauzei și declinarea competenței de
soluționare a cauzei privind pe numiții M.A.S.I., S.E. ș.a. în favoarea
Parchetului de pe lângă Tribunalul București.
Împotriva
ordonanței din 10 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
București a formulat plângere petiționarul B.E., conform art. 278 C. proc. pen.,
criticând soluția de neurmărire penală pentru nelegalitate.
Prin
rezoluția nr. 327/II/2/2011 din 25 februarie 2011, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a respins plângerea ca
neîntemeiată, constatând că ordonanța criticată este legală și temeinică.
În continuare,
nemulțumit de modul de rezolvare a plângerii sale la nivelul Ministerului
Public, petiționarul B.E. s-a adresat cu plângere, conform art. 278 C. proc.
pen., Curții de Apel București, secția a Il-a penală.
În urma
controlului judiciar efectuat, prin sentința penală nr. 183/F din 15 aprilie
2011, definitivă, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins
plângerea petiționarului ca nefondată, menținând ordonanța procurorului.
Ulterior, la
data 18 mai 2011, petiționarul B.E. a formulat recurs împotriva sentinței
penale nr. 183/F7 din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a
penală.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub
nr. 1168/2/2011.
La termenul
fixat pentru soluționarea recursului, 12 septembrie 2011, Înalta Curte, din
oficiu, în temeiul art. 385 pct. 1 Teza a II-a C. proc. pen. raportat la art.
278
1
alin. (10) C. proc. pen., a pus în discuția părților
inadmisibilitatea recursului declarat de petiționar împotriva hotărârii
atacate.
Excepția pusă
în discuție este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în
continuare:
Legea
procesual penală și legile speciale au stabilit un cadru corespunzător
dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art.
21 din Legea fundamentală, pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor
subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În
consecință, revine părții interesate obligația de a alege și exercita în
condițiile legii calea procesuală prevăzută în C. proc. pen. și în legi
speciale.
Corespunzător
principiului constituțional al exercitării căilor de atac numai în condițiile
legii, legea procesuală penală a reglementat cadrul căilor de atac, determinând
hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și
titularii acestora, termenele în care pot fi exercitate căile de atac, precum
și cazurile de casare, în timp ce legile speciale au particularizat sistemul
căilor de atac la materia specifică pe care o reglementează.
Raportat la
speța dedusă judecății, se constată că dispozițiilor art. XVIII pct. 39 din
Legea nr. 202/2010 publicată în M. Of. Partea
I
nr.
714/26.10.2010 au modificat prevederile art. 278
1
alin. (10) C. proc.
pen. stabilind că hotărârea judecătorului, pronunțată potrivit alin. (8) al
aceluiași text de lege, este definitivă.
Prin urmare,
prin această modificare legislativă, hotărârile pronunțate în fond în procedura
prevăzută de art. 278
1
C. proc. pen. au fost excluse din categoria
hotărârilor susceptibile a fi atacate cu recurs, prevăzute de art. 385
1
C. proc. pen.
În aceste
condiții, se constată că sentința penală nr. 183/F din 15 aprilie 2011 a Curții
de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată sub imperiul modificărilor
legislative instituite prin Legea nr. 202/2010, este definitivă și nu poate
face obiectul controlului jurisdicțional, astfel încât recursul declarat de
petiționarul B.E. împotriva acestei hotărâri este inadmisibil, urmând a fi
respins ca atare.
În temeiul
art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar va fi obligat la plata
cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 200 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
inadmisibil, recursul declarat de petiționarul B.E. împotriva sentinței penale
nr. 183/F din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
Obligă recurentul petiționar la
plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică,
azi 12 septembrie 2011.