ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2969/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2969/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 753 din 17 februarie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admis recursul declarat

de recurenții

M.V.

și

SC

W.L.I. SRL Oradea împotriva deciziei nr. 54/C din 25 mai 2010 a Curții de Apel Oradea,

secția comercială de contencios administrativ și fiscal, și s-a modificat în parte

decizia recurată, în sensul că a fost respins apelul declarat de pârâtul

M.I. împotriva sentinței

nr. 860/COM din 2 decembrie 2009 a Tribunalului Bihor, secția comercială de contencios

administrativ.

În fundamentarea acestei

decizii, Înalta Curte a reținut următoarele:

Hotărârea instanței de

apel a fost dată cu greșita aplicare a legii. Obiectul cererii de chemare în judecată

îl constituie constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 29 februarie 2008 încheiat între

SC W.L.I. SRL,

în calitate de vânzător și

M.V., în calitate de cumpărător și a actului adițional

cu dată certă nr. 756 din 29 februarie 2008, pe motiv de lipsă a consimțământului

și de cauză ilicită.

Problema esențială care

se pune pentru dezlegarea pricinii este aceea a raportului dintre contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată,

și statutul SC R.D. SA.

Actul constitutiv al unei

societăți comerciale pe acțiuni, cum este și SC R.D. SA are o dublă natură, atât

una instituțională cât și una contractuală.

Toate cele trei părți

implicate în cauza de față sunt asociați ai SC R.D. SA și sunt legate prin contractul

de societate.

Având în vedere că toate

cele trei părți au consimțit în mod liber la încheierea actului constitutiv al SC

R.D. SA, dispozițiile din acest act constitutiv, în baza art. 969 C. civ., constituie

legea părților în ce privește vânzarea-cumpărarea de acțiuni ale respectivei societăți.

În cuprinsul art. 8 din

Legea nr. 31/1990, se arată ce anume trebuie să cuprindă actul constitutiv al unei

societăți pe acțiuni, la lit. f

2

) arătându-se că acest statuat trebuie

să cuprindă orice restricție cu privire la transferul de acțiuni.

Instanța de apel a interpretat

în mod greșit dispozițiile art. 17 raportat la art. 22 din statut, deci a aplicat

greșit legea, actul constitutiv, așa după cum s-a arătat mai sus, constituind, în

cauza de față, legea părților.

Din analiza conținutului

art. 17 lit. a) rezultă că voința acționarilor SC R.D. SA a fost aceea ca cesiunea

acțiunilor să fie liberă numai între acționari, iar cesiunea către terți să fie

posibilă numai cu acordul celorlalți acționari, aceasta însemnând de fapt că este

nevoie de acordul acționarilor constituiți în Adunarea Generală a acționarilor și

nu doar acordul acționarului care vinde.

Această dispoziție trebuie

întregită cu dispozițiile art. 22 din statut, care arată care sunt atribuțiile Adunării

Generale a acționarilor a SC R.D. SA, la pct. 2 al alin. (1) al acestui articol,

arătându-se că pentru vânzarea-cumpărarea de acțiuni ale societății este necesar

acordul Adunării Generale a acționarilor al acestei societăți.

Fiind vorba de vânzarea-cumpărarea

de acțiuni aparținând SC R.D. SA, un astfel de contract de vânzare-cumpărare nu

poate fi încheiat în mod absolut liber, ci cu respectarea dispozițiilor legii speciale

și anume Legea nr. 31/1990 și respectiv a Actului constitutiv al acestei societăți,

în măsura în care acest act cuprinde restricții cu privire la vânzarea-cumpărarea

de acțiuni, restricții ce sunt permise de Legea nr. 31/1990 or, în speța de față,

s-a făcut dovada faptului că vânzarea-cumpărarea de acțiuni ale SC R.D. SA este

condiționată de existența acordului Adunării Generale a acționarilor al acestei

societăți.

Contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni încheiat la 29 februarie 2008 între

SC W.L.I. SRL,

în calitate de vânzător și

M.I. în calitate de cumpărător, precum și actul

adițional cu dată certă, având nr. 756 din 29 februarie 2008, fiind încheiat cu

nerespectarea condițiilor legale, respectiv ale art. 22 din statutul SC R.D. SA,

raportat la art. 8 lit. f

2

) din Legea nr. 31/1990 și la art. 968 și

art. 969 C. civ., este lovit de nulitate absolută.

S-a reținut și caracterul

ilicit al cauzei în considerarea faptului că într-o cauză similară (respectiv Dosarul

nr. 3380/111/2007) pârâtul intimat M.I. a susținut, obținând și o hotărâre judecătorească

în acest sens, că un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiat în condiții

similare între cei doi reclamanți, este lovit de nulitate absolută, pe motiv de

cauză ilicită, pentru că ar încălca principiul de conducere paritară de către cei

doi frați a societății respective, nefiind just și nici echitabil ca ceea ce este

ilicit pentru reclamantul persoană fizică să fie licit pentru pârât.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare M.I., solicitând anularea acesteia pentru încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

În opinia contestatorului,

Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat pe fond acțiunea, în una și aceeași

ședință în care a judecat recursurile.

Instanța de recurs nu

numai că a analizat din nou faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanțele

de fond, dar mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus.

Întreaga argumentație

a instanței de recurs abundă cu astfel de constatări asupra situației de fapt, demonstrând

fără echivoc că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a comportat în această speță

ca o adevărată instanță de apel.

Din dispozițiile art.

312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. rezultă că, dacă se găsește întemeiat recursul

„în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară

administrarea de probe noi”, instanța de recurs casează hotărârea recurată, trimițând

cauza spre rejudecare în apel/fond la instanța competentă.

Conform art. 314 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii

în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte

a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Instanțele de recurs,

cu atât mai puțin Înalta Curte de Casație și Justiție nu au competența funcțională

de a se pronunța în fond asupra pricinii deduse judecății, decât în cazuri foarte

limitate, doar în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt deplin

stabilite.

În toate celelalte cazuri,

instanțele de recurs, în special, Înalta Curte de Casație și Justiție nu pot judeca

pricina pe fond, întrucât legea nu dă în competența lor funcțională astfel de atribuții.

Din analiza motivării

deciziei criticate – susține contestatorul – instanța de recurs a reluat, practic,

tot fondul pricinii, argumentând de ce probele administrate la instanțele de fond

ar trebui re-interpretate.

Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia criticată și-a încălcat competența funcțională fixată de

lege prin norme imperative, fapt care atrage incidența în cauză a motivului de contestație

în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Se susține că decizia

atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență, deoarece instanța de recurs a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin constatările sale,

Înalta Curte de Casație și Justiție a săvârșit o imixțune foarte gravă în atribuțiile

legiuitorului, deoarece a conferit un caracter de normă juridică unei convenții

private, faptă ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență.

Este adevărat că principiul

pacta sunt servanda consacrat de art. 969 C. civ. se referă la „legea părților”,

dar sensul sintagmei este unul pur metaforic, subliniindu-se astfel forța obligatorie

a actului juridic, neputându-se susține că, literalmente, orice convenție are putere

de lege stricto sensu.

Se solicită anularea deciziei

nr. 753 din 17 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând contestația

în anulare prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte urmează a o respinge pentru

următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor

art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate

cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai sus, numai dacă aceste motive

nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului (...):

dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.

Așadar, dispozițiile

art. 317 C. proc. civ. au în vedere motivul de contestație constând în nesocotirea

competenței de ordine publică.

În conformitate cu dispozițiile

art. 159 C. proc. civ. „necompetența este de ordine publică:

competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judcătorești;

competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad;

competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe

de același grad și părțile nu o pot înlătura”.

Ca urmare, noțiunea de

competență funcțională a instanței nu este cuprinsă în dispozițiile art. 159 C.

proc. civ.

Înalta Curte apreciază

că noțiunea de competență din cuprinsul art. 317 pct. 2 C. proc. civ. nu se extinde

la soluțiile pe care instanța de recurs la poate pronunța în conformitate cu dispozițiile

„art. 312 și urm.” C. proc. civ.

De asemenea, dispozițiile

art. 317 C. proc. civ. nu prevăd ca motiv de contestație în anulare „depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești”. Acesta poate reprezenta eventual un motiv de recurs în condițiile

art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Susținerea contestatorului

potrivit căreia depășirea atribuțiilor puterii judecătorești intră în sfera de competență

absolută la care se referă art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este eronată

și nu poate fi primită.

Soluția pronunțată de

Înalta Curte este în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., astfel că admițând recursul și modificând decizia atacată, a hotărât

și asupra fondului.

Înalta Curte, ca instanță

de recurs a apreciat că în cauză sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., a admis recursul pentru acest motiv de nelegalitate, a modificat decizia

atacată și a respins apelul declarat de contestator împotriva sentinței nr. 860

din 2 decembrie 2009 a Tribunalului Bihor.

Art. 312 alin. (4) până

la 315 C. proc. civ. inclusiv, invocate de către contestator prevăd dispoziții referitoare

la cazurile de judecare a fondului după casare. În cauză, Înalta Curte de Casație

și Justiție a admis recursul și a modificat decizia nr. 54/2010 a Curții de Apel

Oradea, fără a proceda la o modificare a situației de fapt, astfel, cum aceasta

a fost stabilită de instanța de fond și de instanța de apel.

Dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. prevăd ca motiv de nelegalitate aplicarea greșită a legii.

În recurs, Înalta Curte a avut în vedere situația de fapt stabilită în fața instanțelor

de fond și a apreciat că a fost greșit aplicată legea.

Nu se poate susține că

instanța de recurs a depășit limitele puterii judecătorești, întrucât a reținut

faptul că, potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ., contractul respectiv actul constitutiv

reprezintă „legea părților”.

Înalta Curte a reținut

că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 17 și ale

art. 22 din Statutul SC R.D. SA, ceea ce a condus la încălcarea art. 969 C.

civ. și a celorlalte dispoziții incidente din Legea nr. 31/1990, fiind întemeiat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Această concluzie a condus

la soluția de modificare a deciziei pronunțate în apel.

Așadar, în cauză nu există

o depășire a limitelor puterii judecătorești, deoarece instanța de recurs nu a făcut

decât să citeze principiul pacta sunt servanda și să aplice dispozițiile art. 969

C. civ., potrivit căruia contractul este legea părților.

Este de reținut faptul

că reglementarea contestației în anulare statuează natura acestei căi extraordinare

de atac, de retractare, care poate fi exercitată pentru motivele reglementate în

mod exhaustiv în dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ. Aceste cazuri nu se

referă la greșeli de judecată, motiv de reformare a hotărârii, sau la modalitatea

de apreciere a probelor administrate într-un proces.

În jurisprudența sa, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în considerarea prezumției de validitate

(res indicato pro veritate habetur) de care se bucură hotărârile irevocabile și

a securității raporturilor juridice, că nu se justifică desființarea unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat,

prin intermediul contestației în anulare exercitată chiar de un particular care

a fost parte la procedură.

Ceea ce impune principiul

securității raporturilor juridice este că nicio parte a unui proces să nu poată

determina redeschiderea unui proces, soluționat definitiv și irevocabil, numai în

scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare neputând avea semnificația

unui „apel deghizat”, ci fiind justificată numai de circumstanțele esențiale și

imperative și de nevoia de a asigura un just echilibru între interesele indivizilor

și efectivitatea sistemului judiciar.

Față de toate aceste considerente,

Înalta Curte urmează să respingă contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de M.I. împotriva deciziei nr. 753 din 17 februarie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 octombrie 2011.