ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2969/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 753 din 17 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admis recursul declarat de recurenții M.V. și SC W.L.I. SRL Oradea împotriva deciziei nr. 54/C din 25 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, și s-a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a fost respins apelul declarat de pârâtul M.I. împotriva sentinței nr. 860/COM din 2 decembrie 2009 a Tribunalului Bihor, secția comercială de contencios administrativ. În fundamentarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut următoarele: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 29 februarie 2008 încheiat între SC W.L.I. SRL, în calitate de vânzător și M.V., în calitate de cumpărător și a actului adițional cu dată certă nr. 756 din 29 februarie 2008, pe motiv de lipsă a consimțământului și de cauză ilicită. Problema esențială care se pune pentru dezlegarea pricinii este aceea a raportului dintre contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată, și statutul SC R.D. SA. Actul constitutiv al unei societăți comerciale pe acțiuni, cum este și SC R.D. SA are o dublă natură, atât una instituțională cât și una contractuală.

Toate cele trei părți implicate în cauza de față sunt asociați ai SC R.D. SA și sunt legate prin contractul de societate. Având în vedere că toate cele trei părți au consimțit în mod liber la încheierea actului constitutiv al SC R.D. SA, dispozițiile din acest act constitutiv, în baza art. 969 C. civ., constituie legea părților în ce privește vânzarea-cumpărarea de acțiuni ale respectivei societăți. În cuprinsul art. 8 din Legea nr. 31/1990, se arată ce anume trebuie să cuprindă actul constitutiv al unei societăți pe acțiuni, la lit. f 2 ) arătându-se că acest statuat trebuie să cuprindă orice restricție cu privire la transferul de acțiuni. Instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 17 raportat la art. 22 din statut, deci a aplicat greșit legea, actul constitutiv, așa după cum s-a arătat mai sus, constituind, în cauza de față, legea părților.

Din analiza conținutului art. 17 lit. a) rezultă că voința acționarilor SC R.D. SA a fost aceea ca cesiunea acțiunilor să fie liberă numai între acționari, iar cesiunea către terți să fie posibilă numai cu acordul celorlalți acționari, aceasta însemnând de fapt că este nevoie de acordul acționarilor constituiți în Adunarea Generală a acționarilor și nu doar acordul acționarului care vinde. Această dispoziție trebuie întregită cu dispozițiile art. 22 din statut, care arată care sunt atribuțiile Adunării Generale a acționarilor a SC R.D. SA, la pct. 2 al alin. (1) al acestui articol, arătându-se că pentru vânzarea-cumpărarea de acțiuni ale societății este necesar acordul Adunării Generale a acționarilor al acestei societăți.

Fiind vorba de vânzarea-cumpărarea de acțiuni aparținând SC R.D. SA, un astfel de contract de vânzare-cumpărare nu poate fi încheiat în mod absolut liber, ci cu respectarea dispozițiilor legii speciale și anume Legea nr. 31/1990 și respectiv a Actului constitutiv al acestei societăți, în măsura în care acest act cuprinde restricții cu privire la vânzarea-cumpărarea de acțiuni, restricții ce sunt permise de Legea nr. 31/1990 or, în speța de față, s-a făcut dovada faptului că vânzarea-cumpărarea de acțiuni ale SC R.D. SA este condiționată de existența acordului Adunării Generale a acționarilor al acestei societăți. Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat la 29 februarie 2008 între SC W.L.I.

SRL, în calitate de vânzător și M.I. în calitate de cumpărător, precum și actul adițional cu dată certă, având nr. 756 din 29 februarie 2008, fiind încheiat cu nerespectarea condițiilor legale, respectiv ale art. 22 din statutul SC R.D. SA, raportat la art. 8 lit. f 2 ) din Legea nr. 31/1990 și la art. 968 și art. 969 C. civ., este lovit de nulitate absolută. S-a reținut și caracterul ilicit al cauzei în considerarea faptului că într-o cauză similară (respectiv Dosarul nr. 3380/111/2007) pârâtul intimat M.I. a susținut, obținând și o hotărâre judecătorească în acest sens, că un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiat în condiții similare între cei doi reclamanți, este lovit de nulitate absolută, pe motiv de cauză ilicită, pentru că ar încălca principiul de conducere paritară de către cei doi frați a societății respective, nefiind just și nici echitabil ca ceea ce este ilicit pentru reclamantul persoană fizică să fie licit pentru pârât.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare M.I., solicitând anularea acesteia pentru încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. În opinia contestatorului, Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat pe fond acțiunea, în una și aceeași ședință în care a judecat recursurile. Instanța de recurs nu numai că a analizat din nou faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanțele de fond, dar mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus. Întreaga argumentație a instanței de recurs abundă cu astfel de constatări asupra situației de fapt, demonstrând fără echivoc că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a comportat în această speță ca o adevărată instanță de apel.

Din dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. rezultă că, dacă se găsește întemeiat recursul „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”, instanța de recurs casează hotărârea recurată, trimițând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanța competentă. Conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Instanțele de recurs, cu atât mai puțin Înalta Curte de Casație și Justiție nu au competența funcțională de a se pronunța în fond asupra pricinii deduse judecății, decât în cazuri foarte limitate, doar în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt deplin stabilite.

În toate celelalte cazuri, instanțele de recurs, în special, Înalta Curte de Casație și Justiție nu pot judeca pricina pe fond, întrucât legea nu dă în competența lor funcțională astfel de atribuții. Din analiza motivării deciziei criticate – susține contestatorul – instanța de recurs a reluat, practic, tot fondul pricinii, argumentând de ce probele administrate la instanțele de fond ar trebui re-interpretate. Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia criticată și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative, fapt care atrage incidența în cauză a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Se susține că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, deoarece instanța de recurs a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin constatările sale, Înalta Curte de Casație și Justiție a săvârșit o imixțune foarte gravă în atribuțiile legiuitorului, deoarece a conferit un caracter de normă juridică unei convenții private, faptă ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Este adevărat că principiul pacta sunt servanda consacrat de art. 969 C. civ. se referă la „legea părților”, dar sensul sintagmei este unul pur metaforic, subliniindu-se astfel forța obligatorie a actului juridic, neputându-se susține că, literalmente, orice convenție are putere de lege stricto sensu. Se solicită anularea deciziei nr. 753 din 17 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte urmează a o respinge pentru următoarele considerente. Potrivit dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai sus, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului (...): 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”. Așadar, dispozițiile art. 317 C. proc. civ. au în vedere motivul de contestație constând în nesocotirea competenței de ordine publică. În conformitate cu dispozițiile art. 159 C. proc. civ.

„necompetența este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judcătorești; 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura”. Ca urmare, noțiunea de competență funcțională a instanței nu este cuprinsă în dispozițiile art. 159 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că noțiunea de competență din cuprinsul art. 317 pct. 2 C. proc. civ. nu se extinde la soluțiile pe care instanța de recurs la poate pronunța în conformitate cu dispozițiile „art.

312 și urm.” C. proc. civ. De asemenea, dispozițiile art. 317 C. proc. civ. nu prevăd ca motiv de contestație în anulare „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești”. Acesta poate reprezenta eventual un motiv de recurs în condițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Susținerea contestatorului potrivit căreia depășirea atribuțiilor puterii judecătorești intră în sfera de competență absolută la care se referă art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este eronată și nu poate fi primită. Soluția pronunțată de Înalta Curte este în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., astfel că admițând recursul și modificând decizia atacată, a hotărât și asupra fondului. Înalta Curte, ca instanță de recurs a apreciat că în cauză sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a admis recursul pentru acest motiv de nelegalitate, a modificat decizia atacată și a respins apelul declarat de contestator împotriva sentinței nr. 860 din 2 decembrie 2009 a Tribunalului Bihor. Art. 312 alin. (4) până la 315 C. proc. civ. inclusiv, invocate de către contestator prevăd dispoziții referitoare la cazurile de judecare a fondului după casare. În cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a modificat decizia nr. 54/2010 a Curții de Apel Oradea, fără a proceda la o modificare a situației de fapt, astfel, cum aceasta a fost stabilită de instanța de fond și de instanța de apel. Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd ca motiv de nelegalitate aplicarea greșită a legii.

În recurs, Înalta Curte a avut în vedere situația de fapt stabilită în fața instanțelor de fond și a apreciat că a fost greșit aplicată legea. Nu se poate susține că instanța de recurs a depășit limitele puterii judecătorești, întrucât a reținut faptul că, potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ., contractul respectiv actul constitutiv reprezintă „legea părților”. Înalta Curte a reținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 17 și ale art. 22 din Statutul SC R.D. SA, ceea ce a condus la încălcarea art. 969 C. civ. și a celorlalte dispoziții incidente din Legea nr. 31/1990, fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Această concluzie a condus la soluția de modificare a deciziei pronunțate în apel.

Așadar, în cauză nu există o depășire a limitelor puterii judecătorești, deoarece instanța de recurs nu a făcut decât să citeze principiul pacta sunt servanda și să aplice dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit căruia contractul este legea părților. Este de reținut faptul că reglementarea contestației în anulare statuează natura acestei căi extraordinare de atac, de retractare, care poate fi exercitată pentru motivele reglementate în mod exhaustiv în dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ. Aceste cazuri nu se referă la greșeli de judecată, motiv de reformare a hotărârii, sau la modalitatea de apreciere a probelor administrate într-un proces.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în considerarea prezumției de validitate (res indicato pro veritate habetur) de care se bucură hotărârile irevocabile și a securității raporturilor juridice, că nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat, prin intermediul contestației în anulare exercitată chiar de un particular care a fost parte la procedură. Ceea ce impune principiul securității raporturilor juridice este că nicio parte a unui proces să nu poată determina redeschiderea unui proces, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare neputând avea semnificația unui „apel deghizat”, ci fiind justificată numai de circumstanțele esențiale și imperative și de nevoia de a asigura un just echilibru între interesele indivizilor și efectivitatea sistemului judiciar.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de M.I. împotriva deciziei nr. 753 din 17 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2011.