ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5041/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 505

din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul T.A. în contradictoriu cu pârâții

Președinția României - Palatul C., Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Craiova, Direcția Națională Anticorupție

și V.V.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept

al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrative competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce

i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât și public”.

Totodată, potrivit art.

5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ „nu pot fi atacate pe calea contenciosului

administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se

prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.

În raport cu dispozițiile

legale mai sus redate, instanța de fond a apreciat că, capetele de cerere vizând

obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și Direcția Națională

Anticorupție să soluționeze plângerea conținută în cererea nr. 28735 din 11

august 2009 sunt inadmisibile întrucât în dosarul penal nr. 432/P/2009 al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Craiova la care a făcut referire reclamantul s-a comunicat

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale care putea fi atacată cu plângere la

procurorul general al respectivei unități de Parchet.

Astfel, consideră instanța

de fond că, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nu este un act administrative

în sensul Legii contenciosului administrativ, iar în privința procedurii judiciare

de contestare sunt incidente dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

De asemenea, se mai arată

în considerentele hotărârii recurate că, în raport cu dispozițiile art. 8, art.

18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, admisibilitatea cererilor de acordare a despăgubirilor

depinde de soluționarea, admiterea, concomitentă sau anterioară a unei acțiuni în

contencios întemeiată pe dispozițiile art. 1 din același act normativ; în aceste

condiții, consideră judecătorul fondului că și capătul de cerere în despăgubire

este inadmisibil întrucât nu este consecința admiterii concomitente sau anterioare

a unei acțiuni în contencios întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, potrivit

art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, dreptul

persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare

săvârșite în alte procese decât cele penale nu se poate exercita decât în cazul

în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este

de natură să determine o eroare judiciară, condiții neîndeplinite în cauză.

Potrivit art. 98 și art.

101 din Legea nr. 303, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile

de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul

justiției, sancțiunile disciplinare fiind aplicate de secțiile Consiliului Superior

al Magistraturii, dar aplicarea acestor sancțiuni trebuie precedată de urmarea procedurii

răspunderii disciplinare a magistraților reglementată de art. 44-50 din Legea

nr. 317/2004.

Față de dispozițiile legale

mai sus redate, instanța de fond a constatat inadmisibilitatea capătului de cerere

privind dispunerea de către instanța de judecată a excluderii din magistratură a

unor magistrați, acest aspect fiind atributul exclusiv al Consiliului Superior al

Magistraturii.

Împotriva sentința

nr. 505 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs reclamantul T.A., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Astfel, recurentul-reclamant

a susținut, în esență, că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea

normelor de procedură, în condițiile în care nu a dispus citarea tuturor pârâților

indicați în cererea de chemare în judecată și nu a dispus comunicarea întâmpinării

depuse de către pârâta D.N.A.; mai mult, susține recurentul-reclamant că cererea

sa a fost înregistrată în mod abuziv la instanța de contencios administrativ care

în mod nelegal, soluționând cauza, a dispus obligarea sa la achitarea de două ori

a taxelor judiciare de timbru aferente iar în cuprinsul hotărârii nu a făcut nici

o referire la plata acestor taxe judiciare de timbru.

de recurs

Examinând hotărârea atacată

prin prisma criticilor formulate de către recurentul-reclamant, a apărărilor formulate

și raportat la prevederile legale incidente, dar și sub toate aspectele, potrivit

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat

și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând Înalta

Curte văzând dispozițiile art. 105 alin. (2) și art. 129 alin. (1) C. proc.

civ. și apreciind că recurentul-reclamant nu se poate prevala de propria sa culpă

în îndeplinirea actelor de procedură va înlătura criticile referitoare la încălcarea

normelor de procedură de către instanța de fond;

Astfel, Înalta Curte constată

că la dosarul instanței de fond se află atașate dovezile de îndeplinire a procedurii

de citare cu cei șase intimați-pârâți, în raport cu care sunt formulate pretențiile

expuse de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care

a învestit instanța de fond la data de 14 august 2009; faptul că nu s-a dispus și

citarea celor trei societăți de televiziune indicate în cererea de chemare în judecată,

din motive de opozabilitate, nu este de natură a conduce la reținerea încălcării

unor norme de procedură, în sensul indicat de recurentul-reclamant în condițiile

în care, pe de o parte, acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței de fond

în sensul precizării obiectului cererii de chemare în judecată pentru a se putea

stabili, astfel, cu claritate cadrul procedural iar pe de altă parte acesta, nu

a făcut dovada vătămării pricinuite prin necitarea celor trei societăți comerciale.

De asemenea, Înalta Curte

constată că, chiar dacă instanța de fond nu a dispus comunicarea către recurentul-reclamant

a întâmpinării depuse de intimata-pârâtă D.N.A. acest fapt nu atrage incidența dispozițiilor

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care din analiza actelor și lucrărilor

dosarului nu rezultă în ce măsură recurentul-reclamant a fost vătămat prin necomunicarea

respectivului act procedural.

Vor fi înlăturate și criticile

referitoare la soluționarea cauzei de către o instanță necompetentă Înalta Curte

reținând în acest sens că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată,

competența de soluționare a cauzei aparține instanțelor de contencios administrativ,

potrivit dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004.

Aspectele referitoare

la plata și consemnarea taxelor judiciare de timbru nu se pot circumscrie unor motive

de recurs în sensul art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., așa încât nu

vor face obiectul prezentei analize.

Toate considerentele expuse,

converg către concluzia că, în raport cu probele administrate în cauză, și față

de dispozițiile legale incidente, soluția de respingere a cererii reclamantului,

pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care urmează

a fi înlăturate toate criticile formulate de recurenta-reclamantă.

În consecință, față de

considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondate, potrivit

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de T.A. împotriva sentinței civile nr. 505 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2010.