ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4496/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, reclamantul B.I.R.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, anularea adresei emisă de pârâtă la 16 ianuarie 2009; obligarea pârâtei la emiterea unui înscris din care să rezulte că „formularul de informare a clienților” nu poate fi asimilat unui „document de prezentare”, așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004; obligarea pârâtei la emiterea unui înscris prin care să constate inexistența unui înscris denumit „Document de prezentare”, așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004, înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din același act normativ; obligarea pârâtei la emiterea unui document prin care să constate inexistența unui înscris din care să emane dispozițiile art. 81 alin. (2) lit. a)-k), înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din Regulamentul nr. 12/2004; să se constate că înscrisul intitulat „Formular de informare a clienților care intenționează să tranzacționeze la distantă” și care este un act adițional la contractul de intermediere cu SSIF B., nu poate fi asimilat cu „Document de prezentare”,

așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004; constatarea inexistenței unui înscris denumit „Document de prezentare”, așa cum este acesta precizat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004, înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din același act normativ; constatarea inexistenței unui înscris din care să emane dispozițiile art. 81 alin. (2) lit. a)-k), înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din Regulamentul nr. 12/2004. Motivându-și acțiunea, reclamantul a arătat că a formulat o cerere transmisă către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare la data de 04 decembrie 2008, prin care a cerut, în esență, ca pârâta să constate, în calitate de autoritate de supraveghere a pieței de capital, în baza O.U.G.

nr. 25/2002, încălcarea art. 81 raportat la art. 118 din Regulamentul nr. 12/2004 al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare de către SSIF B., societate de brokeraj pe piața de capital, entitate supusă supravegherii și controlului pârâtei Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. A menționat că, datorită inexistenței unui „Document de prezentare”, așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004 raportat la art. 118 din același act normativ, contractul de intermediere este lovit de nulitate absolută și a cerut ca pârâta să intervină, în sensul de a constata inexistența documentului de prezentare și implicit încălcarea art. 81, cu consecința intrării SSIF B. sub incidența art. 118. Pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a răspuns cererii formulate de reclamant, prin adresa din 16 ianuarie 2009, dar nu în sensul solicitat.

Considerând răspunsul un refuz nejustificat de a rezolva cererea, a formulat plângere prealabilă administrativă, care a fost înregistrată în 27 ianuarie 2009 și ulterior s-a adresat instanței. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 71 din 06 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtă și, pe cale de consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că obiectul cererii nu se încadrează în prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, deoarece adresa din 16 ianuarie 2009 nu constituie act administrativ individual, în sensul legii contenciosului administrativ, și nu cuprinde un act administrativ în conținutul său.

De asemenea, potrivit Statutului aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, cu modificările și completările ulterioare, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare este unica autoritate administrativă la nivel național care are principal obiectiv reglementarea și supravegherea pieței de capital, iar în scopul îndeplinirii atribuțiilor cu care este legal învestită, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare emite acte individuale. Art. 9 din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare intitulat „Actele individuale emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare” enumeră mod expres aceste acte, respectiv: deciziile, ordonanțele, atestatele și avizele.

În consecință, este evident că o adresă de răspuns emisă de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și transmisă unui petent în urma solicitării acestuia nu poate reprezenta un act administrativ individual în sensul Legii contenciosului administrativ, întrucât ea însăși nu produce efecte juridice, respectiv nu creează, nu modifică și nu stinge drepturi și obligații, astfel încât acțiunea reclamantului în ceea ce privește primul capăt de cerere este inadmisibil. Instanța de fond a constatat că nici celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, nu sunt admisibile deoarece reclamantul solicită instanței să dispună obligarea pârâtei Comisia Națională a Valorilor Mobiliare la emiterea unor înscrisuri din care să rezulte că un anumit document nu poate fi asimilat unui „document de prezentare” sau prin care Comisia Națională a Valorilor Mobiliare să constate inexistența unui anumit înscris.

3. Recursul reclamantului Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul B.I.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că a reținut fără temei că adresa din 16 ianuarie 2009 nu este act administrativ, deși în realitate, aceasta este un act administrativ asimilat, constând într-un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim. Cu privire la fondul cauzei, recurentul-reclamant a arătat că acțiunea în contencios administrativ pe care a formulat-o vizează încălcările legislației incidente de către intimata-pârâtă Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, referindu-se în mod expres la dispozițiile art. 81 alin. (3) și ale art. 118 din Regulamentul nr. 12/2004 și la prevederile art. 2 și 7 din O.U.G.

nr. 25/2002, raportate la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 297/2004. În concluzie, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond, prin soluția pronunțată, a adus atingere dreptului constituțional la un proces echitabil și a încălcat art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. 4. Apărările intimatei-pârâte Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a arătat că instanța de fond a constatat în mod corect că obiectul acțiunii, față de primul capăt al cererii de chemare în judecată, nu se încadrează în prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, deoarece adresa din 16 ianuarie 2009 nu este un act administrativ, ci un răspuns la o petiție.

Nemulțumirile reclamantului derivă din necunoașterea sau neînțelegerea exactă a clauzelor contractuale, iar Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a răspuns tuturor solicitărilor reclamantului, astfel că nu poate fi reținut un refuz nejustificat, care să fi produs o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Potrivit art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ persoana care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului ori interesului legitim. Ipotezele menționate sunt asimilate actelor administrative prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În speță, reclamantul a supus controlului instanței de contencios administrativ răspunsul pe care l-a primit unor cereri adresate Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, considerând că autoritatea pârâtă a refuzat în mod nejustificat să-i rezolve cererile.

Adresa din 16 ianuarie 2009, prin care a fost materializat răspunsul autorității publice, constituie exprimarea explicită a voinței acesteia cu privire la modul de rezolvare a cererilor adresate de recurentul-reclamant, și prin urmare, contrar concluziei la care a ajuns instanța de fond, Înalta Curte constată că se încadrează în prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind un act administrativ asimilat ce poate forma obiect al acțiunii conform art. 8 alin. (1) din aceeași lege. Este adevărat că reclamantul și-a formulat cererea într-un mod confuz, solicitând, prin primul capăt de cerere, anularea adresei din 16 ianuarie 2009, dar instanța nu este ținută de sensul literal al termenilor folosiți de parte, fiind îndrituită să califice acțiunea în funcție de scopul real urmărit prin promovarea ei.

Capetele de cerere următoare nu sunt veritabile „pretenții” deduse judecății, ci exprimă modul în care partea tinde la rezolvarea cererii sale. Interpretat prin prisma acestor coordonate, demersul procesual al reclamantului se încadrează în tipologia acțiunilor în contencios administrativ, vizând un refuz de rezolvare a unei cereri adresate autorității publice, stabilirea caracterului justificat sau nejustificat al refuzului, constituind o problemă de fond și urmând a se face pe baza probelor administrate. 2. Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse și ținând seama de împrejurarea că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554004, Înalta Curte va admite recursul și va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.I.R., împotriva sentinței civile nr. 71 din 06 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2010.