ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4496/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4496/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul acțiunii
Prin acțiunea înregistrată
la Curtea de Apel București, reclamantul B.I.R. a solicitat, în contradictoriu cu
pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, anularea adresei emisă de pârâtă
la 16 ianuarie 2009; obligarea pârâtei la emiterea unui înscris din care să rezulte
că „formularul de informare a clienților” nu poate fi asimilat unui „document de
prezentare”, așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul Comisiei
Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004; obligarea pârâtei la emiterea unui
înscris prin care să constate inexistența unui înscris denumit „Document de prezentare”,
așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul Comisiei
Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004, înscris ce ar fi trebuit să preceadă
contractul de intermediere, potrivit art. 81 din același act normativ; obligarea
pârâtei la emiterea unui document prin care să constate inexistența unui înscris
din care să emane dispozițiile art. 81 alin. (2) lit. a)-k), înscris ce ar fi trebuit
să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din Regulamentul nr. 12/2004;
să se constate că înscrisul intitulat „Formular de informare a clienților care intenționează
să tranzacționeze la distantă” și care este un act adițional la contractul de intermediere
cu SSIF B., nu poate fi asimilat cu „Document de prezentare”, așa cum este acesta
din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare
nr. 12/2004; constatarea inexistenței unui înscris denumit „Document de prezentare”,
așa cum este acesta precizat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul Comisiei Naționale
a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004, înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul
de intermediere, potrivit art. 81 din același act normativ; constatarea inexistenței
unui înscris din care să emane dispozițiile art. 81 alin. (2) lit. a)-k), înscris
ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din Regulamentul
nr. 12/2004.
Motivându-și acțiunea,
reclamantul a arătat că a formulat o cerere transmisă către Comisia Națională a
Valorilor Mobiliare la data de 04 decembrie 2008, prin care a cerut, în esență,
ca pârâta să constate, în calitate de autoritate de supraveghere a pieței de capital,
în baza O.U.G. nr. 25/2002, încălcarea art. 81 raportat la art. 118 din Regulamentul
nr. 12/2004 al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare de către SSIF B., societate
de brokeraj pe piața de capital, entitate supusă supravegherii și controlului pârâtei
Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. A menționat că, datorită inexistenței unui
„Document de prezentare”, așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul
Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 12/2004 raportat la art. 118 din același
act normativ, contractul de intermediere este lovit de nulitate absolută și a cerut
ca pârâta să intervină, în sensul de a constata inexistența documentului de prezentare
și implicit încălcarea art. 81, cu consecința intrării SSIF B. sub incidența
art. 118.
Pârâta Comisia Națională
a Valorilor Mobiliare a răspuns cererii formulate de reclamant, prin adresa din
16 ianuarie 2009, dar nu în sensul solicitat. Considerând răspunsul un refuz nejustificat
de a rezolva cererea, a formulat plângere prealabilă administrativă, care a fost
înregistrată în 27 ianuarie 2009 și ulterior s-a adresat instanței.
Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă
nr. 71 din 06 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtă și,
pe cale de consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de fond a reținut că obiectul cererii nu se încadrează în prevederile
art. 8 din Legea nr. 554/2004, deoarece adresa din 16 ianuarie 2009 nu constituie
act administrativ individual, în sensul legii contenciosului administrativ, și nu
cuprinde un act administrativ în conținutul său.
De asemenea, potrivit
Statutului aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, cu modificările și completările ulterioare,
Comisia Națională a Valorilor Mobiliare este unica autoritate administrativă la
nivel național care are principal obiectiv reglementarea și supravegherea pieței
de capital, iar în scopul îndeplinirii atribuțiilor cu care este legal învestită,
Comisia Națională a Valorilor Mobiliare emite acte individuale.
Art. 9 din Statutul Comisiei
Naționale a Valorilor Mobiliare intitulat „Actele individuale emise de Comisia Națională
a Valorilor Mobiliare” enumeră mod expres aceste acte, respectiv: deciziile, ordonanțele,
atestatele și avizele.
În consecință, este evident
că o adresă de răspuns emisă de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și transmisă
unui petent în urma solicitării acestuia nu poate reprezenta un act administrativ
individual în sensul Legii contenciosului administrativ, întrucât ea însăși nu produce
efecte juridice, respectiv nu creează, nu modifică și nu stinge drepturi și obligații,
astfel încât acțiunea reclamantului în ceea ce privește primul capăt de cerere este
inadmisibil.
Instanța de fond a constatat
că nici celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, nu sunt admisibile
deoarece reclamantul solicită instanței să dispună obligarea pârâtei Comisia Națională
a Valorilor Mobiliare la emiterea unor înscrisuri din care să rezulte că un anumit
document nu poate fi asimilat unui „document de prezentare” sau prin care Comisia
Națională a Valorilor Mobiliare să constate inexistența unui anumit înscris.
Recursul reclamantului
Împotriva hotărârii instanței
de fond, reclamantul B.I.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate în
temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac,
recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a prevederilor
art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că a reținut fără temei că adresa
din 16 ianuarie 2009 nu este act administrativ, deși în realitate, aceasta este
un act administrativ asimilat, constând într-un refuz nejustificat de rezolvare
a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Cu privire la fondul cauzei,
recurentul-reclamant a arătat că acțiunea în contencios administrativ pe care a
formulat-o vizează încălcările legislației incidente de către intimata-pârâtă Comisia
Națională a Valorilor Mobiliare, referindu-se în mod expres la dispozițiile
art. 81 alin. (3) și ale art. 118 din Regulamentul nr. 12/2004 și la prevederile
art. 2 și 7 din O.U.G. nr. 25/2002, raportate la art. 1 alin. (3) din Legea nr.
297/2004.
În concluzie, recurentul-reclamant
a arătat că instanța de fond, prin soluția pronunțată, a adus atingere dreptului
constituțional la un proces echitabil și a încălcat art. 6 parag. 1 din Convenția
pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Apărările intimatei-pârâte
Prin întâmpinarea depusă
la dosar, intimata-pârâtă Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a arătat că instanța
de fond a constatat în mod corect că obiectul acțiunii, față de primul capăt al
cererii de chemare în judecată, nu se încadrează în prevederile art. 8 din Legea
nr. 554/2004, deoarece adresa din 16 ianuarie 2009 nu este un act administrativ,
ci un răspuns la o petiție.
Nemulțumirile reclamantului
derivă din necunoașterea sau neînțelegerea exactă a clauzelor contractuale, iar
Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a răspuns tuturor solicitărilor reclamantului,
astfel că nu poate fi reținut un refuz nejustificat, care să fi produs o vătămare
în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului.
II. Considerentele Înaltei
Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma
criticilor formulate și a prevederilor art. 304
1
C. proc. civ., ținând
seama și de apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Argumente de fapt și
de drept relevante
Potrivit art. 8 alin.
(1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios
administrativ persoana care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes
legitim prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare
a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei operațiuni administrative
necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului ori interesului legitim.
Ipotezele menționate sunt
asimilate actelor administrative prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În speță, reclamantul
a supus controlului instanței de contencios administrativ răspunsul pe care l-a
primit unor cereri adresate Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, considerând
că autoritatea pârâtă a refuzat în mod nejustificat să-i rezolve cererile.
Adresa din 16 ianuarie
2009, prin care a fost materializat răspunsul autorității publice, constituie exprimarea
explicită a voinței acesteia cu privire la modul de rezolvare a cererilor adresate
de recurentul-reclamant, și prin urmare, contrar concluziei la care a ajuns instanța
de fond, Înalta Curte constată că se încadrează în prevederile art. 2 alin. (2)
din Legea nr. 554/2004, fiind un act administrativ asimilat ce poate forma obiect
al acțiunii conform art. 8 alin. (1) din aceeași lege.
Este adevărat că reclamantul
și-a formulat cererea într-un mod confuz, solicitând, prin primul capăt de cerere,
anularea adresei din 16 ianuarie 2009, dar instanța nu este ținută de sensul literal
al termenilor folosiți de parte, fiind îndrituită să califice acțiunea în funcție
de scopul real urmărit prin promovarea ei. Capetele de cerere următoare nu sunt
veritabile „pretenții” deduse judecății, ci exprimă modul în care partea tinde la
rezolvarea cererii sale.
Interpretat prin prisma
acestor coordonate, demersul procesual al reclamantului se încadrează în tipologia
acțiunilor în contencios administrativ, vizând un refuz de rezolvare a unei cereri
adresate autorității publice, stabilirea caracterului justificat sau nejustificat
al refuzului, constituind o problemă de fond și urmând a se face pe baza probelor
administrate.
Temeiul legal al soluției
pronunțate în recurs
Având în vedere toate
considerentele expuse și ținând seama de împrejurarea că prima instanță nu a intrat
în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20
alin. (3) din Legea nr. 554004, Înalta Curte va admite recursul și va casa hotărârea
atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de B.I.R., împotriva sentinței civile nr. 71 din 06 ianuarie 2010 a Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată
și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 22 octombrie 2010.