ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 710/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, la data de 03 aprilie 2007, reclamantul B.I.R. a solicitat, în contradictoriu

cu Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, anularea actului administrativ emis

de pârâtă în 06 decembrie 2006, constatarea încălcării art. 2 lit. c), d) și h)

și art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/2002, precum și obligarea acesteia să emită

un nou act administrativ din care să rezulte aplicarea dispozițiilor art. 277

alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 297/2004.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2020

din 05 septembrie 2007, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, respingând

totodată și excepțiile lipsei procedurii prealabile și a admisibilității acțiunii,

invocate de pârâtă.

În acest sens, instanța

a reținut că, astfel cum rezultă din exprimarea reclamantului, acesta a contestat

refuzul nejustificat al pârâtei de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau

un interes legitim, refuz asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

cu un act administrativ și, pe cale de consecință, nu-i sunt aplicabile dispozițiile

art. 7 din Legea contenciosului administrativ care impun parcurgerea unei proceduri

administrative prealabile, aspect ce rezultă și din dispozițiile art. 1 alin.

(1) lit. b) din această lege.

De aici și concluzia că,

fiind vorba de un act administrativ asimilat, acțiunea în contencios administrativeste

admisibilă.

Pe fondul cauzei instanța

a apreciat că adresa emisă de pârâtă și a cărei anulare se solicită, este legală

întrucât aceasta a analizat corect situația în urma căreia a comunicat reclamantului

că tranzacțiile efectuate de SSIF B. SA, din contul acestuia, la datele de 13

iunie 2006 și 10 iulie 2006, au fost conforme cu art. 54 din Regulamentul nr. 1

al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

S-a apreciat de asemenea

că societatea pârâtă și-a îndeplinit corect și atribuțiile de reglementare și supraveghere

a pieței, obligații ce-i incumbă potrivit art. 1 din Legea nr. 297/2008 întrucât

a cercetat aspectele semnalate în legătură cu activitatea SSIF B. SA și a impus

acesteia reformularea art. 28 din contractele de prestări servicii de investiții

financiare la distanță, în sensul respectării prevederilor art. 130 lit. c) din

Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Cu privire la prejudiciul

de 7.500 RON care, potrivit susținerilor reclamantului, i-a fost produs de intermediarul

SSIF B. SA, instanța de fond a reținut că, atâta vreme cât reclamantul a acceptat

clauzele contractului din 05 decembrie 2005, încheiat cu intermediarul, nu poate

reproșa pârâtei conținutul acestuia, iar problema dezdăunării sale nu poate fi examinată

în acest cadrul procesual, ci numai în raport cu cocontractantul său.

Cu privire la constatarea

încălcării art. 2 lit. c), d), h) și art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/2002, precum

și cu privire la obligarea pârâtei de a emite un act din care să rezulte aplicarea

prevederilor art. 277 alin. (1) și (2) din Legea nr. 297/2004, instanța a apreciat

că acestea sunt capete de cerere subsecvente și le-a respins pentru aceleași considerente

menționate mai sus.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.I.R., invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea

fondului pentru greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 969 și 973

C. civ., referitoare la principiile forței obligatorii și ale relativității efectelor

actelor juridice în general și ale contractelor în special.

Consideră că Comisia

Națională a Valorilor Mobiliare 2005 răspunde în baza legii, iar nu a unor prevederi

contractuale; art. 7 din O.U.G. nr. 25/2002, art. 135 și art. 142 din Legea nr.

297/2004 impuneau emiterea unor norme generale în scopul funcționării corespunzătoare

a activității de tranzacționare și a protecției investitorilor.

Recurentul combate și

modul în care a fost soluționat capătul de cerere privind despăgubirile, invocând

dispozițiile art. 277 alin. (1) și (2) din Legea nr. 297/2004.

Într-o critică distinctă

recurentul detaliază pretinsele „grave vicii” ale actului administrativ atacat,

adresa din 06 decembrie 2006 arătând că interesul său de investitor pe piața de

capital din România a fost afectat prin emiterea acesteia în absența unui control

al platformei de tranzacționare prin internet al SSIF B. SA, precum și asupra respectării

dispozițiilor legale privind regulile de conduită.

Prin întâmpinarea formulată,

intimata Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

A arătat că în urma unei

vaste corespondențe cu recurentul, purtată în perioada iunie-decembrie 2006 a fost

emisă adresa din 06 decembrie 2006 prin care și-a exprimat poziția cu privire la

nemulțumirile acestuia. În esență, în opinia intimatei, activitatea desfășurată

de intermediarul SSIF B. SA a fost legală, singurul aspect asupra căruia a fost

necesar să intervină vizează conținutul art. 28 din contractul de intermediere tip,

pentru care s-a solicitat modificarea, în sensul respectării art. 130 lit. c) din

Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, societatea comercială conformându-se.

Intimata a conchis în

sensul că la momentul în care a fost sesizată a intervenit în sensul arătat, dispunând

intrarea în legalitate, fără a putea constata săvârșirea vreunei contravenții, în

condițiile în care recurentul achiesase la cauzele contractului de intermediere,

precum și ale actului adițional.

În recurs nu s-au administrat

înscrisuri noi, potrivit art. 305 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată

prin prisma motivelor de recurs expuse și a apărărilor formulate prin întâmpinare,

precum și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

Obiectul acțiunii judiciare,

astfel cum a fost expus de reclamant, vizează anularea adresei Comisiei

Naționale a Valorilor Mobiliare din 06 decembrie 2006 și obligarea Comisiei

Naționale a Valorilor Mobiliare să aplice sancțiuni contravenționale intermediarului

SSIF B. SA, în condițiile art. 277 alin. (1) și (2) din Legea nr. 297/2004.

Instanța de fond a stabilit

în mod corect că, de fapt, ceea ce se solicită este constatarea unui refuz nejustificat

de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim asimilat,

potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

modificată și completată, actului administrativ.

Susținerile recurentului

privind așa-zisul refuz nejustificat, exprimat prin adresa menționată, nu au suport

în probele administrate și nici în reglementările la care se raportează recursul,

în speță art. 7 din O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului Comisiei

Naționale a Valorilor Mobiliare. și art. 135 și 142 din Legea nr. 297/2004 privind

piața de capital, modificată și completată.

Situația premisă care

a generat litigiul de față este următoarea:

La data de 03 decembrie

2005, recurentul a încheiat cu o societate de servicii de investiții financiare,

SSIF B. SA, un contract de prestări de servicii de investiții financiare la distanță

(prin internet), înregistrat la societate în 05 decembrie 2005.

Conform art. 2 din contract,

SSIF B. SA, în calitate de intermediar, se obligă să presteze următoarele servicii

principale către clientul său, recurentul B.I.R.: să vândă și să cumpere valori

mobiliare și alte instrumente financiare pe contul clientului, să administreze conturile

de portofolii individuale ale acestuia; iar ca servicii conexe să dețină fonduri

și/sau de valori mobiliare și de alte instrumente financiare în scopul executării

ordinelor acestuia sau în alte scopuri autorizate în mod expres prin reglementările

Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. În baza aceluiași contract, intermediarul

s-a obligat să deschidă și să mențină în evidențele sale un cont de numerar în care

să se evidențieze toate operațiunile de plată și încasările aferente tranzacțiilor

de valori mobiliare și instrumentele financiare efectuate pentru client pe cele

3 piețe reglementate (B.V.B., B.E.R., B.M.F.M.S.).

Ulterior, prin actul adițional

la contractul de intermediere, încheiat la data de 28 februarie 2006, recurentul

a împuternicit agentul SSIF B. SA care administrează conturile on-line ale clienților

și semnează contractele intermediere ale acestora, să transfere sumele de bani necesare

din disponibilul de numerar existent în contul său în vederea efectuării de tranzacții

cu valori mobiliare la B.V.B. în contul său deschis pe B.M.F.M.S. în scopul acoperirii

marjelor necesare/apelurilor în marjă rezultate în urma închiderii de poziții pe

această piață.

În cursul lunilor iulie-noiembrie

2006, recurentul a utilizat platforma de tranzacționare a SSIF B. SA, înregistrând

pierderi.

În plus, a sesizat faptul

că la data de 10 iulie 2006 s-a „ridicat” din contul său suma de 2.874,89 RON.

Ca urmare, s-a considerat

îndreptățit să solicite Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare ca, în calitate

de autoritate competentă, să reglementeze și să supravegheze funcționarea sistemelor

alternative de tranzacționare, „să oblige SSIF B. SA să îi plătească despăgubiri

astfel încât contul său să cuprindă sumele de bani avute ori la data de 14 martie

2006, ori la data de 27 decembrie 2005”.

Intimata-pârâtă a solicitat

societății de intermediere dosarul de client al recurentului-reclamant, potrivit

art. 136 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, dar în urma examinării documentației

primite (al cărei conținut nu a fost contestat) a concluzionat în sensul că operațiunile

efectuate sunt legale, fiind conforme cu reglementările privitoare la sistemul de

conturi în marjă și funcționarea acestora și, de altfel, prezumate a fi cunoscute

de către recurent în calitate de semnatar al contractului și actului adițional,

anterior menționate.

În același timp, exercitându-și

prerogativele conferite de art. 2 din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor

Mobiliare a probat prin O.G. nr. 25/2002 raportat la art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 297/2004, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare cerut intermediarului SSIF

B. SA să elimine/reformuleze art. 28 din contractele de prestări servicii de investiții

financiare la distanță (prin internet) în sensul respectării prevederii cuprinse

în art. 30 lit. c) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare

nr. 15/2005 privind serviciile de investiții financiare.

În concret, intermediarul

a fost obligat să publice pe pagina sa de internet informații reale, actualizate

permanent și să respecte regulile privind publicitatea astfel încât termenii utilizați

să poată fi înțeleși și de către clienții cu un nivel minim de pregătire în domeniu.

SSIF B. SA s-a conformat,

comunicând intimatei prin adresa din 21 august 2006 că a modificat contractul de

prestări servicii prin internet, în sensul solicitat.

Rezultatele controlului

efectuat au fost sintetizate în adresa din 06 decembrie 2006, comunicată recurentului-reclamant.

Instanța de fond a stabilit

în mod corect că Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și-a îndeplinit atribuțiile

de reglementare și supraveghere a pieții de capital. La momentul la care a luat

cunoștință de conținutul contractului încheiat de recurent a cerut remedierea dispozițiilor

cuprinse în art. 28, după cum s-a arătat.

Pretenția recurentului

de a obliga o autoritate publică să sancționeze contravențional pe cocontractantul

său nu are temei legal.

Comisiei Naționale a Valorilor

Mobiliare i s-a conferit prin art. 277 din Legea nr. 297/2004 puterea discreționară

(în sensul de drept de apreciere) de a aplica sancțiuni contravenționale în situațiile

avute în vedere de textul legal.

În cauză nu s-a dovedit

că acest drept de apreciere a fost exercitat cu rea-credință, cu exces de putere,

în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată,

ci dimpotrivă, a rezultat că Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a intervenit

prompt, imediat ce a luat cunoștință de neregularitățile invocate.

Este, de asemenea, legal

considerentul fondului legat de împrejurarea că Comisia Națională a Valorilor

Mobiliare nu poate interveni și modifica ori anula clauzele contractului semnat

de recurent care sunt conforme cu dispozițiile legale, în virtutea principiilor

consacrate de art. 969 și 973 C. civ.

Astfel, în condițiile

în care tranzacțiile efectuate de societatea intermediară la datele de 13 iunie

2006 și 10 iulie 2006 din contul recurentului, au fost realizate potrivit art. 54

din Regulamentul nr. 1 al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nu există fapta

în raport de care să se pună problema aplicării unei sancțiuni.

Mai mult, prin adresa

din 22 septembrie 2006 recurentul însuși recunoaște tranzacțiile menționate, dar

afirmă că nu a primit niciodată de la SSIF B. SA confirmări privind executarea lor.

Or, după cum a precizat intimata, aceste confirmări nu erau necesare fiindcă recurentul

avea acces permanent, on-line, la vizualizarea portofoliului său.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. se va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.I.R. împotriva sentinței civile nr. 2020 din 05 septembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2008.