ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 940/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamantul B.I.R. a chemat în judecată pe pârâta C.N.V.M. pentru ca

pe baza probelor administrate, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

-

anularea actului administrativ asimilat, respectiv adresa nr. 674, emisă de

pârâtă la 16 ianuarie 2009,

-

obligarea pârâtei la emiterea unui înscris din care să rezulte că „formularul

de informare a clienților” nu poate fi asimilat unui „document de prezentare”,

așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul C.N.V.M nr. 12/2004;

-

obligarea pârâtei la emiterea unui înscris prin care să constate inexistența

unui înscris denumit "Document de prezentare", așa cum este acesta

din urmă stipulat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 12/2004,

înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81

din același act normativ;

-

obligarea pârâtei la emiterea unui înscris prin care să constate inexistența

unui înscris din care să emane dispozițiile art. 81 alin. (2) lit. a) și lit.

(k), înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art.

81 din R12/2004;

-

să se constate că înscrisul intitulat "Formular de informare a clienților

care intenționează să tranzacționeze la distanță" și care este un act

adițional la contractul de intermediere cu SSIF B. SA, nu poate fi asimilat cu

"Document de prezentare", așa cum este acesta din urmă stipulat de art.

81 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1212004;

-

să se constatate inexistenta unui înscris denumit "Document de prezentare",

așa cum este acesta precizat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr.

12/2004, înscris ce (ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere,

potrivit art. 81 din același act normativ;

-

să se constatate inexistența unui înscris din care să emane dispozițiile art. 81

alin. (2) lit. a) și lit. k), înscris ce ar fi trebuit să preceadă

contractul de intermediere, potrivit art. 81 din Regulamntul 12/2004.

La

data de 01 martie 2011, reclamantul și-a completat acțiunea cu două noi capete

de cerere, la care a renunțat apoi prin cererea depusă la data de 13 septembrie

2011.

Prin

Sentința civilă nr. 5868 din 12 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, formulată de

reclamantul B.I.R., în contradictoriu cu pârâtul C.N.V.M., ca nefondată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că solicitările adresate

pârâtului au fost următoarele:

-

constatarea încălcării de către SSIF B. SA a art. 118 din Regulamentul C.N.V.M.

nr. 12/2004 cu ocazia încheierii contractului nr. 9905 din 05 decembrie 2005 cu

reclamantul, în ceea ce privește faptul că nu i-a fost prezentat înainte de

încheierea acestuia, un document de prezentare care să cuprindă informații cu

privire la existența compartimentului de control intern, a reprezentantului

acestuia și a posibilității transmiterii de reclamanții și a elementelor

privind constituirea marjelor,

-

obligarea SSIF B. SA la plata către reclamant a sumei de 75000 lei reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul creat,

-

constatarea nulității absolute a contractului de intermediere încheiat între

reclamant și SSIF B. SA și repunerea părților în situația anterioară, aplicând

dispozițiile art. 277 alin. (1) și alin. 2) din Legea nr. 297/2004.

Atât

în Legea nr.

297/2004

cât și în Statutul C.N.V.M. prevăd, cu caracter general, obligații concrete ale

C.N.V.M.

Din

analiza acestor dispoziții, Curtea de Apel a reținut că pârâta C.N.V.M. nu are

în competența prevăzută de lege atribuția de a emite un act prin care să

declare că un contract de intermediere este lovit de nulitate absolută, să constate

că o anumită clauză a unui contract sau a unui document premergător

contractului, nu respectă dispozițiile legale aplicabile sau să dispună

obligarea vreuneia dintre părțile contractului la repararea prejudiciului sau

la repunerea părților în situația anterioară, aceste competențe fiind specifice

instanței de judecată.

Este

adevărat, că în urma sesizării reclamantului, pârâta putea analiza dacă

aspectele sesizate de reclamant constituie încălcări ale legislației din

domeniu, având în vedere atribuția prevăzută de art. 7 alin. (3)

3

din Statut care prevede că C.N.V.M. este competentă să ia măsuri pentru

impunerea respectării legislației pieței de capital și să aplice sancțiunile

legale în cazurile de nerespectare a acestora, dar în baza acestei atribuții,

pârâta nu putea dispune măsurile solicitate de reclamant, în lipsa unui text de

lege care să prevadă, în concret aceste măsuri.

Pentru

a-și realiza atribuția de mai sus, Legea nr. 297/2004 a prevăzut în competența

C.N.V.M. posibilitatea de a lua alte măsuri decât cele solicitate de reclamant

și anume suspendarea/retragerea autorizației sau sancționarea contravențională

a SSIF care încalcă legislația în domeniu, dar în lipsa luării unor astfel de

măsuri, o persoană particulară cum este reclamantul nu poate solicita instanței

de contencios administrativ să oblige autoritatea la luarea acestor măsuri,

întrucât vătămarea dreptului sau interesului său legitim privat, nu s-a produs

prin neluarea acestor măsuri, ci prin încălcarea legislație de către respectiva

SSIF, astfel că nu sunt întrunite condițiile prev. de art. 1 alin. (1) din

Legea 554/2004. De altfel, dacă în cuprinsul cererii adresate C.N.V.M.,

reclamantul face referire la aplicarea art. 277 alin. (1) și alin. (2) din

Legea nr. 297/2004, în cuprinsul acțiunii adresate instanței de judecată, nu

mai solicită obligarea pârâtei la sancționarea contravențională a vreunei

persoane.

Împotriva

hotărârii instanței de fond reclamantul B.I.R. a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 7,

8 și 9.

În

dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul-reclamant a susținut în

esență că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv

actul administrativ asimilat adresa C.N.V.M. nr. 674 din 16 ianuarie 2009,

analizând în speță o altă adresă, respectiv adresa C.N.V.M. nr. 4587 din 27

februarie 2009.

Pe

fondul cauzei, recurentul-reclamant a susținut că în fapt, acțiunea sa nu are ca

obiect încălcările contractului încheiat cu SSIF B. SA ci încălcările legislației

incidente de către pârâta C.N.V.M.

Consideră

recurentul că prin adresa nr. 674 din 16 ianuarie 2009, C.N.V.M. a încălcat

dispozițiile art. 118 din Regulamentul nr. 12/2004 iar instanța de fond a

analizat un alt act administrativ al pârâtei, respectiv adresa C.N.V.M. nr. 4857

din 27 februarie 2009.

Intimata

C.N.V.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

formulat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond ca legală și

temeinică, susținând în esență că în mod corect s-a reținut prin sentința

atacată că adresa cu nr. 674 din 16 ianuarie 2009 emisă de C.N.V.M. nu

reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererilor reclamantului.

Examinând

sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale

incidente în cauză cât și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele

arătate în continuare.

În

fapt, recurentul-reclamant a supus controlului instanței de contencios

administrativ răspunsul primit din partea intimatei C.N.V.M. cu nr. 674 din 16

ianuarie 2009 urmare adreselor nr. 51163 din 04 decembrie 2008 și nr. 54463 din

30 decembrie 2008 prin care sesiza aspecte legate de modul de transmitere a documentului

de prezentare al SSIF B. SA, având în vedere contractul de prestări servicii de

investiții financiare la distanță (prin internet) încheiat între acesta și societate,

înregistrat sub nr. 9905 din 05 decembrie 2005.

Prin

adresele nr. 51163 din 04 decembrie 2008 și nr. 54463 din 30 decembrie 2008, recurentul-reclamant

a solicitat C.N.V.M. să constate în calitate de autoritate de supraveghere a

pieței de capital încălcarea de către SSIF B. SA a dispozițiilor art. 81

raportat la art. 118 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 12/2004.

Recurentul-reclamant

a contestat răspunsurile intimatei pe care le-a apreciat ca fiind un refuz

nejustificat al acesteia de a-i soluționa cererile, refuz asimilat actelor

administrative unilaterale, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Analizând

din această perspectivă răspunsul intimatei C.N.V.M. înregistrat sub nr. 674

din 16 ianuarie 2009, conform Deciziei nr. 4496 din 22 octombrie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cât și cu dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. n) privind excesul de putere, instanța de fond a apreciat și

reținut în mod corect prin sentința atacată că acest răspuns nu poate fi considerat

ca fiind un refuz nejustificat, astfel cum este acesta definit prin dispozițiile

legale.

Totodată

instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința

atacată că în raport de atribuțiile stabilite prin Legea nr. 297/2004 privind piața

de capital, cât și a statutului C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002,

intimata nu are competența de a emite un act prin care să declare că un contract

de intermediere este nul absolut sau să oblige vreuna din părțile contractului

la repararea prejudiciului, recurentul-reclamant având posibilitatea legală, ca

parte contractantă de a se adresa instanței competente în materie.

Contrar

criticilor formulate de recurentul-reclamant potrivit cărora instanța de fond ar

fi analizat un alt act administrativ emis de intimată, Înalta Curte reține că

instanța de fond a examinat răspunsul intimatei, respectiv adresa nr. 674 din 16

ianuarie 2009, conformându-se dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

respectiv verificând în raport de atribuțiile legale ale intimatei, a

dispozițiilor legi contenciosului administrativ precum și a probatoriului

administrat în cauză și stabilind în raport de toate acestea caracterul justificat

al refuzului.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică,

neexistând motive de modificare sau casare a acesteia și în consecință în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 20 din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.I.R. împotriva sentinței civile nr. 5868 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 februarie 2013.