ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 940/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul B.I.R. a chemat în judecată pe pârâta C.N.V.M. pentru ca pe baza probelor administrate, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: - anularea actului administrativ asimilat, respectiv adresa nr. 674, emisă de pârâtă la 16 ianuarie 2009, - obligarea pârâtei la emiterea unui înscris din care să rezulte că „formularul de informare a clienților” nu poate fi asimilat unui „document de prezentare”, așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul C.N.V.M nr. 12/2004; - obligarea pârâtei la emiterea unui înscris prin care să constate inexistența unui înscris denumit "Document de prezentare", așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M.

nr. 12/2004, înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din același act normativ; - obligarea pârâtei la emiterea unui înscris prin care să constate inexistența unui înscris din care să emane dispozițiile art. 81 alin. (2) lit. a) și lit. (k), înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din R12/2004; - să se constate că înscrisul intitulat "Formular de informare a clienților care intenționează să tranzacționeze la distanță" și care este un act adițional la contractul de intermediere cu SSIF B. SA, nu poate fi asimilat cu "Document de prezentare", așa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul C.N.V.M.

nr. 1212004; - să se constatate inexistenta unui înscris denumit "Document de prezentare", așa cum este acesta precizat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 12/2004, înscris ce (ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din același act normativ; - să se constatate inexistența unui înscris din care să emane dispozițiile art. 81 alin. (2) lit. a) și lit. k), înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din Regulamntul 12/2004. La data de 01 martie 2011, reclamantul și-a completat acțiunea cu două noi capete de cerere, la care a renunțat apoi prin cererea depusă la data de 13 septembrie 2011. Prin Sentința civilă nr. 5868 din 12 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, formulată de reclamantul B.I.R., în contradictoriu cu pârâtul C.N.V.M., ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că solicitările adresate pârâtului au fost următoarele: - constatarea încălcării de către SSIF B. SA a art. 118 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 12/2004 cu ocazia încheierii contractului nr. 9905 din 05 decembrie 2005 cu reclamantul, în ceea ce privește faptul că nu i-a fost prezentat înainte de încheierea acestuia, un document de prezentare care să cuprindă informații cu privire la existența compartimentului de control intern, a reprezentantului acestuia și a posibilității transmiterii de reclamanții și a elementelor privind constituirea marjelor, - obligarea SSIF B. SA la plata către reclamant a sumei de 75000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul creat, - constatarea nulității absolute a contractului de intermediere încheiat între reclamant și SSIF B. SA și repunerea părților în situația anterioară, aplicând dispozițiile art. 277 alin. (1) și alin. 2) din Legea nr. 297/2004.

Atât în Legea nr. 297/2004 cât și în Statutul C.N.V.M. prevăd, cu caracter general, obligații concrete ale C.N.V.M. Din analiza acestor dispoziții, Curtea de Apel a reținut că pârâta C.N.V.M. nu are în competența prevăzută de lege atribuția de a emite un act prin care să declare că un contract de intermediere este lovit de nulitate absolută, să constate că o anumită clauză a unui contract sau a unui document premergător contractului, nu respectă dispozițiile legale aplicabile sau să dispună obligarea vreuneia dintre părțile contractului la repararea prejudiciului sau la repunerea părților în situația anterioară, aceste competențe fiind specifice instanței de judecată. Este adevărat, că în urma sesizării reclamantului, pârâta putea analiza dacă aspectele sesizate de reclamant constituie încălcări ale legislației din domeniu, având în vedere atribuția prevăzută de art. 7 alin. (3) 3 din Statut care prevede că C.N.V.M.

este competentă să ia măsuri pentru impunerea respectării legislației pieței de capital și să aplice sancțiunile legale în cazurile de nerespectare a acestora, dar în baza acestei atribuții, pârâta nu putea dispune măsurile solicitate de reclamant, în lipsa unui text de lege care să prevadă, în concret aceste măsuri. Pentru a-și realiza atribuția de mai sus, Legea nr. 297/2004 a prevăzut în competența C.N.V.M.

posibilitatea de a lua alte măsuri decât cele solicitate de reclamant și anume suspendarea/retragerea autorizației sau sancționarea contravențională a SSIF care încalcă legislația în domeniu, dar în lipsa luării unor astfel de măsuri, o persoană particulară cum este reclamantul nu poate solicita instanței de contencios administrativ să oblige autoritatea la luarea acestor măsuri, întrucât vătămarea dreptului sau interesului său legitim privat, nu s-a produs prin neluarea acestor măsuri, ci prin încălcarea legislație de către respectiva SSIF, astfel că nu sunt întrunite condițiile prev. de art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004. De altfel, dacă în cuprinsul cererii adresate C.N.V.M., reclamantul face referire la aplicarea art. 277 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 297/2004, în cuprinsul acțiunii adresate instanței de judecată, nu mai solicită obligarea pârâtei la sancționarea contravențională a vreunei persoane.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul B.I.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul-reclamant a susținut în esență că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv actul administrativ asimilat adresa C.N.V.M. nr. 674 din 16 ianuarie 2009, analizând în speță o altă adresă, respectiv adresa C.N.V.M. nr. 4587 din 27 februarie 2009. Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant a susținut că în fapt, acțiunea sa nu are ca obiect încălcările contractului încheiat cu SSIF B. SA ci încălcările legislației incidente de către pârâta C.N.V.M.

Consideră recurentul că prin adresa nr. 674 din 16 ianuarie 2009, C.N.V.M. a încălcat dispozițiile art. 118 din Regulamentul nr. 12/2004 iar instanța de fond a analizat un alt act administrativ al pârâtei, respectiv adresa C.N.V.M. nr. 4857 din 27 februarie 2009. Intimata C.N.V.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond ca legală și temeinică, susținând în esență că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că adresa cu nr. 674 din 16 ianuarie 2009 emisă de C.N.V.M. nu reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererilor reclamantului. Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză cât și în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. În fapt, recurentul-reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ răspunsul primit din partea intimatei C.N.V.M. cu nr. 674 din 16 ianuarie 2009 urmare adreselor nr. 51163 din 04 decembrie 2008 și nr. 54463 din 30 decembrie 2008 prin care sesiza aspecte legate de modul de transmitere a documentului de prezentare al SSIF B. SA, având în vedere contractul de prestări servicii de investiții financiare la distanță (prin internet) încheiat între acesta și societate, înregistrat sub nr. 9905 din 05 decembrie 2005. Prin adresele nr. 51163 din 04 decembrie 2008 și nr. 54463 din 30 decembrie 2008, recurentul-reclamant a solicitat C.N.V.M.

să constate în calitate de autoritate de supraveghere a pieței de capital încălcarea de către SSIF B. SA a dispozițiilor art. 81 raportat la art. 118 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 12/2004. Recurentul-reclamant a contestat răspunsurile intimatei pe care le-a apreciat ca fiind un refuz nejustificat al acesteia de a-i soluționa cererile, refuz asimilat actelor administrative unilaterale, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Analizând din această perspectivă răspunsul intimatei C.N.V.M.

înregistrat sub nr. 674 din 16 ianuarie 2009, conform Deciziei nr. 4496 din 22 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cât și cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) privind excesul de putere, instanța de fond a apreciat și reținut în mod corect prin sentința atacată că acest răspuns nu poate fi considerat ca fiind un refuz nejustificat, astfel cum este acesta definit prin dispozițiile legale. Totodată instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că în raport de atribuțiile stabilite prin Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cât și a statutului C.N.V.M.

aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, intimata nu are competența de a emite un act prin care să declare că un contract de intermediere este nul absolut sau să oblige vreuna din părțile contractului la repararea prejudiciului, recurentul-reclamant având posibilitatea legală, ca parte contractantă de a se adresa instanței competente în materie. Contrar criticilor formulate de recurentul-reclamant potrivit cărora instanța de fond ar fi analizat un alt act administrativ emis de intimată, Înalta Curte reține că instanța de fond a examinat răspunsul intimatei, respectiv adresa nr. 674 din 16 ianuarie 2009, conformându-se dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv verificând în raport de atribuțiile legale ale intimatei, a dispozițiilor legi contenciosului administrativ precum și a probatoriului administrat în cauză și stabilind în raport de toate acestea caracterul justificat al refuzului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, neexistând motive de modificare sau casare a acesteia și în consecință în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.I.R. împotriva sentinței civile nr. 5868 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 februarie 2013.