ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4602/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Tulcea a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței anularea deciziei nr. CA-21351 din 1 aprilie 2009 emisă de pârât în urma contestației formulate împotriva procesului-verbal de constatare încheiat la 21 noiembrie 2008 de Agenția de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, prin care se constată că reclamanta datorează suma de 18.061,05 euro pentru efectuarea unor cheltuieli neeligibile.

Astfel, s-a arătat că prin procesul–verbal contestat s-a reținut că membrii echipei de implementare pentru proiectul din anul 2007 au fost remunerați în perioada septembrie 2007–februarie 2008 ca funcționari publici pentru activitățile desfășurate în cadrul Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Tulcea, fiind în același timp remunerați și pe baza contractelor de muncă din bugetul proiectului, pentru activitățile prevăzute în descrierea proiectului și desfășurate în intervalul orar prevăzut în contractele individuale de muncă. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 734 din 9 februarie 2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că pârâta a apreciat în mod corect că sunt neeligibile sumele menționate în actele contestate. Se reține că potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1306/2007 „Prin cheltuială neeligibilă în sensul O.G. nr. 79/2003, se înțelege orice sumă plătită din bugetul general a Comunităților Europene, bugetele administrate de acestea ori în numele lor sau din bugetele din care provine cofinanțarea aferentă, care a fost obținută sau utilizată cu nerespectarea prevederilor legale ori contractuale, indiferent de natura sau destinația acesteia”.

În raport de aceste dispoziții s-a statuat că în mod corect contestația formulată împotriva procesului-verbal a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate în cadrul autorităților sau instituțiilor publice, neîncadrându-se în excepțiile prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, astfel că sumele achitate acestora ca urmare a derulării proiectului sunt neeligibile. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Tulcea, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea de recurs se aduc, în esență, critici sentinței atacate în sensul că instanța de fond în mod greșit a apreciat că activitatea desfășurată în cadrul proiectului este incompatibilă cu cea de funcționar public deși prima activitate se încadrează în categoria atribuțiilor legale ale Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Tulcea, instituite prin Legea nr. 202/2006, privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă actualizată. Faptul că personalul său și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în cadrul programului de lucru, fiind remunerat potrivit O.G. nr. 6/2007, cu modificările și completările ulterioare, și suplimentar în cadrul echipei de proiect contribuind la implementarea acestuia, nu exclude plata muncii prestate în cadrul proiectului, astfel că în mod greșit s-a apreciat că sumele plătite personalului alocat proiectului sunt costuri neeligibile.

Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat menționând că prin sentința atacată, instanța de fond în mod corect a respins acțiunea reclamantei, arătând că în speță sunt incidente dispozițiile neechivoce ale art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subzistă în cauză motivul de ordine publică, de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 3 invocat în condițiile art. 306 alin. 2 C. proc. civ. și pus în dezbaterea părților, recursul fiind fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. CA-21351 din 1 aprilie 2009 emisă de pârât în urma contestației formulate împotriva procesului-verbal de constatare încheiat la 21 noiembrie 2008 de Direcția de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare, prin care s-a constată că reclamanta datorează un debit în valoare de 18.061,05 euro, pentru efectuarea unor cheltuieli neeligibile. Decizia a cărei anulare se solicită, cât și procesul-verbal de constatare încheiat la 21 noiembrie 2008, transmis din 19 februarie 2009, privind proiectul din anul 2007 au avut la bază dispozițiile O.G. nr. 79/2003, privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțarea aferente utilizate necorespunzător.

În ceea ce privește procesul-verbal de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G. nr. 79/2003: „Art. 1. - Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli”; „Art.

2. - În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”; „Art.

3 alin. (2) lit. a) - Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare ”; Art. 3 alin. (4)-(6): „(4) Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum și elemente specifice, acolo unde este necesar. (5) Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proc. fisc. (6) Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2004 , republicată, cu modificările și completările ulterioare”; Art. 4 alin. (2) „ Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor ”. Din cuprinsul dispozițiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal din prezenta cauză este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc. , ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

Decizia nr. CA-21351 din 1 aprilie 2009 ce formează obiectul acțiunii, a fost emisă în temeiul dispozițiilor C. proc. fisc. ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.” În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competente să soluționeze contestația formulată împotriva Deciziei nr. CA-21351 din 1 aprilie 2009 , sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În interpretarea și aplicarea normelor de competență cuprinse la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudența Instanței Supreme s-a reținut cu caracter unitar că aceste dispoziții instituie două criterii de determinare a competenței materiale a instanței de fond, după cum urmează: - criteriul poziționării în cadrul sistemului administrației publice (rangul autorității centrale sau locale) a autorității publice emitente a actului atacat; - criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat. Cu alte cuvinte, dacă litigiul are caracter fiscal, în sensul că privește taxe, impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, competența se stabilește în funcție de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenței tribunalului de cea a curții de apel fiind suma de 500.000 RON.

În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect o creanță bugetară – în sumă de 18.061,05 euro, echivalentul a 60.097,97 RON – asimilată creanțelor fiscale în sensul prevederilor C. proc. fisc., conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ se stabilește în funcție de criteriul valoric și revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege. În consecință, având în vedere considerentele expuse în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, care va avea în vedere și motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Tulcea împotriva sentinței civile nr. 734 din 9 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010