ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 163/2012

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

1.Cererea de chemare

în judecată și hotărârea primei instanțe.

Prin cererea

formulată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrative și fiscal, la data de 20 noiembrie 2009, sub nr. 11064/2,

reclamanta M.V. a chemat în judecată M.A.E., solicitând instanței ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să să constate refuzul nejustificat al

pârâtului de a-i solutiona cererea privind stabilirea datei pentru primirea

actelor necesare redobândirii cetațeniei române și, pe cale de consecință să

fie obligat același pârât să-i primească cererea de redobandire a cetățeniei

române, de îndată.

Totodată a solicitat și

obligarea pârâtului la acordarea unor daune morale, în cuantum de 5.000 RON.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că la data de 19 septembrie 2006 a depus o primă cerere la secția

consulară a Ambasadei României din Chișinau, instituție competentă să primească

cererile de redobandire a cetățeniei române din partea solicitanților, foști cetațeni

români și descendenți ai acestora până la gradul II, care au domiciliul în Republica

Moldova.

Întrucât timp de aproximativ

2 ani și 8 luni de la prima cerere nu a primit nici un raspuns a depus o noua cerere

in 11 mai 2009, iar ulterior o altă la 27 iulie 2009.

Deasemenea la data de

30 octombrie 2009 a mai formulat o cerere prin care a solicitat din nou să-i fie

fixată data la care va fi invitată pentru depunerea cererii de redobandire a cetățeniei

române, la care I s-a răspuns că la data la care cererea sav a intra în faza de

procesare, va primi invitația pentru depunerea documentelor din partea ambasadei.

Prin sentința nr. 1963

din 28 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ

și fiscal, a respins exceptia prescriptiei dreptului la actiune, invocată de pârâtul

M.A.E. și a admis, în parte, acțiunea reclamantei M.V., în contradictoriu cu pârâtul

M.A.E. și a obligat pârâtul să stabilească o data de primire a actelor necesare

redobândirii cetatenției române și să primească respectivele acte în 30 de zile

de la rămânerea irevocabilă a sentinței.

A respins în rest acțiunea.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut următoarele considerente:

Cu privire la excepția

prescrierii dreptului la acțiune, Curtea a reținut că nu se poate considera în nici

un caz că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, deoarece ultima cerere

a acesteia a fost depusă în termenul de 6 luni anterior introducerii actiunii, prevăzut

de Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cererii de chemare

în judecată, instanța a reținut că, neindicarea nici unui termen pentru depunerea

cererii și documentelor necesare soluționării unei cereri de redobandire a cetațeniei

române este o măsură arbitrară.

A apreciat ca întemeiată

solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului să stabileasca o dată pentru primirea

cererii reclamantei și să primească cererea acesteia de redobandire a cetațeniei

române în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței.

În ceea ce privește daunele

morale a reținut că reclamanta nu și-a motivat în nici un fel acest capăt de cerere,

astfel ca instanța este în imposibilitatea de a analiza cererea în raport de susținerile

părții.

cauză.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul M.A.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a susținut,

în esență, că în mod greșit prima instanță a reținut refuzul nejustificat al pârâtului

de a soluționa cererea într-un termen rezonabil, întrucât răspunsul administrativ

emis în aceste situații de M.A.E. nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult,

acesta nu poate fi considerat ca fiind nejustificat.

A susținut recurentul

că, temeiul de drept care a permis reprezentanților secției consulare a Ambasadei

României de la Chișinău să programeze solicitanții pentru depunerea cererilor de

redobândire a cetățeniei române a fost H.G. nr. 1723 din 14 octombrie 2004, privind

aprobarea Programului de măsuri pentru combaterea birocrației în programul de relații

cu publicul", art. 6, anexa 1, lit. a), punctul III. A mai arătat recurentul

că, la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a

atins un nivel satisfăcător față de anii anteriori prin deschiderea unei noi locații

a secției consulare a Ambasadei României la Chișinău, precum și prin deschiderea

consulatelor generale de la Cahul și Bălți.

Mai mult, începând cu

data de 16.08.2010, în toate locațiile consulare din Republica Moldova (la Chișinău,

Cahul și Bălți) procesarea cererilor de redobândire a cetățeniei române are loc

fără programare și fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de intenție.

Recurentul a invocat,

totodată, prevederile

O.U.G.

nr. 5/2010, potrivit căreia cetățenii moldoveni, categorie ce se încadrează în dispozițiile

art. 10

1

din Legea nr. 21/1991, pot depune cererea și la sediul Autorității

Naționale pentru Cetățenie, fără nicio restricție în ce privește situarea domiciliului

sau condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare

prealabilă.

A apreciat recurentul

că vătămarea produsă în circumstanțe care exclud culpa autorității administrative

solicitate, nu era aptă a atrage condamnarea acesteia deoarece se încalcă atât norma

specială (potrivit Legii nr. 554/2004, refuzul trebuie să fie nejustificat,) cât

și principiul mai larg de drept ce statuează că nu există obligație corelativă unui

drept imposibil de executat (în cazul pârâtului reconsiderarea relațiilor bilaterale

a dovedit că această imposibilitate a fost temporară).

Totodată recurentul a

susținut că, în lipsa unui temei legal concret, puterea judecătorească nu se poate

substitui puterii executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire

ale cetățeniei române.

În ceea ce privește caracterul

rezonabil al duratei unei proceduri, în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că aceasta

se determină în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate

de Jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului

și al autoritățillor competente.

În fine, recurentul pârât

a arătat că stabilirea, în cadrul activității M.A.E., a unei ordini cronologice

de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei nu poate fi asimilată unui

refuz nejustificat și că ordinea internă stabilită de M.A.E. nu încorpora un refuz

de soluționare a cererii de depunere a dosarului ci prevedea condițiile concrete

în care acesta urmează să fie procesat, fără ca autoritatea publică solicitată să

se derobeze de la îndeplinirea obligației prevăzute de Legea nr. 21/1991.

II.Considerentele Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate

și dispozițiile legale aplicabile, constată următoarele:

Critica recurentului privind

greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat

de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12

alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința

în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice

sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune

a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie

să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui

asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie « civilă

», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar

el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea

jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În cauză, Înalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii, 30.04.2009

și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un

număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare

a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

În ceea ce privește modificarea

legislativă intervenită prin O.U.G. nr. 5/2010, instanța constată că aceste dispoziții

sunt ulterioare momentului introducerii acțiunii și nu au putere retroactivă.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc.

civ.;

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge recursul declarat

de M.A.E. împotriva sentinței nr. 1963 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie

2012.