ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1328/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1328/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 330 din 13 decembrie

2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC M.G. SRL Oradea, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - Agenția

Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale Cluj, a dispus suspendarea executării Deciziei pentru

Regularizarea Situației nr. 16658 din 27 august 2010 și a Procesului Verbal de

Control nr. 16657 din 27 august 2010 emise de pârât, prin care au fost

stabilite în sarcina societății reclamante diferențe de plată, în sumă totală

de 824.904 lei, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, dar și împrejurarea că a fost achitată cauțiunea de 10.000

lei, stabilită în raport de art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Judecătorul cauzei a apreciat că, în

speță, sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea contenciosului

administrativ referitoare la cazul bine justificat și la paguba iminentă.

Mai precis, societatea reclamantă a contestat

cele două acte administrative individualizate anterior prin invocarea lipsei

caracterului cert, lichid și exigibil al creanței înscrise în titlul executoriu

și refuzul organului de control de a se conforma obiectivului esențial la care

a fost obligat prin Decizia nr. 12968 din 2 iulie 2010 a Directorului Direcției

Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale , anume aceea de a se consulta cu

societatea reclamantă, obligație instituită imperativ și prin Acordul

G.A.T.T.).

În concepția primei instanțe, toate

aceste critici implică existența unei puternice îndoieli asupra prezumției de

legalitate de care beneficiază actele administrative aflate în litigiu.

În altă ordine de idei, curtea de

apel a apreciat că prejudiciul suferit de persoana juridică care a promovat

prezenta cerere de suspendare ar fi evident, în contextul în care obligațiile

de plată stabilite în sarcina debitoarei sunt foarte mari (824.904 lei), astfel

că, prin indisponibilizarea unor asemenea sume bănești, s-ar ajunge la incapacitatea

de plată a reclamantei.

î

mpotriva acestei hotărâri

judecătorești s-a promovat recurs în termen legal de către Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, care a solicitat admiterea recursului,

modificarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii ca

nefondată.

î

n dezvoltarea căii de atac,

recurenta consideră că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea

greșită a legii.

De asemenea, recurenta solicită

instanței de control judiciar analizarea cauzei sub toate aspectele sale, în

baza art. 304

1

C. proc. civ.

În opinia recurentei, eroarea în

interpretarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în materia suspendării unui act

administrativ rezultă din aprecierea realizată cu privire la îndoiala serioasă

referitoare la legalitatea actelor administrative emise în sarcina intimatei-reclamante.

În litigiul dedus judecății,

recurenta consideră că prima instanță a motivat superficial existența cazului

bine justificat.

În acest sens, a fost invocată

Decizia nr. 481 din 04 noiembrie 2010, prin care Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor a respins contestația intimatei, atât în privința petitului prin

care se solicită anularea obligațiilor fiscale principale, cât și a cererii

referitoare la anularea accesoriilor.

Recurenta apreciază că actul

administrativ mai sus indicat întărește prezumția de legalitate a actelor

administrative solicitate a fi suspendate.

În plus, recurenta menționează că

art. 141 alin. (2) C. proc. fisc. oferă caracterul cert, lichid și exigibil al

creanței fiscale stabilite de inspectorii autorității vamale.

Totodată, recurenta arată că, pe

toată durata verificărilor, contestatoarea a avut posibilitatea de a furniza

documente sau orice alte date în vederea stabilirii valorii în vamă în mod unitar.

Sub acest aspect, este invocată chitanța

vamală nr. 142864 din 11 octombrie 2006, la determinarea prețurilor pentru un

număr de 137 de arme din cele importate, la solicitarea părții adverse.

De asemenea, recurenta subliniază

faptul că vinovăția intimatei de a nu declara că este legată de vânzător a

determinat stabilirea obligațiilor fiscal-vamale în sarcina sa.

În altă ordine de idei, recurenta

opinează în sensul că instanța de fond nu a arătat, în mod concret, în ce

constă prejudiciul determinat, dar mai ales cât este de iminent.

Prin întâmpinare,

intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului.

Analizând sentința atacată, în

raport de

criticile

formulate, cât și

din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ.,

î

nalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312

alin. (1) teza a II –a C. proc. civ., prin raportare la art. 20 și art. 28 din

Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat.

Sentința atacată este legală și

temeinică, în speță nefiind întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

C. proc. civ. în vederea casării sau modificării sentinței.

Instanța de fond a reținut corect

situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză și a

realizat o încadrare juridică adecvată în funcție de situația faptică.

Așa cum s-a reținut anterior,

obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării actelor

administrative individualizate anterior.

Prin sentința atacată cu recurs în

prezenta cauză, instanța de contencios administrativ a dispus admiterea cererii

formulată de reclamanta SC M.G. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală București –

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj; suspendarea

executării Deciziei pentru Regularizarea Situației nr. 16658 din 27 august 2010

și a Procesului Verbal de Control nr. 16657 din 27 august 2010 emise de

Ministerul Economiei și Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală

București – Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, prin

care au fost stabilite în sarcina societății reclamante diferențe de plată, în

sumă totală de 824.904 lei, până la pronunțarea instanței de fond.

Instanța de control judiciar

apreciază că nu este fondat motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele care vor fi expuse în

continuare.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului legal

anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a

fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c)

din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se

înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii

sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice.

î

n mod evident, cele două acte

solicitate a fi suspendare constituie acte administrative, în accepțiunea

legală a termenului.

Pe de altă parte, trebuie amintit

faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă

să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște, suspendarea

actelor

juridice

reprezintă

operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul

dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emana de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de

veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul

executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși

titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care

judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai sus, o

condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a

existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată,

cazurile

bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept,

care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței

unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent

valabile

cu

privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat

faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea

întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al

efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate.

Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot

ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie

să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între actul

administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față,

î

nalta Curte constată că suntem în

prezența unui caz bine justificat, în raport de împrejurarea că se contestă însuși

caracterul cert, lichid și exigibil al creanței înscrise în titlul executoriu.

De altfel, instanța de control

judiciar își însușește argumentele prezentate în hotărârea recurată, pe care le

consideră corecte.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat

faptul că ne aflăm în stadiul soluționării irevocabile a unei cereri de

suspendare a unor acte administrative, iar nu în faza judecării acțiunii în

anulare: în primul caz, instanța de contencios administrativ trebuie să

analizeze aparenta legalitate a actelor administrative, printr-o cercetare

sumară a aparenței dreptului, pentru a nu se prejudicia fondul, în cea de-a

doua situație, judecătorul cercetează motivele de nelegalitate a actelor emise

de o autoritate publică, astfel cum au fost invocate de reclamantă în acțiune.

De asemenea, în aprecierea

existenței cazului bine justificat, Înalta Curte are în vedere decizia nr.

12968 din 2 iulie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj, din care a rezultat

că organul fiscal a dispus reluarea controlului și încheierea unui nou proces

verbal de control și care să țină seama de reanalizarea legăturii dintre

vânzător și cumpărător, în sensul art. 15.4 din Acordul pentru aplicarea art.

VII G.A.T.T. (filele 45 – 57 dosar fond).

În plus, sunt pertinente criticile

reclamantei în legătură cu refuzul autorității fiscale de a se conform

obiectivului esențial indicat în actul administrativ de mai sus, respectiv, de

a se consulta cu reclamanta (obligație impusă de G.A.T.T.).

Pe de altă parte, așa cum a

recunoscut chiar Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor. în decizia nr.

273 din 22 iulie 2010, societatea intimată și firma H.N.G.F.T. din Ungaria, de

la care a importat arme la prețuri mult diminuate, sunt „legate” , în sensul

Acordului privind aplicarea art. VII al G.A.T.T. 1994 (fila 43 dosar fond).

Totodată, pentru corecta soluționare

a cauzei trebuie amintită definiția legală a pagubei iminente.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1)

lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se

înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

î

n concepția instanței de control

judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea

unor drepturi bănești, acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu

evidență, în litigiul dedus judecății a fost emisă somația de plată a sumei de

bani contestată (fila 6 dosar fond).

Prin urmare, a început executarea

silită a debitoarei, astfel că suma de 824.804 lei ar putea determina intrarea

reclamantei în incapacitate de plată.

Așadar, în speța de față, sunt

întrunite cerințele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru

a se dispune suspendarea executării celor două acte administrative aflate în

discuție.

Pe cale de consecință,

î

nalta Curte, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr.

554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj împotriva sentinței

nr. 330/CA/2010-PI din 13 decembrie 2010 a

Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 4 martie 2011.