ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5125/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5125/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamantul A.C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația

Națională a Penitenciarelor, în principal constatarea nulității absolute a

Deciziei nr. 305 din 08 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, cu consecința repunerii

părților în situația anterioară și, în subsidiar, anularea Deciziei nr. 305 din

08 ianuarie 2010, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, în

ambele variante cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (onorariu

de avocat).

Prin sentința civilă nr.

306/ CA din 29 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca

nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.C.I., în

contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

- documentația care a

stat la baza emiterii deciziei de sancționare relevă că cercetarea prealabilă

s-a realizat asupra reclamantului A.C.I. pentru a se stabili dacă acesta se

face vinovat de fapta prevăzută la art. 69, lit. b) din Legea nr. 293/2004,

respectiv „neglijență și superficialitate manifestată în îndeplinirea

atribuțiilor de serviciu, a dispozițiilor legale sau a celor primite de la

șefii ierarhici ori de la autoritățile anume abilitate de lege”, iar trimiterea

la dispozițiile art. 207 din O.U.G. nr. 34/2006 s-a realizat pentru a

individualiza în ce a constat reținerea caracterului neglijent și superficial

în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu;

- reclamantul a fost

cercetat disciplinar și sancționat pentru fapta prevăzută de art. 69, lit. b

din Legea nr. 293/2004, faptă analizată prin raportare la dispozițiile legale

privind procedura de derulare a achizițiilor publice, astfel că trimiterile la

normele cuprinse în H.G. nr. 925/2006 și O.U.G. nr. 34/2006 au avut rolul de a

circumstanția fapta în funcție de atribuțiile de serviciu dispuse pentru

realizarea procedurii de achiziție publică inițiată de Administrația Națională

a Penitenciarelor – Penitenciarul Poarta Albă, județul Constanța;

- în aceste condiții,

a concluzionat prima instanță că este nefondată susținerea reclamantului

privind cercetarea sa prealabilă pentru o faptă și sancționarea pentru două

fapte, aspecte care nu se confirmă din analiza documentației ce a stat la baza

emiterii Deciziei nr. 305 din 08 ianuarie 2010, decizie legală sub aspectul

verificat anterior.

Referitor la

criticile aduse de reclamant pe fondul deciziei de sancționare, instanța de

fond a reținut următoarele:

- în calitate de șef

al serviciului logistic din cadrul Penitenciarului Poarta Albă reclamantul a

fost numit președinte al comisiei de evaluare în procedura de achiziție publică

având ca obiect „ atribuirea contractului pentru R.K. modernizare centrală

termică”.

- potrivit

dispozițiilor art. 72 din H.G. nr. 925/2004, „autoritatea contractantă va numi

o persoană responsabilă cu aplicarea procedurii de atribuire, persoană care

devine, totodată, și președintele comisiei de evaluare”, iar în virtutea

acestei dispoziții legale reclamantul, ca persoană responsabilă cu aplicarea

procedurii de achiziție publică, a fost sancționat pentru neglijență și

superficialitate în îndeplinirea acestor atribuții conferite președintelui comisiei

de evaluare, acesta fiind cel care realizează dialogul dintre autoritatea

contractantă și ofertanții care participă la licitația publică.

În final, a reținut

instanța de fond că susținerea reclamantului potrivit căreia, deși numit

președinte al comisiei de evaluare, nu a fost desemnat a avea și

responsabilitatea aplicării procedurii, fiind doar membru cu drept de vot în

comisie, este neîntemeiată, în condițiile în care textul de lege este fără

echivoc, arătând că în toate situațiile cel care devine președinte al comisiei

de evaluare este persoana responsabilă cu aplicarea procedurii.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul A.C.I., considerând-o ca fiind

netemeinică și nelegală, invocând ca temei legal dispozițiile art. 299 și art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac s-au adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- instanța de fond nu

a apreciat corect asupra sancțiunii nulității absolute a deciziei de

sancționare, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 267 alin. (1) C.

muncii, din perspectiva faptului că este evident că intimata-pârâtă nu a

apreciat că fapta de neglijență și superficialitate în îndeplinirea

atribuțiilor de serviciu prevăzute de art. 69 lit. b) din Legea nr. 293/2004

include pe de o parte fapta de a nu cere clarificări potrivit art. 78 din H.G. nr.

925/2004 și, pe de altă parte, efectuarea defectuoasă a procedurii de

comunicare, aspect ce rezultă din cuprinsul deciziei;

- în mod greșit s-a

apreciat că îi este imputabilă fapta de a nu cere clarificări participanților

la procedură în legătură cu experiența similară, dat fiind faptul că această

obligație revenea întregii comisii de evaluare și nu președintelui acestei

comisii.

S-a susținut în acest

sens că prima instanță a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 72

din H.G. nr. 925/2006, întrucât, deși a fost desemnat președinte al comisiei de

evaluare, reclamantul nu a fost numit și persoană responsabilă cu aplicarea

procedurii de atribuire, fiind doar membru al acestei comisii, votând cu

privire la aspectele soluționate de comisie.

S-a mai arătat în

motivele de recurs că dispozițiile art. 78 din H.G. nr. 925/2006 nu erau

aplicabile la momentul la care oferta SC C. SRL a fost declarată inacceptabilă

în condițiile art. 36 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 925/2006 și că acest text

legal devenea aplicabil cu privire la ofertele declarate admisibile și care

participau efectiv la procesul de evaluare, unde comisia poate decide care

sunt, de această dată, ofertele conforme și cele neconforme.

Recurentul-reclamant a

adus critici sentinței recurate și sub aspectul că instanța de fond nu a expus

considerentele pentru care s-a reținut în sarcina sa și fapta de nerespectare a

procedurii de comunicare.

În opinia

recurentului-reclamant, obligația comunicărilor reglementate de art. 206 și

următoarele din O.U.G. nr. 34/2006 incumba autorității contractante și nu

comisiei de evaluare sau președintelui acesteia, întrucât în urma declarării

ofertei câștigătoare în procedura de licitație publică, comisia și președintele

își încetează activitatea.

Prin Decizia nr. 3841

din 30 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de A.C.I.

împotriva sentinței civile nr. 306/ CA din 20 august 2010 a Curții de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, faptul că sunt

nefondate criticile privind aprecierea greșită a primei instanțe asupra

sancțiunii nulității absolute a deciziei de sancționare nr. 305/2010.

Astfel, instanța de

recurs a reținut că temeiul legal al Deciziei de sancționare nr. 305/2010 îl

constituie dispozițiile speciale ale Legii nr. 293/2004 (r1) privind Statutul

funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a

Penitenciarelor, coroborate cu cele ale Ordinului Ministrului Justiției nr. 2856/2004

pentru aprobarea Regulamentului privind modul de aprobare, constituire,

organizare și desfășurare a activităților comisiilor de disciplină din A.N.P.

și unitățile subordonate.

S-a mai reținut că în

mod corect instanța de fond a reținut că trimiterile la dispozițiile H.G. nr. 925/2006

și O.U.G. nr. 34/2006 au avut rolul de a circumstanția faptele în funcție de

atribuțiile de serviciu ce îi reveneau reclamantului pentru realizarea

procedurii de achiziție publică inițiată de autoritatea pârâtă.

S-a apreciat că abaterea

disciplinară prevăzută de art. 69 lit. b) din Legea nr. 293/2004 cuprinde toate

faptele de neglijență și superficialitate manifestate în îndeplinirea

atribuțiilor conferite și nu fapte singulare și că, în concluzie, faptele

reținute în cauză se circumscriu abaterii disciplinare prevăzute de textul

legal susmenționat, aplicându-li-se același temei legal.

Instanța a apreciat

că sunt, de asemenea, nefondate criticile referitoare la greșita apreciere a

instanței de fond asupra abaterii disciplinare constând în nerespectarea

procedurii comunicărilor ce se impuneau în cadrul procedurii de achiziție

publică derulată de autoritatea publică pârâtă.

Astfel, s-a reținut

că instanța de fond a analizat într-adevăr abaterea disciplinară reținută în

sarcina recurentului-reclamant în ansamblu, însă considerentele acesteia au

putut fi dezvoltate de instanța de recurs, astfel că nu se putea reține lipsa

motivării, invocată prin criticile formulate.

Instanța de recurs a

apreciat că, deoarece recurentul-reclamant a fost persoana responsabilă cu

aplicarea procedurii, în toate etapele acesteia, etapa informării candidaților

și ofertanților făcând parte din procedură, în mod corect prin decizia de

sancționare s-a reținut că neîndeplinirea obligațiilor ce erau specifice

acestei etape constituie abatere disciplinară în sensul art. 69 lit. b) din

Legea nr. 293/2004.

Față de toate

considerentele expuse, Înalta Curte, a apreciat că nu este incident motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 20

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Împotriva acestei

Decizii a formulat contestație în anulare recurentul A.C.I., întemeiată pe

dispozițiile art. 317 și urm. C. proc. civ., solicitând:

- admiterea contestației

în anulare, anularea deciziei atacate, rejudecarea recursului și admiterea

acestuia;

- modificarea în tot

a hotărârii recurate în sensul admiterii contestației astfel cum a fost

formulată, respectiv în principal constatarea nulității absolute a Deciziei nr.

305 din 08 ianuarie 2010 emisă de pârâta Administrația Națională a

Penitenciarelor, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, iar în

subsidiar anularea Deciziei nr. 305 din 08 ianuarie 2010, cu consecința

repunerii părților în situația anterioară; în ambele cazuri cu obligarea

intimatei la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat).

Examinând cauza și

decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte, constată că prezenta

contestație în anulare este inadmisibilă.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte, a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

În conformitate cu

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare

a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit

cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste

motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai

sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele

administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor

și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale,

situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o

cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte,

omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al

contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a

cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul

legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat

împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se

referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la

argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le

sunt subsumate.

În esență, o atare

omisiune nu poate fi reținută, întrucât instanța de recurs a cercetat toate

criticile recurentului și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Față de cele ce

preced, instanța apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare nu

îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale

susmenționate, întrucât motivele invocate de contestator nu se încadrează în

niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, acesta invocând

aspecte ce țin de fondul cauzei.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, va respinge contestația în anulare, ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de A.C.I. împotriva Deciziei nr. 3841 din 30 iunie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2011.