ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4340/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

de fond.

Prin Decizia nr. 298 din

22 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal a admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței

nr. 597 din 26 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal și a modificat, în parte, sentința atacată în sensul că

a respins acțiunea formulată de reclamanții A.N., B.C., C.A., G.Z., G.V., I.A.F.,

L.C., M.P.A., N.C.M., P.M., P.M.V., R.L.M., S.G.C. și U.E. și cererea de chemare

în garanție formulată de Ministerul Administrației și Internelor față de Ministerul

Finanțelor Publice, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

De asemenea, instanța

de recurs a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a respins recursul

declarat de Ministerul Administrației și Internelor împotriva aceleași sentințe,

ca nefondat.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Sub aspectul calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, instanța de recurs a reținut

că existența acestei calități presupune identitate între persoana celui chemat în

judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta cauză

obiectul cererii îl reprezintă plata unor drepturi bănești, iar reclamanții nu au

raporturi de serviciu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel că este lipsit

de orice echivoc faptul că o instituție publică nu poate fi obligată la plata drepturilor

bănești cuvenite salariaților unei alte instituții.

Pe cale de consecință,

nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații

de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii.

În jurisprudență s-a reținut

în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei

obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care

transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros”

și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare,

cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat

se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului

simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor

nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002

prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea

proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor

prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului

în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de

organizare și funcționare a fostului Minister al Economiei și Finanțelor, în prezent,

Ministerul Finanțelor Publice, (începând cu H.G. nr. 208/2005, în vigoare la data

introducerii cererii de chemare în judecată și abrogată de H.G. nr. 495/2007; H.G.

nr. 386/2007).

În consecință, Ministerul

Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza

legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite,

astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În aceste condiții, Ministerul

Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite

alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea

de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse

în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G.

nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice,

stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile

publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispozițiile

art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 110/2007,

prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu

începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată

ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația

de plată”.

În consecință, reține

instanța de recurs, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice

se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii, motivele invocate de

Ministerul Administrației și Internelor și atribuțiile ce revin ministerului chemat

în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul

declarat de Ministerul Administrației și Internelor, instanța de recurs a apreciat

că este nefondat.

Astfel, se arată în considerentele

deciziei atacate, intimații-reclamanți beneficiază, prin efectul art. 49 din Legea

nr. 138/1999, de aceleași drepturi salariale ca și personalul militar, având dreptul

potrivit art. 28 lit. e) din Legea nr. 360/2002, pe lângă indemnizația de concediu

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Deși exercițiul dreptului

de a încasa prima de concediu și sporul de fidelitate a fost suspendat pe perioada

2004-2006, respectiv în anul 2005, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează

cu stingerea acestuia ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui,

astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent,

aceasta neînsemnând înlăturarea dreptului.

Prin suspendarea acestui

drept, nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate,

precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României revizuită, privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementările art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Ca urmare, arată instanța

de recurs, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de

conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării

lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru

care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația

ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța

sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe

de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru

perioada în care au fost prevăzute de lege.

Suspendarea succesivă

a plății primei de concediu prin legile bugetului de stat, a avut ca efect numai

imposibilitatea realizării acestui drept la prima de concediu pentru funcționarii

publici, în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul dreptului.

a formulat contestație în anulare Ministerul Administrației și Internelor, întemeiată

pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Contestatorul arată că

instanța de recurs nu a analizat aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2000

privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual

din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare asupra categoriei

personalului contractual al M.A.I.

Drepturile bănești cuvenite

personalului civil contractual din M.A.I. erau prevăzute de dispozițiile O.U.G.

nr. 24/2000 și nu de cele ale O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi

ale polițiștilor, modificată și completată.

Potrivit dispozițiilor

art. 49 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului

militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță

națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste

instituții, modificată și completată, personalul contractual din M.A.I. beneficiază

de primele, sporurile și indemnizațiile acordate militarilor, potrivit prevederilor

aplicabile cadrelor militare în activitate, însă în legislația referitoare la salarizarea

cadrelor militare nu era prevăzută plata sporului de fidelitate sau a primelor de

concediu.

Având calitatea de personal

contractual, reclamanții își desfășoară activitatea ca tâmplari, electricieni, femei

de serviciu, șoferi, etc., fiind evident că aceștia nu desfășoară activități similare

cu cea de militar sau polițist, care să-i îndreptățească să primească aceleași sporuri

cu cele ale polițiștilor.

Reglementarea modalității

de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie

opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii socio-profesionale,

dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.

în anulare.

Contestația în anulare

este întemeiată.

Prin motivele de recurs,

Ministerul Internelor și Reformei Administrative (în prezent Ministerul Administrației

și Internelor) a criticat sentința atacată din perspectiva împrejurării inexistenței

în legislația referitoare la salarizarea cadrelor militare a plății sporului de

fidelitate și a primelor de concediu.

Recurentul a arătat că,

în aceste condiții, este evident că personalul civil din cadrul M.I.R.A. nu poate

beneficia de plata drepturilor solicitate.

Motivul de casare invocat

și neanalizat de instanța de recurs este esențial pentru dezlegarea pricinii, astfel

încât, urmează a se constata întrunite prevederile art. 318 teza a II-a C.

proc. civ. și a se admite contestația în anulare, cu consecința anulării Deciziei

civile nr. 298 din 22 ianuarie 2009 pronunțată în Dosar nr. 7053/2/2007 de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

urmând a se rejudeca recursurile formulate de M.I.R.A. și Ministerul Economiei și

Finanțelor.

II. Considerentele instanței

de recurs.

din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. ,

ridicate din oficiu de către instanță.

contractual în cadrul Ministerului Administrației și Internelor fost M.I.R.A., au

învestit instanța de contencios administrativ, solicitând obligarea autorităților

publice pârâte la plata unor drepturi bănești neachitate pentru perioada 2004-2006.

Competența instanței de

contencios administrativ este determinată de calitatea de polițist, funcționar public

civil, cu statut special, a reclamanților, conform art. 1 din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 78 alin.

(1) din Statutul polițistului, dispozițiile Legii nr. 360/2002 se completează cu

prevederile Legii nr. 188/1999 modificată și completată și ale altor acte normative

în vigoare aplicabile funcționarului public, în situația în care domeniile respective

nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului.

Astfel, în ceea ce privește

competența instanțelor judecătorești în materia drepturilor bănești ale polițiștilor,

sunt aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999 modificată și completată, care nominalizează

instanța de contencios administrativ.

Reclamanții din prezentul

dosar nu fac parte din categoria polițiștilor, funcționari publici cu statut special,

pentru a li se putea aplica regulile referitoare la competența instanței de contencios

administrativ.

Acțiunii reclamanților

aparținând personalului contractual, i se aplică regulile comune în materia conflictelor

de muncă.

Prin urmare, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată și art. 2 pct. 1 lit.

c) din C. proc. civ., urmează a se admite recursurile declarate, a se casa sentința

recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre competentă soluționare Tribunalului

București, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în

anulare formulată de Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei

nr. 298 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Anulează decizia nr. 298

din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Admite recursurile formulate

de Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Finanțelor Publice.

Casează sentința nr. 597

din 26 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal și trimite cauza spre competentă soluționare, Tribunalului București,

secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2010.