ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5316/2011

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1617 din 17 martie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

a respins recursul declarat de reclamantul S.A. împotriva sentinței nr. 127 din

20 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

soluția contestată, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind nefondat

motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reținând că, în

raport cu obiectul pricinii deduse judecății și cu susținerile și apărările

părților, instanța de fond a realizat, prin considerentele hotărârii, o

motivare în fapt și în drept corespunzătoare, care satisface, în esență,

cerințele prevederilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Al doilea motiv de

recurs, prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost apreciat ca fiind

neîntemeiat de Înalta Curte, care a constatat că, prin Hotărârea nr. 2/2007,

adoptată de Congresul U.N.E.J., a fost modificat Statutul acestei uniuni care a

fost publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 311 din 12 iunie 2001, în

sensul că a fost completat cu Anexa privind cheltuielile de executare silită.

De asemenea, instanța

de recurs a reținut că, prin Ordinul nr. 2550/C/2006 emis de Ministrul

Justiției, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie

2006, au fost aprobate onorariile minimale și maximale pentru serviciile

prestate de executorii judecătorești.

În acest context și

față de dispozițiile art. 31 și ale art. 37 din Legea nr. 188/2000, instanța de

control judiciar a apreciat că argumentația recurentului-reclamant pornește de

la o premisă greșită, potrivit căreia Hotărârea nr. 2/2007 ar avea ca obiect

stabilirea onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești,

ignorându-se că obiectul acestei hotărâri îl constituie modificarea Statutului U.N.E.J.,

prin completarea acestuia cu anexa privind cheltuielile de executare silită,

astfel încât, ținând cont de principiul paralelismului de competențe și cel al

similitudinii actelor juridice, rezultă că, prin hotărâre, Congresul U.N.E.J.

poate și modifica, respectiv, completa Statutul uniunii.

Împotriva deciziei nr.

1617 din data de 17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a exercitat calea de atac a contestației în

anulare S.A., motivându-se că instanța de recurs nu a analizat motivul doi de

recurs, prin care s-a relevat, relativ la legalitatea actului administrativ

atacat, că judecătorul fondului nu a examinat susținerile reclamantului în

sensul că aceasta nu are temei legal și că este rezultatul unui exces de

putere.

Este mai mult decât

evident, a învederat contestatorul, că în esență, prin motivul doi de recurs, a

susținut că nu este de domeniul Statutului Uniunii Naționale a Executorilor

Judecătorești din România, să stabilească alte taxe și tarife privind

executarea silită, iar instanța de recurs s-a referit în considerentele

deciziei atacate la abilitarea Congresului Extraordinar al Uniunii Naționale a

Executorilor Judecătorești de a modifica Statutul Uniunii.

A mai precizat

contestatorul că nu avea cum să susțină că această abilitare nu este dată de

Legea nr. 188/2000, numai că ea nu se referă și la stabilirea altor taxe și

tarife privind executarea silită care, așa cum arată și considerentele

instanței de recurs „stabilirea onorariilor minimale și maximale ale

executorilor judecătorești reprezintă o prerogativă exclusivă a ministrului

justiției”.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză intimata Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești a

solicitat respingerea ca nefondată a contestației în anularea deciziei nr. 1617

din 17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, formulată de contestatorul S.A.

Contestația în

anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot

fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale

sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis

din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificarea sau de casare”.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare

ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ.,

numai împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de recurs. Nu orice

hotărâre a instanței de recurs poate forme obiectul contestației în anulare

speciale, ci numai aceea prin care s-a soluționat recursul, anume decizia

pronunțată în urma exercitării controlului judiciar pe calea recursului, nu și

decizia dată în fond de instanța de recurs după casarea cu reținere.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt expres și limitativ prevăzute de lege, textul art. 318

C. proc. civ. fiind de strictă interpretare. Pe cale de consecință, motivele

contestației în anulare speciale nu pot fi extinse prin analogie la alte

situații decât cele vizate în mod expres de art. 318 din cod, pentru că, în caz

contrar, s-ar deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la

recurs.

În condițiile art. 318

teza a II-a C. proc. civ., contestația în anulare specială poate fi formulată

atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a

omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de

casare. Pentru motivul menționat, contestația în anulare este admisibilă numai

dacă recursul a fost respins sau admis în parte, iar omisiunea există numai

atunci când în mod real instanța de recurs nu a discutat, prin decizia sa,

motivul de modificare sau de casare formulat de recurent, nu și în cazul în

care instanța de recurs, procedând la sistematizarea motivelor și constatând că

între acestea există o legătură logică, le-a examinat împreună, fără a răspunde

punct cu punct motivelor invocate. Pe de altă parte, se constată că textul art.

318 teza a II-a din Codul de procedură se referă expres la „motivele de

modificare sau de casare”, și nu la argumente, care, oricât de larg ar fi

dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivelor. In plus, pentru a fi

admisibilă contestația în anulare, instanța de recurs trebuie să nu fi examinat

un anume motiv, această condiție nefiind îndeplinită atunci când instanța în

discuție a examinat motivul, dar nu l-a însușit, nu l-a considerat întemeiat.

Se constată, din

examinarea dosarului nr. 6678/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, că instanța de control judiciar, prin

considerentele deciziei nr. 1617 din 17 martie 2011, a răspuns, în condițiile

legii, tuturor motivelor care au fundamentat calea extraordinară de atac a

recursului, inclusiv motivului de recurs referitor la neexaminarea de către

judecătorul fondului a susținerilor reclamantului referitoare la faptul că

actul administrativ contestat pe calea contenciosului administrativ, anume

Hotărârea nr. 2 din 17 februarie 2007 adoptată de Congresul Uniunii Naționale a

Executorilor Judecătorești, nu are ternei legal și este rezultatul unui exces

de putere.

Astfel, instanța de

recurs, circumscriind această critică a recurentului motivului de modificare

prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ., a reținut că nu sunt întemeiate

susținerile reclamantului privitoare la nelegalitatea actului administrativ

atacat, pe temeiul următoarelor considerente: potrivit art. 37 din Legea nr. 188/2000,

executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii

minimale și maximale stabilite de ministrul Justiției, cu consultarea

Consiliului U.N.E.J., de unde rezultă, în mod neechivoc, faptul că stabilirea

onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești reprezintă o

prerogativă exclusivă a ministrului Justiției, care este obligat să consulte,

în prealabil, Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești ; or, în

cauză, argumentația recurentului-reclamant pornește de la o premisă greșită,

potrivit căreia Hotărârea nr. 2/2007 ar avea ca obiect stabilirea onorariilor

minimale și maximale ale executorilor judecătorești, ignorându-se că obiectul

acestei hotărâri îl constituie modificarea Statutului Uniunii Naționale a

Executorilor Judecătorești, prin completarea acestuia cu anexa privind

cheltuielile de executare silită; potrivit art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

188/2000, Congresul U.N.E.J. are atribuția să adopte Statutul uniunii și pe cel

al Casei de asigurări, prin hotărâre care este obligatorie pentru toți membrii

acesteia; or, având în vedere principiul paralelismului de competențe și cel al

similitudinii actelor juridice, rezultă că, prin hotărâre, Congresul Uniunii

Naționale a Executorilor Judecătorești poate și modifica, respectiv, completa

Statutul uniunii.

Împrejurarea că

instanța de recurs nu a răspuns, în detaliu, tuturor „argumentelor” utilizate

de recurent în susținerea motivului doi din cererea de recurs, ce tindea la

modificarea sentinței nr. 127 din 20 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, nu poate

fi asimilată cu ipoteza omisiunii examinării unui motiv de recurs, nefiind

astfel operant în cauză motivul contestației în anulare speciale prevăzut de art.

318 teza a II-a C. proc. civ., care este de strictă interpretare și aplicare.

În raport de cele mai

sus arătate, constatându-se că nu sunt întrunite în litigiu condițiile de

admisibilitate ale căii extraordinare de atac de retractare prevăzute de art. 318

C. proc. civ., se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ.,

respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare formulată de S.A.

împotriva deciziei nr. 1617 din 17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de S.A. împotriva Deciziei nr. 1617 din 17 martie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2011.