ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1936/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1936/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

de Apel

Prin Sentința nr. 144 din 1 iunie 2010,

rejudecând cauza după casare (Decizia nr. 1879 din 1 aprilie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție), Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanta C.T.I.E.C. S.R.L. (fosta S.C. „S.I.C.” S.R.L.), în contradictoriu cu

pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Buzău, și a anulat, în parte, Decizia nr. 22 din 17

noiembrie 2006, Decizia de impunere nr. 366 din 7 iunie 2006 și Raportul de

inspecție fiscală nr. 1568 din 7 iunie 2006, în sensul că a menținut actul de

control numai pentru suma de 16746,34 RON, reprezentând impozit pe profit

suplimentar, calculat pentru anii 2002 - 2003, cu majorările și penalitățile de

întârziere aferente. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către

reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 25.000 RON, onorariu de apărător,

și 2000 RON, onorariu de expert. A fost respinsă în rest acțiunea.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Expertiza efectuată

în cauză a reținut că în ceea ce privește primul obiectiv, respectiv, acela de

a se stabili dacă reclamanta a beneficiat de clauzele Convenției nr. 169/2003

pentru întreaga perioadă stipulată și în raport de efectele juridice ale

convenției sau ale anulării acesteia și de prevederile art. 9 din Legea nr.

414/2002 și art. 21 din Legea nr. 571/2003, precizarea dacă erau sau nu

deductibile fiscal dobânzile datorate pe perioada eșalonării la plată a

obligațiilor în sumă de 1.402.580 RON, s-a arătat de către expert că reclamanta

putea să beneficieze de întreaga perioadă de 60 de luni, conform Convenției nr.

169 din 7 noiembrie 2003, dar așa cum rezulta din documentele examinate,

obligațiile față de bugetul de stat au fost achitate în avans cu 20,5 luni, cu

respectarea întocmai a termenelor de plată din grafic și a celorlalte condiții.

Referitor la

precizarea din obiectivul 1 a deductibilității fiscale, a dobânzilor datorate,

expertiza contabilă a constatat că dobânda se încadrează în prevederile art.

10, alin. (4) lit. c), din O.U.G. nr. 40/2002 care prevede scutirea de la plata

majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere, în situația în care

au fost respectate întocmai termenele de plată din eșalonare și condițiile în

care aceasta a fost acordată.

În aceste condiții nu

se pune problema deductibilității sau nedeductibilității acestora, pentru că

dobânda se încadrează în prevederile art. 10 alin. (4), lit. c) din O.U.G. nr.

40/2002, care prevede scutirea de la plata majorărilor de întârziere și a

penalităților de întârziere în situația în care au fost respectate întocmai

termenele de plată din eșalonare și condițiile în care aceasta a fost acordată.

În ceea ce privește

verificarea pe baza documentelor contabile depuse în cauză dacă erau

îndeplinite condițiile prevăzute de H.G. nr. 830/2002 pentru constituirea

provizioanelor în suma de 1.965.976 RON, precum și condițiile impuse prin art.

21 din Legea nr. 571/2003 pentru deducerea fiscală a cheltuielilor de natura

celor de promovare a produsului, de reclamă și publicitate, s-a reținut de

către expertul de specialitate că înregistrarea ca provizioane a sumei de

1.965.328,56 RON, parte din valoarea totală a accizei de 3.711.668,82 RON, este

într-adevăr o eroare comisă de compartimentul contabilitate, eroare care nu

modifică rezultatul exercițiului, corectând prinderea în profit a sumei de

1.965.328,56 RON.

Referitor la art. 21

din Legea nr. 571/2003, privind reflectarea în contabilitate a rezultatelor

financiare, expertiza a constatat că suma de 1.965.328,56 RON, este deductibilă

întrucât cheltuiala s-a făcut în scopul de venituri, așa cum prevede art. 21

din Legea nr. 571/2003.

Relativ la stabilirea

în concret a bazei de impunere pentru TVA pentru anii 2004 - 2005 și avându-se

în vedere cerințele imperative prevăzute de materia TVA aferentă reducerilor de

preț acordate, determinarea dacă a existat obligația colectării TVA aferentă,

sau dacă sumele respective au fost corect excluse din baza de impozitare a

acestei taxe, s-a reținut că, în conformitate cu documentele verificate a fost

stabilită baza de impunere pentru TVA din anii 2004 și 2005 (anexa nr. 1) din

care rezultă că baza a fost corect înregistrată în evidența contabilă a

reclamantei, situație stabilită și de organele fiscale.

Cu privire la

reducerile de preț, așa cum a rezultat din examinarea facturilor din anexa nr.

2, s-a reținut că nu a existat obligația colectării TVA aferentă și sumele au

fost corect excluse din baza de impunere a acestei taxe, încadrându-se în

prevederile art. 137 alin. (3) C. fisc.

Dat fiind concluziile

raportului de expertiză, în cauză s-au formulat obiecțiuni de către pârâtă, la

care s-a răspuns de către expert.

În cuprinsul

obiecțiunilor se arată că în ceea ce privește obiectivul nr. 1, expertul

contabil nu anexează documentele indicate și nu analizează aceste documente, în

raport cu înscrisurile prezentate organelor de inspecție fiscale, în vederea

combaterii constatărilor din raportul de inspecție fiscală.

De asemenea, se arată

de aceeași pârâtă, că în cazul în speță, expertul a dat o interpretare eronată

a disp. art. 10 alin. (4) lit. c) din O.U.G. nr. 40/2002, drept pentru care își

menține opinia exprimată anterior în sensul formulării unui răspuns eronat de

către expert.

În ceea ce privește

obiectivul nr. 2, se arată că expertul își bazează concluzia, în mod eronat pe

faptul că înregistrarea pe cheltuieli reprezintă o eroare de formă comisă de

societate, care nu modifică rezultatul financiar din punct de vedere contabil,

dar și prin ignorarea prevederilor legale, incidente anului 2003, respectiv

Legea nr. 414/2002 și H.G. nr. 830/2002, neanalizând influența fiscală acestei

înregistrări efectuată de societate, în funcție de prevederile legale în

materie pe anul 2003.

Mai mult, expertul nu

a avut în vedere aspectul conform căruia societatea avea posibilitate

corectării, acestei erori contabile, până la data verificării, respectiv anul

2004 sau 2005, potrivit pct. 6.9 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice

nr. 306/2002, pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate,

armonizate cu directivele europene.

De asemenea, în ceea

ce privește obiectivul nr. 3 din raportul de expertiză contabilă, referitor la

pct. IV din Decizia nr. 221 din 17 noiembrie 2006 privind TVA, în cuantum de

620.637 RON dispusă a fi colectată de societate pentru pierderile din

exploatare înregistrate în anii 2004 și 2005 considerate de societatea

contestatoare, ca fiind reduceri acordate clientului S.C. S.D. S.R.L., se

reține că aprecierea este eronată, pe facturile emise de S.C. S.I.C. S.R.L.

către clientul S.C. S.D. S.R.L., nu sunt consemnate reduceri.

În aceste condiții,

apreciază că pierderea din exploatare înregistrate de societatea contestatoare,

nu poate fi considerată ca fiind reducere de preț acordată clientului și, pe

cale de consecință, aceasta nu poate fi exclusă din baza de impozitare a „taxei

pe valoarea adăugată”.

Astfel, simpla

afirmație a societății din situația privind facturile în cauză, întocmită de

aceasta prin care declară pe propria răspundere că a acordat disconturi sau

reduceri fără ca acestea să fie consemnate în facturile fiscale emise, nu este

de natură să demonstreze diminuarea bazei impozabile pentru TVA.

În ceea ce privește,

obiecțiunile formulate, expertul a formulat răspuns la fiecare în parte,

arătând că documentele care au fost menționate în expertiză, se regăsesc în

dosarul cauzei, nefiind necesar anexarea din nou a acestora, răspunzând

obiectivelor stabilite de instanță și nu de inspecția fiscală, neanalizându-se

documentele în raport cu cele prezentate de inspecția fiscală.

Referitor la scutirea

majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere, reclamanta a

îndeplinit condițiile obținând 110 puncte și a restituit obligațiile stabilite

prin Convenția nr. 169/2003 cu mult înainte de termenul stabilit încadrându-se

în prevederile art. 10 alin. (4) lit. c) din O.U.G. nr. 40/2002, organul de

control a procedat greșit prin trecerea cheltuielilor în sumă de 1.502.480 RON

la cheltuieli nedeductibile fiscal, cu consecințe denaturante asupra

corectitudinii exercițiului fiscal al exercițiului, ele nu fac parte din

cheltuielile înscrise în art. 9 pct. 7 din Legea nr. 414/2002 și ale art. 21

alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003.

În ceea ce privește

răspunsul la obiecțiunea privind obiectivul 2, se arată că ambele expertize

întocmite în cauză au analizat cu atenție acest obiectiv, arătând că erorile

contabile pot să apară, ca urmare a unui calcul greșit, al aplicării greșite a

metodelor contabile, concret suma de 1.965.376 RON, reprezintă diferența

inclusă în prețul de înregistrare și conform legii contabilității ar fi trebuit

să se facă operațiunea de stornare fiind vorba de o eroare.

Deductibilitatea

sumei de 1.965.376 RON, în accepțiunea contabilității, este justificată legal,

utilizarea unui cont de provizion pentru această sumă, nu modifică

deductibilitatea acesteia.

Punctul de vedere al

expertului contabil, are la bază prevederile art. 9 pct. 1 din Legea nr.

414/2002, preluate în art. 21 pct. 1 din Legea nr. 571/2003.

Dat fiind cele

arătate, expertul contabil susține că suma de 1.965.376 RON este deductibilă

fiscal.

În ceea ce privește

obiecțiunile de la obiectivul 3, se arată că suma de 620.637 RON TVA, este

rezultatul impunerii nelegale de către organul fiscal, a pierderilor din

exploatare din iunie 2004 și martie 2005, pierderi ce sunt menționate în

raportul de inspecție fiscală, neobligativitatea colectării acestui TVA, fiind

clarificată și în primul raport de expertiză.

De altfel, se arată

în considerentele sentinței atacate, conform C. proc. fisc., pentru

nerecuperarea costurilor, accizei și TVA-ului în integralitatea lor, sancțiunea

era contravenție.

Se precizează, în

continuare, că organul fiscal a considerat în mod greșit că toate cheltuielile

din exploatare ar trebui incluse în costul de producție al acestei societăți,

încălcându-se astfel prevederile legii contabilității.

În ce privește costul

de producție al acestei societăți, se arată că acesta nu include toate

cheltuielile din exploatare iar regimul fiscal al pierderii din exploatare era

recuperarea ei, în următorii 5 ani, conform art. 26 din Legea nr. 571/2003 și

N.M. nr. 44/2003.

Se concluzionează că

suma de 620.637 RON este inclusă eronat în baza de impozitare ca TVA de către

organul fiscal și nu intră în sfera specifică TVA-ului și deci nu trebuie

corectată.

Raportându-se la

concluziile raportului de expertiză și la răspunsurile date obiecțiunilor

formulate de pârâtă, expuse pe larg în cele ce preced, instanța de fond reține

că sunt neîntemeiate obiecțiunile formulate de către organul fiscal, sumele

reținute în cuprinsul raportului de inspecție fiscală și a actului de control

fiind nelegal stabilite, corect fiind doar impozitul pe profit suplimentar,

calculat pentru anul 2002 - 2003, cu majorările și penalitățile de întârziere

aferente.

Totodată, se arată în

considerentele sentinței atacate, este de reținut că reclamanta a beneficiat de

clauzele convenției nr. 169/2003, încheiată cu organul fiscal, pentru întreaga

perioadă stipulată, astfel cum rezultă din documentele existente la dosarul

cauzei, obligațiile față de bugetul de stat fiind achitate în avans, cu

respectarea graficului de plată.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta,

invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

precum și prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă

Agenția Națională de Administrare Fiscală nu și-a structurat criticile în

motivele de recurs invocate, susținând, în esență, că instanța nu a dat dovada

de rol activ și a apreciat în mod eronat că actul de control este întemeiat

numai în parte, l-a menținut numai pentru suma de 16.746,34 RON respingând în

rest obligațiile de plată ale reclamantei, motivând respingerea constatărilor

exclusiv pe baza concluziilor expertizei contabile fără a avea în vedere

aspectele și legislația fiscală aplicabile în speță și fără a explica modul în

care s-a calculat suma de 16,746,34 RON reprezentând impozit pe profit

suplimentar aferent anilor 2002 și 2003 cu accesoriile aferente, menținut în

sarcina contestatoarei.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta-pârâtă reia obiecțiunile formulate la raportul

de expertiză efectuat în cauză, obiecțiuni la care s-a răspuns de către expert.

Astfel, în ceea ce

privește scutirea majorărilor de întârziere și a penalităților, temeiul legal

invocat de expertul contabil se referă la scutirea de la plată a majorărilor de

întârziere și a penalităților de întârziere aferente debitelor eșalonate în

cazul în care societatea realizează 110 puncte în urma analizei de către

organele fiscale or, soluția pronunțată prin Decizia nr. 221 din 17 noiembrie

2006 se referă la dobânzile calculate în baza art. 22 din O.U.G. nr. 40/2002

pentru recuperarea arieratelor bugetare.

Majorările calculate

de organele de inspecție fiscală nu fac obiectul înlesnirilor la plată

reglementate de O.U.G. nr. 40/2002, ci sunt stabilite în baza art. 83 din

O.U.G. nr. 11/1996 aprobată și modificată prin Legea nr. 108/1996, cu

modificările ulterioare și ale art. 118 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc.

În privința

deductibilității sumei de 1.965.376 RON instanța de fond în mod eronat a

reținut punctul de vedere al expertului contabil ca, în accepțiunea

contabilității este justificată legal utilizarea unui cont de provizion pentru

această sumă, care nu modifică deductibilitatea acesteia și în concluzie suma

este deductibilă fiscal.

Referitor la

pierderile din exploatare din iunie 2004 și martie 2005 instanța reține

concluziile expertului contabil în sensul că, suma de 620.637 RON este inclusă

eronat de către organul fiscal în baza de impozitare ca TVA, întrucât nu intră

în sfera de aplicare specifică TVA-ului și nu trebuie corectată, deși în

materia taxei pe valoare adăugată aferente reducerilor de preț acordate

clienților sunt incidente prevederile art. 137 (3) lit. a) din Legea nr.

571/2003.

Astfel,

deductibilitatea fiscală a cheltuielilor cu reducerile de preț acordate

clienților, cu disconturile, este condiționată în principal de reflectarea

acestora într-un document justificativ, respectiv în factură, iar pe facturile

de vânzare emise de contestatoare către clientul S.C. S.D. S.R.L. nu sunt

consemnate reduceri, iar la raportul de expertiză nu au fost prezentate

facturile fiscale în care sunt înscrise disconturile.

În consecință,

susține recurenta-pârâtă că societatea reclamantă avea obligația de a include

în baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată pierderea din exploatare

înregistrată în anii 2004 și 2005 și pe cale de consecință să colecteze taxa pe

valoare adăugată aferentă.

intimatei-reclamante

Prin concluziile

scrise depuse la dosar intimata-reclamantă C.T.I.E.C. S.R.L. a solicitat

respingerea recursului și menținerea sentinței recurate prin care instanța de

fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale

incidente în cauză cât și o corectă apreciere a probelor ce au fost administrate

pe parcursul soluționării cauzei.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cauza prin

prisma motivelor de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din

C. proc. civ., precum și sub toate aspectele în temeiul art. 304

1

C.

proc. civ., în raport cu situația de fapt și cadrul legal aplicabil, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

corespunzătoare motivelor de recurs invocate

Reclamanta a învestit

instanța de contencios administrativ și fiscal cu cererea având ca obiect

anularea Deciziei nr. 221 din 17 noiembrie 2006 emisă de Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Decizia de impunere nr. 366 din 7 iunie 2006 emisă de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Buzău pentru suma de

2.017.529 RON reprezentând impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată,

dobânzi și penalități de întârziere.

În fond după casare

cu trimitere spre rejudecare, pentru lămurirea tuturor aspectelor ce au fost

invocate, prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză de Agenția

Națională de Administrare Fiscală Buzău, prima instanță a pronunțat aceeași

soluție de admitere în parte a contestației și anularea în parte a actelor

fiscale atacate cu menținerea actului de control pentru suma de 16.746,34 RON

reprezentând impozit pe profit suplimentar, calculat pentru anii 2002 - 2003 cu

majorările și penalitățile de întârziere aferente.

În conformitate cu

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și cu decizia de casare, în cauză s-a dispus

efectuarea unei expertize de specialitate, ale cărei concluzii au fost însușite

de prima instanță.

La obiecțiunile

depuse de pârâtă, expertul contabil a răspuns în mod detaliat conform

raportului depus la dosarul de fond.

Cu privire la

concluziile expertului contabil pârâta a formulat un punct de vedere fără a

solicita alte probe în combaterea argumentelor aduse de expertul contabil în

lucrarea depusă la dosar.

Soluția de admitere

în parte a acțiunii, amplu și detaliat motivată în considerentele sentinței,

reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor juridice incidente

speței în raport cu baza factuală rezultată din probele cu înscrisuri și

expertiza de specialitate contabilă administrată în cauză.

De altfel, așa cum

s-a arătat, cea mai mare parte a motivării recursului nu cuprinde critici

propriu-zise la adresa hotărârii pronunțate de Curtea de Apel, în sensul

dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 304 C. proc.

civ., ci reia apărările pe care autoritatea fiscală le-a formulat în fața

primei instanțe și argumentele invocate în actele administrativ-fiscale

contestate.

Rolul activ al

instanței de judecată și principiul aflării adevărului dedus din prevederile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., au o cu totul altă semnificație decât cea

invocată de recurent, instanța de judecată neputându-se transforma în

apărătorul uneia dintre părți și nici nu poate înlătura concluziile unei probe

științifice administrate în cauză, decât justificat.

Expertiza contabilă

dispusă potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ. a avut rolul de a oferi

instanței, o opinie de specialitate cu privire la impozitul pe profit, taxa pe

valoarea adăugată cu dobânzile și penalitățile de întârziere aferente datorate

de reclamantă și este firesc ca în condițiile în care această probă se

corelează cu înscrisurile depuse la dosar, judecătorul fondului să fi

valorificat concluziile expertizei în fundamentarea soluției pronunțată,

analizând raportul de drept fiscal în ansamblul său și exprimând detaliat

motivele de fapt și de drept pentru care a considerat nelegale în parte actele

emise de autoritățile fiscale.

Referitor la

deductibilitatea fiscală a dobânzilor datorate, s-a constatat că dobânda se

încadrează în prevederile art. 10 alin. (4) lit. c) din O.U.G. nr. 40/2002 care

prevede scutirea de la plata majorărilor de întârziere și a penalităților, în

situația în care au fost respectate termenele de plată din eșalonarea și

condițiile în care au fost acordate, situație în care nu se poate pune problema

deductibilității sau nedeductibilității acestora.

Intimata-reclamantă a

respectat Convenția nr. 169/2003 încheiată în baza O.U.G. nr. 40/2002, a

îndeplinit condițiile obținând 110 puncte și se încadrează în prevederile art.

10 alin. (4) lit. c) din respectiva ordonanță.

Pe cale de

consecință, cheltuielile cu dobânzile sunt cheltuieli deductibile fiscal și nu

fac parte din cheltuielile nedeductibile înscrise în art. 9 pct. 7 lit. b) din

Legea nr. 414/2002 și ale art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003.

Suma de 1.965.328 RON

a fost înregistrată din eroare ca provizion în evidența contabilă a societății

reclamante, ea reprezentând de fapt o parte din valoarea accizei aferentă

stocului de produse nevândute la 31 decembrie 2003.

Astfel, că

deductibilitatea acestei sume este justificată legal, iar utilizarea unui cont

de provizion nu modifică deductibilitatea acesteia.

În aceste condiții

așa cum arată și intimata-reclamantă în cauză nu sunt aplicabile prevederile

H.G. nr. 830/2002 ci în conformitate cu art. 21 din Legea 571/2003 această sumă

de 1.965.328,56 RON este deductibilă, întrucât este o cheltuială care s-a făcut

cu scopul realizării de venit.

Cu privire la taxa pe

valoarea adăugată de 620.637 RON dispusă a fi colectată de societatea

reclamantă pentru pierderile din exploatare, înregistrate în anii 2004 și 2005,

considerate de aceasta ca fiind reduceri acordate clientului S.C. S.D. S.R.L.,

contrar susținerilor recurentei, expertul contabil a analizat facturile fiscale

anexă la raportul de expertiză și a constatat că baza de impozitare a TVA a

fost diminuată cu discounturile acordate cu ocazia livrărilor conform art. 137

alin. (3) din C. fisc.

În aceste condiții,

nu există obligația colectării de TVA pentru aceste reduceri de preț, acestea

fiind corect excluse din baza de impunere.

Prima instanță a

menținut actele administrativ fiscale pentru suma de 16.746,34 RON reprezentând

impozit pe profit suplimentar calculat pe anii 2002 – 2003, cu modificările și

penalitățile de întârziere aferente, conform raportului de expertiză efectuat

de expertul P.A. în primul ciclu procesual, raport la care s-au formulat

obiecțiuni de pârâta-recurentă ce nu vizau acest aspect, iar expertul desemnat

în cauză a răspuns în mod punctual, astfel că sub acest aspect motivele

invocate de recurentă privind calcularea acestei sume, nu pot fi reținute.

Prin concluziile

scrise, recurenta-pârâtă a formulat o cerere de verificare a modului de

aplicare a prevederilor art. 274, 276 C. proc. civ. prin obligarea de către

instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 25.000 RON,

onorariu de avocat și 2000 RON onorariu de expert în condițiile în care

acțiunea a fost admisă în parte.

Această solicitare,

privită ca motiv de recurs este făcută cu depășirea termenului prevăzut de art.

303 C. proc. civ. și este în același timp și neîntemeiată întrucât aceste

cheltuieli au fost acordate în primul ciclu procesual și reprezintă onorariu de

avocat și onorariu de expert și au fost menținute în fond după casare în

condițiile concrete ale cauzei, deși s-a achitat un nou onorariu pentru

expertul contabil ce a răspuns la obiecțiuni. Înalta Curte apreciază în raport

de prevederile art. 274 și art. 276 C. proc. civ., că nu se impune reanalizarea

cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă, conform

înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

Concluzionând, Înalta

Curte reține că probele administrate în cauză, înscrisuri și expertiza

contabilă judiciară, îndreptățesc păstrarea soluției Curții de Apel.

soluției instanței de recurs

Pentru toate

considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul declarat de Agenția Națională

de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva

Sentinței nr. 144 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 31 martie 2011.