ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1617/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond.

Prin Sentința nr. 127

din 20 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția comercială și

de contencios administrativ și fiscal, după casarea cu trimitere spre

rejudecare (decizia nr. 248 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție – S.C.A.F.), s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamantul S.A., în contradictoriu cu Uniunea Națională a Executorilor

Judecătorești (U.N.E.J.), prin care s-a solicitat anularea Hotărârii nr. 2 din

17 februarie 2007 adoptată de Congresul acestei uniuni.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Hotărârea nr. 2

din 17 februarie 2007, adoptată la Congresul extraordinar al Uniunii Naționale

a Executorilor Judecătorești, publicată în M. Of. Partea I, nr. 164 din 07

martie 2007, s-au stabilit onorariile maximale pentru actele specifice

activității de executor judecătoresc, rolul acestei reglementări orientative

fiind acela de a exclude sau limita eventualele abuzuri pe care executorii

judecătorești le-ar fi făcut în stabilirea onorariilor pentru activitățile

specifice.

Reclamantul a

susținut că acest act administrativ, așa cum a fost el calificat de instanța

supremă prin decizia de casare, este nelegal pentru că, pe de o parte

onorariile minimale si maximale pentru serviciul prestat de executorii

judecătorești au fost stabilite de Ministerul Justiției cu consultarea

Consiliului U.N.E.J., aprobate prin Ordinul M.J. nr. 2550/C/2006, iar pe de

altă parte, potrivit Codului de procedura civila, cheltuielile de executare

sunt reglementate prin art. 371

7

și, deci, o nouă reglementare în

acest domeniu nu ar avea sens.

Apreciază instanța de

fond că actul administrativ în cauză nu este nelegal, întrucât este vorba de

stabilirea unor onorarii maximale, onorarii ce nu trebuie confundate cu

cheltuielile de executare reglementate de Codul civil, iar onorariul în cazul

acesta nu reprezintă altceva decât plata pentru exercitarea unei activități

liberale care în cuantumul ei concret poate fi stabilită de părți, evident fără

a depăși limita impusă prin hotărârea organizației profesionale a executorilor

judecătorești.

exercitată.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul,

care, fără a invoca vreunul dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 și

304

1

C. proc. civ., a susținut, generic, critici care pot fi

încadrate la motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, argumentează

recurentul-reclamant, hotărârea instanței de fond este motivată sumar, ceea ce

echivalează cu nemotivarea acesteia (art. 304 pct. 7).

Mai argumentează că

instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 31 și 37 din

Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, competența de stabilire a

onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești aparținând

Ministerului Justiției, care a și făcut-o prin Ordinul nr. 2550/C/2006 (art. 304

pct. 9).

Uniunea Națională a

Executorilor Judecătorești a depus întâmpinare prin care, in esență, a combătut

criticile recursului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea

soluției instanței de fond, apreciată ca fiind legală și temeinică.

de recurs.

Referitor la motivul

prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, într-adevăr,

hotărârea recurată poate fi desființată dacă nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Or, în cauza de față,

în raport cu obiectul pricinii deduse judecății și cu susținerile și apărările

părților, instanța de fond a realizat, prin considerentele hotărârii, o

motivare în fapt și în drept corespunzătoare, care satisface, în esență,

cerințele prevederilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la motivul

prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs reține că nici

acest motiv nu este întemeiat.

În cauză este

necontestat că, prin Hotărârea nr. 2/2007, adoptată de Congresul U.N.E.J., a

fost modificat Statutul acestei uniuni care a fost publicat în M. Of. al

României, Partea I, nr. 311 din 12 iunie 2001, în sensul că a fost completat cu

Anexa privind cheltuielile de executare silită.

De asemenea, este

necontestat că prin Ordinul nr. 2550/C/2006 emis de ministrul Justiției,

publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2006 au fost

aprobate onorariile minimale și maximale pentru serviciile prestate de

executorii judecătorești.

În recursul formulat,

s-a susținut, în esență, că Hotărârea nr. 2/2007 este un act administrativ

nelegal fiind emis de o autoritate publică necompetentă, din moment ce,

potrivit art. 37 din Legea nr. 188/2000, ministrul Justiției este singura

autoritate publică abilitată legal să stabilească onorariile executorilor

judecătorești.

Astfel, a susținut

recurentul-reclamant, instanța de fond a încălcat prevederile art. 31 și 37 din

această lege, atunci când a pronunțat sentința atacată în recurs.

Într-adevăr, potrivit

art. 37 din Legea nr. 188/2000, executorii judecătorești au dreptul, pentru

serviciul prestat, la onorarii minimale și maximale stabilite de ministrul

Justiției, cu consultarea Consiliului U.N.E.J., de unde rezultă, în mod

neechivoc, faptul că stabilirea onorariilor minimale și maximale ale

executorilor judecătorești reprezintă o prerogativă exclusivă a ministrului

Justiției, care este obligat să consulte, în prealabil, Consiliul U.N.E.J.

Or, în cauză,

argumentația recurentului-reclamant pornește de la o premisă greșită, potrivit

căreia Hotărârea nr. 2/2007 ar avea ca obiect stabilirea onorariilor minimale

și maximale ale executorilor judecătorești, ignorându-se că obiectul acestei

hotărâri îl constituie modificarea Statutului U.N.E.J., prin completarea

acestuia cu anexa privind cheltuielile de executare silită.

Astfel, potrivit art.

31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/2000, Congresul U.N.E.J. are atribuția

să adopte Statutul uniunii și pe cel al Casei de asigurări, prin hotărâre care

este obligatorie pentru toți membrii acesteia.

Or, având în vedere

principiul paralelismului de competențe și cel al similitudinii actelor

juridice, rezultă că, prin hotărâre, Congresul U.N.E.J. poate și modifica,

respectiv, completa Statutul uniunii.

În concluzie, având

în vedere considerentele de mai sus, care având în vedere considerentele de mai

sus, care completează considerentele instanței de fond, soluția recurată este

legală și temeinică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul S.A. împotriva Sentinței nr. 127 din 20 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2011.