ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1617/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin Sentința nr. 127 din 20 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, după casarea cu trimitere spre rejudecare (decizia nr. 248 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – S.C.A.F.), s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul S.A., în contradictoriu cu Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești (U.N.E.J.), prin care s-a solicitat anularea Hotărârii nr. 2 din 17 februarie 2007 adoptată de Congresul acestei uniuni. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin Hotărârea nr. 2 din 17 februarie 2007, adoptată la Congresul extraordinar al Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, publicată în M. Of.

Partea I, nr. 164 din 07 martie 2007, s-au stabilit onorariile maximale pentru actele specifice activității de executor judecătoresc, rolul acestei reglementări orientative fiind acela de a exclude sau limita eventualele abuzuri pe care executorii judecătorești le-ar fi făcut în stabilirea onorariilor pentru activitățile specifice. Reclamantul a susținut că acest act administrativ, așa cum a fost el calificat de instanța supremă prin decizia de casare, este nelegal pentru că, pe de o parte onorariile minimale si maximale pentru serviciul prestat de executorii judecătorești au fost stabilite de Ministerul Justiției cu consultarea Consiliului U.N.E.J., aprobate prin Ordinul M.J. nr. 2550/C/2006, iar pe de altă parte, potrivit Codului de procedura civila, cheltuielile de executare sunt reglementate prin art. 371 7 și, deci, o nouă reglementare în acest domeniu nu ar avea sens.

Apreciază instanța de fond că actul administrativ în cauză nu este nelegal, întrucât este vorba de stabilirea unor onorarii maximale, onorarii ce nu trebuie confundate cu cheltuielile de executare reglementate de Codul civil, iar onorariul în cazul acesta nu reprezintă altceva decât plata pentru exercitarea unei activități liberale care în cuantumul ei concret poate fi stabilită de părți, evident fără a depăși limita impusă prin hotărârea organizației profesionale a executorilor judecătorești. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, care, fără a invoca vreunul dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 și 304 1 C. proc.

civ., a susținut, generic, critici care pot fi încadrate la motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, argumentează recurentul-reclamant, hotărârea instanței de fond este motivată sumar, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia (art. 304 pct. 7). Mai argumentează că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 31 și 37 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, competența de stabilire a onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești aparținând Ministerului Justiției, care a și făcut-o prin Ordinul nr. 2550/C/2006 (art. 304 pct. 9). Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești a depus întâmpinare prin care, in esență, a combătut criticile recursului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea soluției instanței de fond, apreciată ca fiind legală și temeinică.

3. Soluția instanței de recurs. Referitor la motivul prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, într-adevăr, hotărârea recurată poate fi desființată dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Or, în cauza de față, în raport cu obiectul pricinii deduse judecății și cu susținerile și apărările părților, instanța de fond a realizat, prin considerentele hotărârii, o motivare în fapt și în drept corespunzătoare, care satisface, în esență, cerințele prevederilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs reține că nici acest motiv nu este întemeiat.

În cauză este necontestat că, prin Hotărârea nr. 2/2007, adoptată de Congresul U.N.E.J., a fost modificat Statutul acestei uniuni care a fost publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 311 din 12 iunie 2001, în sensul că a fost completat cu Anexa privind cheltuielile de executare silită. De asemenea, este necontestat că prin Ordinul nr. 2550/C/2006 emis de ministrul Justiției, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2006 au fost aprobate onorariile minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești. În recursul formulat, s-a susținut, în esență, că Hotărârea nr. 2/2007 este un act administrativ nelegal fiind emis de o autoritate publică necompetentă, din moment ce, potrivit art. 37 din Legea nr. 188/2000, ministrul Justiției este singura autoritate publică abilitată legal să stabilească onorariile executorilor judecătorești.

Astfel, a susținut recurentul-reclamant, instanța de fond a încălcat prevederile art. 31 și 37 din această lege, atunci când a pronunțat sentința atacată în recurs. Într-adevăr, potrivit art. 37 din Legea nr. 188/2000, executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale și maximale stabilite de ministrul Justiției, cu consultarea Consiliului U.N.E.J., de unde rezultă, în mod neechivoc, faptul că stabilirea onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești reprezintă o prerogativă exclusivă a ministrului Justiției, care este obligat să consulte, în prealabil, Consiliul U.N.E.J.

Or, în cauză, argumentația recurentului-reclamant pornește de la o premisă greșită, potrivit căreia Hotărârea nr. 2/2007 ar avea ca obiect stabilirea onorariilor minimale și maximale ale executorilor judecătorești, ignorându-se că obiectul acestei hotărâri îl constituie modificarea Statutului U.N.E.J., prin completarea acestuia cu anexa privind cheltuielile de executare silită. Astfel, potrivit art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/2000, Congresul U.N.E.J. are atribuția să adopte Statutul uniunii și pe cel al Casei de asigurări, prin hotărâre care este obligatorie pentru toți membrii acesteia. Or, având în vedere principiul paralelismului de competențe și cel al similitudinii actelor juridice, rezultă că, prin hotărâre, Congresul U.N.E.J.

poate și modifica, respectiv, completa Statutul uniunii. În concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, care având în vedere considerentele de mai sus, care completează considerentele instanței de fond, soluția recurată este legală și temeinică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.A. împotriva Sentinței nr. 127 din 20 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.