ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2361/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 266 din 24 octombrie

2007, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea formulată de reclamantul O.S.P.A. Timișoara, în contradictoriu

cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor

religioase din România și intervenienta Episcopia R.C. din Timișoara, având ca obiect

anularea deciziei nr. 717 din 10 martie 2006 emisă de pârâtă, prin care s-a restituit

intervenientei imobilul situat în Timișoara, strada D., imobil pe care reclamantul

susține că l-a deținut cu titlu de „drept de administrare operativă”.

Prin aceeași sentință,

instanța a admis cererea de intervenție formulată de Episcopia R.C. Timișoara, a

respins excepția tardivității acțiunii formulată de intervenientă și a obligat reclamantul

la cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON către intervenientă.

Pe fondul cauzei, pentru

a pronunța hotărârea în sensul menționat, prima instanță a reținut că intervenienta

a făcut dovada că întrunește condițiile prevăzute de art. 1 alin. (8) din

O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase din România pentru a fi considerată beneficiara actului de retrocedare,

în calitate de succesoare a Fundației Orfelinatul de fete „S.F.”, fosta proprietară

a imobilului.

S-a mai arătat că, potrivit

concluziilor expertizei tehnice de specialitate administrate în cauză, se impune

respingerea susținerilor reclamantei privind incidența prevederilor art. 1 alin.

(3) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că, din interpretarea coroborată a probelor

rezultă că aria desfășurată a construcțiilor noi edificate de reclamant reprezintă

o transformare în proporție de 20% a imobilului, iar nu de 50% cum impune textul

legal invocat de reclamant.

Referitor la excepția

tardivității acțiunii, Curtea de Apel a reținut că soluția se impune, având în vedere

că reclamantul a făcut dovada că, în raport cu data la care i-a fost comunicată

decizia, a formulat acțiunea în termenul legal de 30 de zile.

Împotriva sus-menționatei

sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul O.S.P.A., fără a indica

cu exactitate motivele de nelegalitate avute în vedere, solicitând casarea cu trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin cele două motive

de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a arătat că în opinia sa, sentința atacată

este nelegală și netemeinică pentru că instanța de fond nu și-a exercitat rolul

activ în ceea ce privește aprofundarea susținerii sale referitoare la inexistența

identității de persoană între beneficiarul deciziei de retrocedare și fostul proprietar

al imobilului în cauză și pentru a fi nesocotit dispozițiile art. 274 alin. (3)

C. proc. civ. în sensul obligării sale la 5.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea

intervenientei.

Recurentul a susținut

că prin precizările depuse în dosarul de fond a arătat că în baza înscrisurilor

existente în Cf nr. R - Timișoara partea II nr. crt. 1, imobilul construit și terenul

ce fac obiectul deciziei nr. 171 din 10 martie 2006 au reprezentat proprietatea

„Fundației Orfelinatul de fete S.F.”, cumpărat în 1876 și respectiv 1895, în vreme

ce susținerile intervenientei privind pe pretinșii titulari ai dreptului de proprietate

nu fost în nici un mod probate, însă instanța nu a luat în considerare această situație

de fapt.

S-a mai arătat că instanța

a nesocotit și considerațiile recurentului referitoare la noțiunea de fundațiune

și a raporturilor juridice aferente acesteia, în contextul perioadelor istorice

avute în vedere și a legislației aplicabile, apreciind în mod eronat că intervenienta

a fost proprietara bunurilor pentru care a solicitat retrocedarea.

În fine, recurentul a

criticat sentința instanței de fond și pentru acordarea cheltuielilor de judecată

solicitate de intervenientă, într-un cuantum nejustificat de mare pentru o astfel

de cauză, în care taxele judiciare de timbru sunt minimale, iar autoritatea recurentă

prin poziția sa procesuală, nu face decât să își apere dreptul la existență.

Intimatul-pârât, Comisia

specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din

România, a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamant, solicitând respingerea

acestuia ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.

În esență, intimata-pârâtă

a arătat că decizia de retrocedare nr. 717 din 10 martie 2006 pe care a emis-o în

favoarea Episcopiei R.C. Timișoara, respectă întru totul prevederile legale incidente,

comisia examinând cu atenție înscrisurile depuse și concluzionând că imobilul în

discuție a intrat legal în proprietatea Episcopiei, fiind dovedită și apreciată

ca suficientă legătura existentă între această entitate și Orfelinatul de fete S.F.

În fine, intimata a mai

arătat că în cuprinsul sentinței atacate, instanța de fond a făcut trimitere la

probele, respectiv la înscrisurile depuse ca și la datele istorice relevante care

au demonstrat convingător că intervenienta a întrunit condițiile art. 1 alin.

(8) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru a justifica cererea de retrocedare a imobilului

în cauză.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte examinând

actele și probele administrate în cauză în raport de prevederile legale incidente,

incluzând art. 304

1

C. proc. civ. și față de criticile recurentului-reclamant

ca și de apărările intimatei-pârâte reține că instanța de fond a dat o corectă interpretare

și aplicare dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000, privind

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România,

raportat la situația de fapt din cauză astfel că nu subzistă nici un motiv legal

să impună, fie modificarea, fie casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, astfel cum s-a solicitat de către recurent, față de cele în considerare

arătate.

Prin decizia nr. 717 din

10 martie 2006 emisă de intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase din România, s-a dispus retrocedarea

imobilului compus din construcție și terenul aferent, situat în Timișoara b-dul

G.I.D. (fost D.), înscris în CF nr. E a localității Timișoara, către solicitantul

Episcopia R.C. de Timișoara.

Prin art. 3 al acestei

decizii se stipulează că titularului prezentei decizii îi revine obligația de a

plăti fostului deținător, respectiv recurentului-reclamant, contravaloarea adăugirilor

ulterioare preluării abuzive, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000,

republicată și completată.

Nu se poate reține, astfel

cum a susținut recurentul-reclamant, că instanța de fond nu a exercitat un rol activ

în cauză câtă vreme, cu deplina respectare a prevederilor art. 129 C. proc. civ.,

instanța a solicitat expres părților să depună toate înscrisurile din care să rezulte

îndeplinirea cerințelor O.U.G. nr. 94/2000, precum și cele ce au stat la baza emiterii

deciziei atacate, dar să și răspundă reciproc la susținerile din cuprinsul cererilor

de intervenție în interes propriu, întâmpinări, acțiune inițială.

În plus instanța a încuviințat

și cererea de probațiune referitoare la efectuarea unei expertize tehnice în construcții

pentru a determina, în sensul art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, aria desfășurată

a construcțiilor care fac obiectul adăugirilor menționate de recurent, raportate

la aria desfășurată actuală a imobilului, executate după luarea în administrare

în anii 1965 - 1970.

Așadar, nu poate fi primită

critica recurenților vizând lipsa de rol activ a instanței câtă vreme din actele

dosarului rezultă neechivoc că toate părțile din cauză au avut posibilitatea de

a propune și administra toate probațiunile solicitate, apreciate ca fiind utile

și pertinente.

Nu se poate reține de

către Înalta Curte nici că instanța de fond nu și-ar fi exercitat rolul activ în

ceea ce privește stabilirea abilitării legale a intervenientei în interes propriu

de solicita retrocedarea imobilului în litigiu, în condițiile prevăzute de O.U.G.

nr. 94/2000, întrucât actele prezentate, înscrisurile de carte funciară precum și

referirile la contextul istoric, după cum s-a reținut, au conturat concluzia la

care a ajuns de altfel și Comisia de retrocedare, în sensul că Episcopia R.C. Timișoara

se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 209/2005.

După cum amplu și pe deplin

argumentat a arătat de altfel și Comisia de retrocedare, legătura dintre Episcopia

R.C. Timișoara și Orfelinatul de fete „S.F.”, determinând implicit și calitatea

de persoană îndreptățită la retrocedarea a primei autorității menționate, a fost

stabilită pe baza numeroaselor înscrisuri depuse, analizate și interpretate în raport

de prevederile legale dar și de Codul de Drept Canonic, reformulat în Codet Jurex

Canonici în 1983 la Canonul 312, din cuprinsul căruia rezultă că Episcopul avea

datoria de a înființa și susține activitatea socială și educativă în cadrul Diecezei.

Astfel Episcopia a desfășurat nu numai activități educaționale dar și de caritate,

în spitale de profil proprii, în această categorie intrând și Orfelinatul de fete

S.F. Fundațiile au fost înființate în cadrul Episcopiei tocmai pentru a asigura

funcționarea acestora.

Concluzionând pe acest

aspect, Înalta Curte reține, în acord și cu instanța de fond că actele dosarului

și probele administrate, inclusiv înregistrările în cartea funciară, atestă că imobilul

în litigiu a fost cumpărat în anul 1872, prin intermediul unei fundații înființate

de Episcopul de Timișoara A.B., denumită după S.F., având ca scop crearea unui orfelinat

de fete.

Până în anul 1948 în respectivul

imobil a funcționat Orfelinatul de fete romano catolic, administrat de către Surorile

„N.D.” dar aflat sub tutela și în întreținerea Episcopiei. Imobilul a fost preluat

de Statul Român în temeiul Decretului nr. 176/1948 însă Episcopia care a posedat

practic imobilul încă de la momentul cumpărării în anul 1872, odată cu desființarea

în anul 1949 a Ordinului Notre-Dame și a fundației „Orfelinatul de Fete”, a dispus

liber de acesta până în anul 1964, când, Sfatul Popular al orașului Timișoara l-a

repartizat recurentului-reclamant.

În fine, neîntemeiat este

și cel de al doilea motiv de recurs vizând acordarea integrală a cheltuielilor de

judecată solicitate, în condițiile în care instanța de fond nu a făcut decât să

aplice principiul legal consacrat de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu

care partea care cade în pretenții suportă și cheltuielile de judecată.

Aplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. vizând micșorarea onorariilor, în anumite situații,

expres prevăzute, reprezintă o facultate, la îndemâna judecătorului acordată de

legiuitor și nu o obligație și ori de câte ori o astfel de reducere este dispusă,

ea trebuie justificată. Cum în cauză, judecătorul fondului nu a apreciat că o astfel

de reducere se impune, Înalta Curte reține, față de cele prezentate că nici această

critică nu poate fi primită.

Drept urmare, în temeiul

art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul O.S.P.A. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 266 din 24 octombrie

2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 10 iunie 2008.