ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2361/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 266 din 24 octombrie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul O.S.P.A. Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România și intervenienta Episcopia R.C. din Timișoara, având ca obiect anularea deciziei nr. 717 din 10 martie 2006 emisă de pârâtă, prin care s-a restituit intervenientei imobilul situat în Timișoara, strada D., imobil pe care reclamantul susține că l-a deținut cu titlu de „drept de administrare operativă”. Prin aceeași sentință, instanța a admis cererea de intervenție formulată de Episcopia R.C.

Timișoara, a respins excepția tardivității acțiunii formulată de intervenientă și a obligat reclamantul la cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON către intervenientă. Pe fondul cauzei, pentru a pronunța hotărârea în sensul menționat, prima instanță a reținut că intervenienta a făcut dovada că întrunește condițiile prevăzute de art. 1 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România pentru a fi considerată beneficiara actului de retrocedare, în calitate de succesoare a Fundației Orfelinatul de fete „S.F.”, fosta proprietară a imobilului. S-a mai arătat că, potrivit concluziilor expertizei tehnice de specialitate administrate în cauză, se impune respingerea susținerilor reclamantei privind incidența prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G.

nr. 94/2000, având în vedere că, din interpretarea coroborată a probelor rezultă că aria desfășurată a construcțiilor noi edificate de reclamant reprezintă o transformare în proporție de 20% a imobilului, iar nu de 50% cum impune textul legal invocat de reclamant. Referitor la excepția tardivității acțiunii, Curtea de Apel a reținut că soluția se impune, având în vedere că reclamantul a făcut dovada că, în raport cu data la care i-a fost comunicată decizia, a formulat acțiunea în termenul legal de 30 de zile. Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul O.S.P.A., fără a indica cu exactitate motivele de nelegalitate avute în vedere, solicitând casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin cele două motive de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a arătat că în opinia sa, sentința atacată este nelegală și netemeinică pentru că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ în ceea ce privește aprofundarea susținerii sale referitoare la inexistența identității de persoană între beneficiarul deciziei de retrocedare și fostul proprietar al imobilului în cauză și pentru a fi nesocotit dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul obligării sale la 5.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea intervenientei. Recurentul a susținut că prin precizările depuse în dosarul de fond a arătat că în baza înscrisurilor existente în Cf nr. R - Timișoara partea II nr. crt.

1, imobilul construit și terenul ce fac obiectul deciziei nr. 171 din 10 martie 2006 au reprezentat proprietatea „Fundației Orfelinatul de fete S.F.”, cumpărat în 1876 și respectiv 1895, în vreme ce susținerile intervenientei privind pe pretinșii titulari ai dreptului de proprietate nu fost în nici un mod probate, însă instanța nu a luat în considerare această situație de fapt. S-a mai arătat că instanța a nesocotit și considerațiile recurentului referitoare la noțiunea de fundațiune și a raporturilor juridice aferente acesteia, în contextul perioadelor istorice avute în vedere și a legislației aplicabile, apreciind în mod eronat că intervenienta a fost proprietara bunurilor pentru care a solicitat retrocedarea.

În fine, recurentul a criticat sentința instanței de fond și pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de intervenientă, într-un cuantum nejustificat de mare pentru o astfel de cauză, în care taxele judiciare de timbru sunt minimale, iar autoritatea recurentă prin poziția sa procesuală, nu face decât să își apere dreptul la existență. Intimatul-pârât, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate. În esență, intimata-pârâtă a arătat că decizia de retrocedare nr. 717 din 10 martie 2006 pe care a emis-o în favoarea Episcopiei R.C.

Timișoara, respectă întru totul prevederile legale incidente, comisia examinând cu atenție înscrisurile depuse și concluzionând că imobilul în discuție a intrat legal în proprietatea Episcopiei, fiind dovedită și apreciată ca suficientă legătura existentă între această entitate și Orfelinatul de fete S.F. În fine, intimata a mai arătat că în cuprinsul sentinței atacate, instanța de fond a făcut trimitere la probele, respectiv la înscrisurile depuse ca și la datele istorice relevante care au demonstrat convingător că intervenienta a întrunit condițiile art. 1 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru a justifica cererea de retrocedare a imobilului în cauză. Recursul nu este fondat. Înalta Curte examinând actele și probele administrate în cauză în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc.

civ. și față de criticile recurentului-reclamant ca și de apărările intimatei-pârâte reține că instanța de fond a dat o corectă interpretare și aplicare dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, raportat la situația de fapt din cauză astfel că nu subzistă nici un motiv legal să impună, fie modificarea, fie casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum s-a solicitat de către recurent, față de cele în considerare arătate. Prin decizia nr. 717 din 10 martie 2006 emisă de intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, s-a dispus retrocedarea imobilului compus din construcție și terenul aferent, situat în Timișoara b-dul G.I.D.

(fost D.), înscris în CF nr. E a localității Timișoara, către solicitantul Episcopia R.C. de Timișoara. Prin art. 3 al acestei decizii se stipulează că titularului prezentei decizii îi revine obligația de a plăti fostului deținător, respectiv recurentului-reclamant, contravaloarea adăugirilor ulterioare preluării abuzive, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată și completată. Nu se poate reține, astfel cum a susținut recurentul-reclamant, că instanța de fond nu a exercitat un rol activ în cauză câtă vreme, cu deplina respectare a prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanța a solicitat expres părților să depună toate înscrisurile din care să rezulte îndeplinirea cerințelor O.U.G.

nr. 94/2000, precum și cele ce au stat la baza emiterii deciziei atacate, dar să și răspundă reciproc la susținerile din cuprinsul cererilor de intervenție în interes propriu, întâmpinări, acțiune inițială. În plus instanța a încuviințat și cererea de probațiune referitoare la efectuarea unei expertize tehnice în construcții pentru a determina, în sensul art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, aria desfășurată a construcțiilor care fac obiectul adăugirilor menționate de recurent, raportate la aria desfășurată actuală a imobilului, executate după luarea în administrare în anii 1965 - 1970. Așadar, nu poate fi primită critica recurenților vizând lipsa de rol activ a instanței câtă vreme din actele dosarului rezultă neechivoc că toate părțile din cauză au avut posibilitatea de a propune și administra toate probațiunile solicitate, apreciate ca fiind utile și pertinente.

Nu se poate reține de către Înalta Curte nici că instanța de fond nu și-ar fi exercitat rolul activ în ceea ce privește stabilirea abilitării legale a intervenientei în interes propriu de solicita retrocedarea imobilului în litigiu, în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, întrucât actele prezentate, înscrisurile de carte funciară precum și referirile la contextul istoric, după cum s-a reținut, au conturat concluzia la care a ajuns de altfel și Comisia de retrocedare, în sensul că Episcopia R.C. Timișoara se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, modificată și completată prin O.U.G. nr. 209/2005. După cum amplu și pe deplin argumentat a arătat de altfel și Comisia de retrocedare, legătura dintre Episcopia R.C.

Timișoara și Orfelinatul de fete „S.F.”, determinând implicit și calitatea de persoană îndreptățită la retrocedarea a primei autorității menționate, a fost stabilită pe baza numeroaselor înscrisuri depuse, analizate și interpretate în raport de prevederile legale dar și de Codul de Drept Canonic, reformulat în Codet Jurex Canonici în 1983 la Canonul 312, din cuprinsul căruia rezultă că Episcopul avea datoria de a înființa și susține activitatea socială și educativă în cadrul Diecezei. Astfel Episcopia a desfășurat nu numai activități educaționale dar și de caritate, în spitale de profil proprii, în această categorie intrând și Orfelinatul de fete S.F. Fundațiile au fost înființate în cadrul Episcopiei tocmai pentru a asigura funcționarea acestora.

Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reține, în acord și cu instanța de fond că actele dosarului și probele administrate, inclusiv înregistrările în cartea funciară, atestă că imobilul în litigiu a fost cumpărat în anul 1872, prin intermediul unei fundații înființate de Episcopul de Timișoara A.B., denumită după S.F., având ca scop crearea unui orfelinat de fete. Până în anul 1948 în respectivul imobil a funcționat Orfelinatul de fete romano catolic, administrat de către Surorile „N.D.” dar aflat sub tutela și în întreținerea Episcopiei. Imobilul a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 176/1948 însă Episcopia care a posedat practic imobilul încă de la momentul cumpărării în anul 1872, odată cu desființarea în anul 1949 a Ordinului Notre-Dame și a fundației „Orfelinatul de Fete”, a dispus liber de acesta până în anul 1964, când, Sfatul Popular al orașului Timișoara l-a repartizat recurentului-reclamant.

În fine, neîntemeiat este și cel de al doilea motiv de recurs vizând acordarea integrală a cheltuielilor de judecată solicitate, în condițiile în care instanța de fond nu a făcut decât să aplice principiul legal consacrat de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care partea care cade în pretenții suportă și cheltuielile de judecată. Aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. vizând micșorarea onorariilor, în anumite situații, expres prevăzute, reprezintă o facultate, la îndemâna judecătorului acordată de legiuitor și nu o obligație și ori de câte ori o astfel de reducere este dispusă, ea trebuie justificată. Cum în cauză, judecătorul fondului nu a apreciat că o astfel de reducere se impune, Înalta Curte reține, față de cele prezentate că nici această critică nu poate fi primită.

Drept urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul O.S.P.A. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 266 din 24 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 iunie 2008.