ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2542/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, sub

nr. 735/42 din 14 martie 2007, reclamanta SC P. SRL Ploiești, a solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală

București și D.G.F.P. Prahova, anularea deciziei nr. 310 din 28 decembrie 2006,

privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de Inspecția Fiscală, cu consecința

obligării pârâtei să-i restituie suma de 1.467.903 RON încasată în mod nelegal.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că prin decizia nr. 310 din 28 decembrie 2006, s-a dispus respingerea

contestației formulate de societate pentru suma de 754.217 RON, reprezentând impozit

pe profit și suma de 236 RON, majorări de întârziere, desființarea deciziei de impunere

nr. 4989 din 9 august 20076, pentru capitolul referitor la suma de 80.592 RON, impozit

pe profit și 12.592 RON majorări de întârziere, precum și respingerea ca nemotivată

a contestației pentru suma de 383.717 RON, compusă din impozit pe profit și majorări

aferente.

S-a mai arătat că inspecția

fiscală a reținut că, în perioada ce a format obiectul controlului fiscal, societatea

ar fi diminuat în mod nejustificat veniturile aferente activității desfășurate prin

emiterea unor facturi fiscale de stornare fără respectarea dispozițiilor legale,

stornarea având drept consecință diminuarea profitului impozabil cu suma de 3.798.501

RON și implicit diminuarea obligației de plată către bugetul consolidat al statului

cu suma de 754.217 RON, reprezentând impozit pe profit.

Reclamanta a învederat

faptul că raportul de inspecție fiscală din 2 august 2006, ce stă la baza deciziei

de impunere contestate, ignoră considerente de fapt esențiale în calificarea corectă

sub aspect juridic a raporturilor dintre părțile implicate în operațiunile externe,

ceea ce este de natură să conducă la aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente

în speță.

Reclamanta a mai arătat

că sumele de bani incluse în notele de credit emise către cele două societăți C.O.S.

și C.S.L. erau datorate de către D.E.L. Nigeria, în conformitate cu clauzele contractului

de finanțare, pe care societatea reclamantă l-a încheiat cu aceasta, ca urmare a

neexecutării obligației de plată a avansului de către primele două societăți.

S-a mai evidențiat faptul

că în speță se aplică operațiunea stipulației pentru altul în cadrul căreia reclamanta

are calitatea de stipulant, cele două societăți C. au calitatea de promitent, iar

D.E.L. este terț beneficiar, aceasta fiind rațiunea pentru care suma inițial facturată

conform invoice-ul extern a fost diminuată cu c/valoarea notelor de credit emise

partenerilor externi în favoarea terțului beneficiar, față de care reclamanta este

obligată conform contractelor de finanțare ale acelorași proiecte.

Prin sentința nr. 116

din 15 august 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată, instanța dispunând

anularea în parte a deciziei nr. 310 din 28 octombrie 2006 emisă de Ministerul Finanțelor

Publice – Agenția Națională de Administrare Fiscală București, a deciziei de impunere

nr. 4989 din 4 august 2006, precum și a raportului de inspecție fiscală încheiat

la 2 august 2006, în sensul că a menținut actul de control numai pentru suma de

383.717 RON, din care 120.601 RON majorări de întârziere, conform raportului de

expertiză întocmit în cauză.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut, în esență, că din cuprinsul raportului de expertiză

efectuat în cauză rezultă o altă situație de fapt decât cea reținută de organele

fiscale, respectiv că reclamanta a diminuat în mod corect valoarea facturată la

C.O.S. din Nigeria cu suma menționată în valoare de 637.221,65 dolari SUA, respectiv

1.980.357,44 RON, reprezentând cheltuieli materiale pentru proiectul W.J., iar că

în baza facturilor emise de D.E., reprezentând cheltuieli materiale, reclamanta

a diminuat prin notele de credit menționate în actul de control, valoarea facturată

Ia C.O.S. din Nigeria, pentru proiectul E.

S-a mai reținut că sumele

din notele de creditare ce corespund acestor facturi sunt datorate firmei D. ca

urmare a încheierii unui contract cu această firmă, pentru cheltuieli materiale,

întrucât nu s-a încasat avansul de la beneficiarul C.O.S.

Prin expertiza efectuată

s-a precizat că reclamanta avea nu numai dreptul, dar și obligația să întocmească

notele de credit, conform pct. 7 din contractul de finanțare încheiat între D.E.

și reclamantă, care prevede că toate sumele cheltuite de firma D. pentru implementarea

proiectelor W.J. și E., să fie scăzute din plățile datorate companiei reclamante

de către C.O.S.

Judecătorul fondului a

apreciat că mecanismul juridic ce a stat la baza acestor operațiuni economice îl

constituie stipulația pentru altul, inspectorii fiscali interpretând greșit raporturile

juridice existente între părți, astfel încât, potrivit concluziilor expertizei,

societatea reclamantă datorează numai plata unui impozit de 383.717 RON, din care

120.601 RON majorări de întârziere.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs în termen legal pârâtele D.G.F.P. Prahova și Agenția

Națională de Administrare Fiscală, invocând dispozițiile cu caracter general cuprinse

în art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentele susțin că

hotărârea fondului este greșită, fiind rezultatul unei interpretări eronate a probelor

administrate. Motivarea sentinței este neconvingătoare și trunchiată, bazându-se

exclusiv pe concluziile expertizei contabile efectuate în cauză. Soluția adoptată

este, în opinia recurentelor, nemotivată în fapt și în drept.

Referitor la expertiza

contabilă, recurentele susțin că aceasta nu a clarificat niciunul dintre aspectele

invocate de organele de control fiscal și a ignorat faptul că facturile emise de

D.E.L. Nigeria către SC P. SRL, respectiv din 20 aprilie 2005 în valoare de 559,843

dolari SUA,  din 23 mai 2005 în valoare de 66.225,41 dolari SUA și din 20

decembrie 2005 - în valoare de 637.221,65 dolari SUA, nu au fost însoțite de documente

justificative care să ateste că serviciile pretinse au fost și executate. De altfel,

mai arată recurentele, în perioada 2001 - 2002 societatea comercială a fost verificată

din punct de vedere fiscal, actele administrate întocmite de organele de control

nefiind contestate. Abia ulterior, după mai mulți ani, s-au făcut plățile în discuție,

pentru pretinse lucrări executate, diminuându-se veniturile aferente anului 2005

și afectându-se nejustificat rezultatul fiscal cu suma de 3.798.501 RON.

Prin întâmpinarea formulată,

intimata SC P. SRL Ploiești a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a arătat că raportul

de expertiză contabilă a fost efectuat în condițiile art. 201 C. proc. civ., fiind

un mijloc de probă concludent în formarea convingerii instanței de judecată asupra

situației de fapt deduse judecății.

Raportul de expertiză

contabilă a concluzionat întemeiat, susține intimata, că avea dreptul și obligația

să întocmească note de credit în conformitate cu punctul nr. 7 din contractul de

finanțare încheiat între D.E. și SC P. SRL Ploiești pentru implementarea proiectelor

menționate.

În cadrul probei cu înscrisuri,

în recurs, intimata-reclamantă a prezentat:

- nota de garanție, având

referința din 23 mai 2005;

- factura fiscală din

3 mai 2005, pentru suma de 1.908.483.865 ROL;

- nota de garanție din

20 aprilie 2005;

- factura fiscală din

5 martie 2005, pentru suma de 16.272.956.481 ROL;

- subcontractul încheiat

între C.S.L. și SC P. SRL la data de 15 februarie 1999, tradus;

- contractul încheiat

la data de 2 august 2001, între SC P. SRL și D.E.L.;

- nmota internă privind

finanțarea proiectelor W.J. și E. din data de 19 decembrie 2002;

Examinând sentința atacată

prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum și

potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

fondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentație

a instanței de fond se bazează pe concluziile raportului de expertiză contabilă

efectuat de expertul D.G., la data de 15 iunie 2007. Această expertiză este însă

extrem de sumară și neconvingătoare.

Este reală susținerea

recurentelor că expertul contabil s-a limitat la a relua punctul de vedere al societății

reclamante, pe care și l-a însușit fără rezerve, fără a combate în vreun mod punctul

de vedere exprimat de organele fiscale în actele administrative atacate. Analiza

celor șase obiective fixate de instanța de judecată prin încheierea din data de

5 iunie 2007, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ., a fost epuizată de expertul

contabil într-o singură pagină, deși situația de fapt invocată, precum și complexitatea

mecanismului stipulației pentru altul impuneau o abordare aprofundată.

Mai mult, deși intimata-reclamantă

s-a prevalat la efectuarea expertizei de înscrisuri care - necontestat - nu fuseseră

prezentate în etapa administrativă a litigiului și prin urmare, nu erau cunoscute

de către recurente, expertul nu a fost interesat de poziția acestora, împrejurare

dedusă din modul în care le-a citat pentru efectuarea lucrării. Astfel, din dovada

aflată la dosarului de fond rezultă că D.G.F.P. Prahova a fost înștiințată cu o

zi înainte (la 14 iunie 2007), fără a se menționa locul în care urmează să se desfășoare

expertiza, indicându-se, ca singură posibilitate de a contacta expertul contabil,

un număr de telefon ilizibil. Acest procedeu, care contravine dispozițiilor

art. 208 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu caracterul sumar al lucrării și cu

împrejurarea că toate obiecțiunile pârâtelor au fost greșit respinse de Curtea de

Apel, cu motivarea că, „țin de fondul cauzei”, conduc instanța de recurs la concluzia

că se impune refacerea raportului de expertiză contabilă pentru lămurirea deplină

a împrejurărilor de fapt invocate de intimată.

Pentru acest considerent,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304

1

C. proc. civ. și art. 314 C. proc. civ. se va admite recursul și se va casa sentința

cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de D.G.F.P. Prahova, în nume propriu și pentru Ministerul Economiei și Finanțelor

- Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 116 din

15 august 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată

cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 iunie 2008.