ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4117/2010

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 2760 din 23 iulie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr.

6016/1/2010, s-a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.M.P.

împotriva Încheierii din 11 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 5096/2/2010.

Ca o consecință a

respingerii recursului, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 RON cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 100 RON reprezentând

onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu s-a dispus a fi avansat

din fondul Ministerului Justiției.

În motivarea

deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a reținut

că prin Încheierea din 11 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția I

penală, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (6) din

Legea nr. 47/1992, republicată, cerere formulată de inculpatul C.M.P., trimis

în judecată prin rechizitoriul nr. 55/P/2004 din 18 august 2005 pentru

infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000,

modificată, faptă presupus a fi fost săvârșită în perioada 4 septembrie 2001 -

21 august 2002.

În acord cu instanța

de apel, Înalta Curte a constatat că cererea prin care inculpatul C.M.P. a

solicitat trimiterea dosarului la Curtea Constituțională nu vizează, în

realitate, aspecte de neconstituționalitate, ci aspecte de tehnică legislativă,

precum și aspecte de aplicare a unui text legal, solicitându-se, de fapt,

instanței de contencios constituțional, o intervenție de natură legislativă

asupra textului art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, ceea ce este

inadmisibil față de practica constantă a Curții Constituționale în sensul că,

nu i se poate cere adoptarea unei noi soluții legislative, instanțele de

judecată în fața cărora se ridică excepții ce nu îndeplinesc cerințele legii,

având obligația să le respingă, ca inadmisibile.

Împotriva deciziei

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat contestație în

anulare M.N. solicitând admiterea acesteia, desființarea hotărârii și reținerea

cauzei spre rejudecare cu respectarea normelor de procedură prevăzute de lege.

În motivarea

contestației în anulare formulate, M.N. a susținut că are calitatea de inculpat

în Dosarul penal nr. 63/314/2005 aflat pe rolul Tribunalului București, dosar

atașat la Dosarul nr. 6016/1/2010 în care s-a pronunțat Decizia penală nr. 2760

din 23 iulie 2010 prin care s-a respins recursul declarat de inculpatul C.M.P.

împotriva Încheierii din data de 11 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr.

5096/2/2010 al Curții de Apel București.

În opinia

contestatorului, decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este

nelegală și netemeinică întrucât la data de 23 iulie 2010 când s-a judecat

recursul formulat de inculpatul C.M.P., el nu a fost citat, fapt care atrage

incidența în cauză a dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Înalta Curte de

Casație și Justiție examinând contestația în anulare formulată de contestatorul

M.N., sub aspectul admisibilității în principiu, în conformitate cu

dispozițiile art. 391 C. proc. pen., constată că aceasta este inadmisibilă,

pentru următoarele considerente:

Contestația în

anulare, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi utilizată numai în acele

situații în care, pentru restabilirea legalității și pentru asigurarea

drepturilor esențiale ale părților în proces, autoritatea de lucru judecat a

unei hotărâri judecătorești trebuie sacrificată. Principiul stabilității hotărârilor

judecătorești definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în

care garanțiile acordate de lege părților au fost încălcate, astfel încât

judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a

adevărului.

Prin urmare, determinarea

precisă a ipotezelor și a condițiilor în care poate fi folosită contestația în

anulare, constituie o garanție că această cale extraordinară de atac nu va face

din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecății și nu o va transforma

într-o posibilitate - oricând și la îndemâna oricui - de anihilare a efectelor

unei hotărâri judecătorești definitive.

Din examinarea

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. care reglementează cazurile de contestație

în anulare rezultă că utilizarea acestei căi extraordinare de atac nu trebuie

admisă decât în acele situații în care, prin desființarea unei hotărâri care a

intrat în puterea lucrului judecat, partea are posibilitatea să-și valorifice

drepturile și garanțiile procesuale care au fost nesocotite de către instanța

de recurs.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen., invocate ca și temei de drept de

către contestator, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face

contestație în anulare „când procedura de citare a părții pentru termenul la care

s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform

legii”.

Folosirea cazului de

contestație prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. este limitată, atât prin

dispoziții exprese, cât și prin aplicarea unor principii de drept procesual

penal consacrate.

Legea procesual

penală română recunoaște dreptul de a face contestație în anulare numai

părților din proces - inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte

responsabilă civilmente -, respectiv, procurorului. Referirea expresă a textului

de lege menționat la „părți” și la procuror exclude posibilitatea folosirii

acestei căi de atac extraordinare de către alte persoane.

Pe de altă parte,

pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen., nu poate

formula contestație în anulare decât partea care nu a fost legal citată și a

lipsit de la judecata în recurs sau partea care a fost în imposibilitatea de a

se prezenta și de a încunoștiința instanța de recurs despre această

împiedicare. Nicio altă parte din proces nu poate folosi contestația în

anulare, care este proprie numai părții care a lipsit la judecata în recurs,

chiar dacă se află pe aceeași poziție procesuală, cum ar fi inculpatul cu un

alt inculpat sau o parte vătămată cu o altă parte vătămată.

În cauza dedusă judecății,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, contestatorul M.N. a invocat

faptul că nu a fost citat într-o cauză în care el nu a avut niciuna dintre

calitățile de „parte” în sensul prevederilor art. 24 C. proc. pen.

Împrejurarea invocată

de contestator, în sensul că are calitatea de inculpat în cauza penală în care

și C.M.P. - recurentul inculpat din dosarul în care s-a pronunțat decizia

penală împotriva căreia s-a formulat contestație în anulare - a fost trimis în

judecată, este lipsită de relevanță juridică, având în vedere dispozițiile

legale sus-menționate și regulile care disciplinează procedura contestației în

anulare, potrivit cărora „contestatorul putea uza de calea de atac

extraordinară a contestației în anulare, numai dacă avea calitatea de parte în

Dosarul nr. 6016/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de cele de

preced, contestația în anulare formulată de M.N. se privește ca inadmisibilă și

se va respinge ca atare, nefiind îndeplinite cerințele art. 391 C. proc. pen.

pentru admiterea în principiu a acesteia.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 300 RON,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.N. împotriva

Deciziei penale nr. 2760 din 23 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 6016/1/2010.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 18 noiembrie 2010.