ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4117/2010

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 2760 din 23 iulie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 6016/1/2010, s-a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.M.P. împotriva Încheierii din 11 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 5096/2/2010. Ca o consecință a respingerii recursului, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 100 RON reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a reținut că prin Încheierea din 11 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, cerere formulată de inculpatul C.M.P., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 55/P/2004 din 18 august 2005 pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, modificată, faptă presupus a fi fost săvârșită în perioada 4 septembrie 2001 - 21 august 2002. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte a constatat că cererea prin care inculpatul C.M.P.

a solicitat trimiterea dosarului la Curtea Constituțională nu vizează, în realitate, aspecte de neconstituționalitate, ci aspecte de tehnică legislativă, precum și aspecte de aplicare a unui text legal, solicitându-se, de fapt, instanței de contencios constituțional, o intervenție de natură legislativă asupra textului art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, ceea ce este inadmisibil față de practica constantă a Curții Constituționale în sensul că, nu i se poate cere adoptarea unei noi soluții legislative, instanțele de judecată în fața cărora se ridică excepții ce nu îndeplinesc cerințele legii, având obligația să le respingă, ca inadmisibile. Împotriva deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare M.N.

solicitând admiterea acesteia, desființarea hotărârii și reținerea cauzei spre rejudecare cu respectarea normelor de procedură prevăzute de lege. În motivarea contestației în anulare formulate, M.N. a susținut că are calitatea de inculpat în Dosarul penal nr. 63/314/2005 aflat pe rolul Tribunalului București, dosar atașat la Dosarul nr. 6016/1/2010 în care s-a pronunțat Decizia penală nr. 2760 din 23 iulie 2010 prin care s-a respins recursul declarat de inculpatul C.M.P. împotriva Încheierii din data de 11 iunie 2010 pronunțată în Dosarul penal nr. 5096/2/2010 al Curții de Apel București. În opinia contestatorului, decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este nelegală și netemeinică întrucât la data de 23 iulie 2010 când s-a judecat recursul formulat de inculpatul C.M.P., el nu a fost citat, fapt care atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc.

pen. Înalta Curte de Casație și Justiție examinând contestația în anulare formulată de contestatorul M.N., sub aspectul admisibilității în principiu, în conformitate cu dispozițiile art. 391 C. proc. pen., constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Contestația în anulare, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi utilizată numai în acele situații în care, pentru restabilirea legalității și pentru asigurarea drepturilor esențiale ale părților în proces, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești trebuie sacrificată. Principiul stabilității hotărârilor judecătorești definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care garanțiile acordate de lege părților au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului.

Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor și a condițiilor în care poate fi folosită contestația în anulare, constituie o garanție că această cale extraordinară de atac nu va face din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecății și nu o va transforma într-o posibilitate - oricând și la îndemâna oricui - de anihilare a efectelor unei hotărâri judecătorești definitive. Din examinarea dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. care reglementează cazurile de contestație în anulare rezultă că utilizarea acestei căi extraordinare de atac nu trebuie admisă decât în acele situații în care, prin desființarea unei hotărâri care a intrat în puterea lucrului judecat, partea are posibilitatea să-și valorifice drepturile și garanțiile procesuale care au fost nesocotite de către instanța de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen., invocate ca și temei de drept de către contestator, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare „când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii”. Folosirea cazului de contestație prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. este limitată, atât prin dispoziții exprese, cât și prin aplicarea unor principii de drept procesual penal consacrate. Legea procesual penală română recunoaște dreptul de a face contestație în anulare numai părților din proces - inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente -, respectiv, procurorului.

Referirea expresă a textului de lege menționat la „părți” și la procuror exclude posibilitatea folosirii acestei căi de atac extraordinare de către alte persoane. Pe de altă parte, pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen., nu poate formula contestație în anulare decât partea care nu a fost legal citată și a lipsit de la judecata în recurs sau partea care a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a încunoștiința instanța de recurs despre această împiedicare. Nicio altă parte din proces nu poate folosi contestația în anulare, care este proprie numai părții care a lipsit la judecata în recurs, chiar dacă se află pe aceeași poziție procesuală, cum ar fi inculpatul cu un alt inculpat sau o parte vătămată cu o altă parte vătămată.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, contestatorul M.N. a invocat faptul că nu a fost citat într-o cauză în care el nu a avut niciuna dintre calitățile de „parte” în sensul prevederilor art. 24 C. proc. pen. Împrejurarea invocată de contestator, în sensul că are calitatea de inculpat în cauza penală în care și C.M.P. - recurentul inculpat din dosarul în care s-a pronunțat decizia penală împotriva căreia s-a formulat contestație în anulare - a fost trimis în judecată, este lipsită de relevanță juridică, având în vedere dispozițiile legale sus-menționate și regulile care disciplinează procedura contestației în anulare, potrivit cărora „contestatorul putea uza de calea de atac extraordinară a contestației în anulare, numai dacă avea calitatea de parte în Dosarul nr. 6016/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de cele de preced, contestația în anulare formulată de M.N. se privește ca inadmisibilă și se va respinge ca atare, nefiind îndeplinite cerințele art. 391 C. proc. pen. pentru admiterea în principiu a acesteia. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul M.N. împotriva Deciziei penale nr. 2760 din 23 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 6016/1/2010. Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 noiembrie 2010.