ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3364/2011

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 11741 din 5 noiembrie 2008

a Tribunalului București - secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte

acțiunea reclamantei SC F.S. SRL în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.F. „R.F.".

A

fost obligată pârâta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire

la imobilul denumit Cinematograful „F." din Bacău, în suprafață de 478 mp,

cu societatea reclamantă, identificat la art. l din contractul de închiriere din

28 februarie 2002 încheiat între părți.

A

fost obligată pârâta la prelungirea contractului de închiriere din 28 februarie

2002 până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la

imobilul menționat anterior, dar nu mai mult de 3 ani.

Prin

aceeași hotărâre, s-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata

daunelor cominatorii ca neîntemeiată.

În

motivarea soluției pronunțate, s-a reținut că în data de 28 februarie 2002, SC F.S.

SRL, în calitate de locatar, a încheiat cu Filiala de Exploatare a Filmelor

Bacău, contractul din 28 februarie 2002, având ca obiect transmiterea dreptului

de folosință asupra spațiului de 478 mp situat în Bacău, Calea Mărășești,

județul Bacău, pentru o perioadă de 3 ani, contractul putând fi prelungit cu

acordul părților la cererea scrisă a oricăreia dintre acestea, cu minim 60 zile

înainte de expirarea termenului de valabilitate.

Contractul

a intrat în vigoare începând cu data de 01 martie 2002, iar ulterior, prin

actul adițional din 17 februarie 2005, s-a precizat obiectul contractului ca

fiind folosirea temporară de către locatar a Cinematografului „F." (parter

+ etaj), durata contractului prelungindu-se până la 01 martie 2008.

Prin adresa din 03 iunie 2005, reclamanta a solicitat

cumpărarea imobilului, iar prin procesul-verbal din 23 noiembrie 2006,

reclamanta a pus la dispoziția pârâtei o serie de documente, constatându-se

derularea în condiții bune a raportului juridic.

S-a

reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) și alin.

(2) din Legea nr. 346/2004, că reclamanta face parte din categoria

întreprinderilor mici și mijlocii, activul este disponibil și a fost menționat

ca atare pe lista activelor propuse spre vânzare prin decizia consiliului de

administrație al R.A.D.E.F. și că reclamanta a efectuat investiții cu privire

la imobilul obținut în baza contractului de locațiune.

Întrucât

reclamanta a solicitat prin adresa din 03 iunie 2005 cumpărarea activului cu

respectarea termenului de 60 zile prevăzut de acest articol și îndeplinește

condițiile prevăzute de Legea nr. 364/2004, locatarului îi incumbă obligația de

a prelungi contractul de închiriere cu o perioadă apreciată de părți ca

suficientă pentru rezolvarea formalităților legate de încheierea contractului

de vânzare-cumpărare.

Capătul de cerere privind daunele cominatorii a fost

respins în raport de dispozițiile art. 580

3

alin. (5) C. proc. civ.

S-a constatat a fi neîntemeiate apărările pârâtei,

Legea nr. 364/2004 fiind o lege specială, menită să stimuleze întreprinderile

mici și mijlocii, în condițiile în care statul, ca acționar majoritar,

urmărește vânzarea activelor disponibile deținute de regiile autonome, iar O.G.

nr. 39/2005 și H.G. nr. 1874/2006 nu interzic, ci reglementează posibilitatea

vânzării activelor către actualii utilizatori.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 346/2004, vânzarea se efectuează în baza deciziei consiliului de

administrație al pârâtei, or solicitarea reclamantei de a cumpăra activul este

anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 39/2005, raporturile juridice fiind

deci născute anterior.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta R.A.D.E.F.

„R.F.", iar prin decizia comercială nr. 229 din 13 mai 2009, Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială a admis apelul, a schimbat în tot

sentința atacată și a respins acțiunea reclamantei.

În argumentarea soluției pronunțate, s-a reținut în

esență, în ce privește natura juridică a dreptului exercitat de pârâtă asupra

imobilului, că în anexa nr. l la O.G. nr. 39/2005, publicată în M. Of. al

României nr. 704 din 04 august 2005, acesta figurează la poziția 30, cu privire

la sălile și grădinile de spectacol cinematografic enumerate făcându-se

mențiunea expresă că se află în proprietatea privată a statului și în

administrarea R.A.D.E.F. „R.F.".

S-a

mai reținut că dreptul pârâtei născut în temeiul unui act administrativ nu

conferă titularului său dreptul de dispoziție sub aspectul posibilității de a-l

înstrăina în mod valabil, ci doar dreptul de a poseda, de a întrebuința bunul,

dar nu pentru uzul propriu, ci în vederea realizării obiectivelor pentru care

i-a fost atribuit, adică în vederea difuzării filmelor cinematografice.

Potrivit

dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 303/2008, de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008 de

modificare și completare a O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia și pentru

modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005,

Cinematograful „F." înscris în poziția 30 din anexa nr. l la O.G. nr. 39/2005,

a trecut din domeniul privat în domeniul public, împreună cu terenurile și

bunurile mobile aferente.

Totodată,

instanța de apel a reținut că în virtutea dispozițiilor legale menționate,

rezultă fără echivoc voința legiuitorului de a supune sălile și grădinile de

spectacol cinematografic, cum este și Cinematograful „F." în speță, unui

regim juridic distinct, prevăzut de art. ll din Legea nr. 213/1998, în sensul

inalienabilității, insesizabilității și imprescriptibilității sale, neputând

face deci, în mod valabil, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.

Împotriva deciziei sus menționate, a declarat recurs

reclamanta SC F.S. SRL, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul

respingerii apelului pârâtei și menținerea sentinței primei instanțe, ca fiind

temeinică și legală.

În

argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, având în vedere că nu s-a motivat de ce nu au fost reținute criticile

formulate prin întâmpinarea depusă în apel, încălcând astfel dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, a arătat recurenta că pârâta se

prevalează de dispoziții legale ce nu au incidență în speță, respectiv O.G. nr.

39/2005, întrucât actul normativ a fost emis ulterior nașterii raportului

juridic dedus judecății, iar cererea de chemare în judecată este întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 346/2004. A mai arătat recurenta că potrivit art. 6 din

Anexa 3 a H.G. nr. 530/1991, pârâta are calitatea de a face acte de dispoziție,

respectiv de a încheia contracte de vânzare-cumpărare pentru activele

disponibile și că în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 303/2008,

întrucât pe de o parte, actul normativ nu poate retroactiva, iar pe de altă

parte, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. II pct. 5 din lege și art.

8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 pentru a opera trecerea activului în

domeniul public al unității teritorial-administrative.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea

este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii.

Astfel, s-a arătat că au fost încălcate dispozițiile art.

12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, potrivit cărora intimata-pârâtă

are nu numai dreptul de dispoziție asupra imobilului, ci și obligația legală de

a încheia contractul de vânzare-cumpărare.

În continuare, s-a arătat că în speță nu sunt incidente

dispozițiile O.G. nr. 39/2005 și nici ale Legii nr. 303/2008, conform

principiului neretroactivitătii legii civile statuat de art. 15 alin. (2) din

Constituția României, având în vedere că aceste acte normative au intrat în

vigoare ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății. Instanța de apel

a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008,

reținând că imobilul în litigiu a trecut din domeniul privat în domeniul

public, în condițiile în care pentru a opera această trecere, era necesar să se

încheie protocolul prevăzut de același act normativ și totodată, ca acest

protocol să fie asumat prin hotărârea consiliului local al unității

teritorial-administrative.

Față de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

fără a fi îndeplinită condiția existenței hotărârii consiliului local, a

susținut recurenta că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești,

instituind o modalitate sui-generis de trecere a activului din domeniul privat

al statului în domeniul public al municipiului Bacău. Mai mult decât atât,

suplinindu-se voinței consiliului local de a-și asuma protocolul în baza căruia

poate opera trecerea activului în referință din domeniul privat al statului în

domeniul public al municipiului, instanța a încălcat principiul autonomiei

locale prevăzut de art. 120 alin. (1) din Constituția României.

Recursul

reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală dacă nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura

pricinii.

Analizând critica recurentei, prin prisma motivului de

nelegalitate invocat, cu referire la dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., se constată că instanța de control judiciar a răspuns în fapt și în drept

susținerilor formulate, iar argumentele reținute au condus în mod logic la

soluția cuprinsă în dispozitiv.

Astfel, este de observat că, în argumentarea soluției

pronunțate, a fost avut în vedere derularea în timp a raportului juridic dintre

părți, funcție de evoluția legislativă în domeniu. Astfel, instanța a reținut

în mod corect că potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 303/2008, de

aprobare a O.U.G. nr. 7/2008 de modificare și completare a O.G. nr. 39/2005

privind cinematografia și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru

aprobarea O.G. nr. 39/2005, imobilul Cinematograf F. înscris la poziția 30 din

anexa nr. l la O.G. nr. 39/2005 a trecut din domeniul privat în domeniul

public, împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, devenind

inalienabile.

În

același sens au fost reținute și dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998,

ce conferă sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic un caracter

inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, neputând face, în mod valabil, obiectul

unui contract de vânzare-cumpărare.

În

acest condiții, critica recurentei privind nemotivarea hotărârii atacate nu

duce la concluzia încălcării dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

pentru a putea fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Referitor

la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că toate aspectele criticate, în strânsă legătură cu cele

reținute anterior, sunt nefondate.

Astfel cum s-a arătat în precedent, regimul juridic aplicabil

în cauză trebuie analizat în funcție de derularea în timp a raportului juridic

dintre părți, cu referire la modificările legislative intervenite și, din

această perspectivă, se constată că deși vocația reclamantei de a cumpăra imobilul

s-a născut anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 39/2005, nu s-a finalizat

printr-un acord de voință până la apariția actului normativ menționat, astfel

încât raportului juridic îi sunt aplicabile aceste dispoziții legale, situație

față de care nu poate fi reținută încălcarea principiului neretroactivitătii

legii civile.

Or, acesta fiind regimul juridic al imobilului în

cauză, se constată că, potrivit art. 67 din O.G. nr. 39/2005, vânzarea a fost

condiționată de realizarea unei strategii emisă de Ministerul Culturii și

Cultelor pentru fiecare societate și aprobată prin hotărâre a Guvernului, iar

strategia urma să cuprindă criteriile și modalitățile de realizare ale

privatizării și vânzării. Prin O.U.G. nr. 7/2008, pentru modificarea și

completarea Legii nr. 328/2006, pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005, imobilele în

cauză au fost trecute în domeniul public, devenind inalienabile.

În ceea ce privește cea din ultimă critică referitoare

la încălcarea principiului autonomiei locale prevăzut de art. 120 alin. (1) din

Constituția României, se constată de asemenea a fi nefondată, având în vedere

că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului a operat ope legis și

nu de la emiterea Protocolului de către Consiliul Local, ce vizează doar

transferul posesiei bunului.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.S. SRL împotriva deciziei

comerciale nr. 229 din 13 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie

2011.