ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3364/2011

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 11741 din 5 noiembrie 2008 a Tribunalului București - secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC F.S. SRL în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.F. „R.F.". A fost obligată pârâta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul denumit Cinematograful „F." din Bacău, în suprafață de 478 mp, cu societatea reclamantă, identificat la art. l din contractul de închiriere din 28 februarie 2002 încheiat între părți. A fost obligată pârâta la prelungirea contractului de închiriere din 28 februarie 2002 până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menționat anterior, dar nu mai mult de 3 ani.

Prin aceeași hotărâre, s-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii ca neîntemeiată. În motivarea soluției pronunțate, s-a reținut că în data de 28 februarie 2002, SC F.S. SRL, în calitate de locatar, a încheiat cu Filiala de Exploatare a Filmelor Bacău, contractul din 28 februarie 2002, având ca obiect transmiterea dreptului de folosință asupra spațiului de 478 mp situat în Bacău, Calea Mărășești, județul Bacău, pentru o perioadă de 3 ani, contractul putând fi prelungit cu acordul părților la cererea scrisă a oricăreia dintre acestea, cu minim 60 zile înainte de expirarea termenului de valabilitate.

Contractul a intrat în vigoare începând cu data de 01 martie 2002, iar ulterior, prin actul adițional din 17 februarie 2005, s-a precizat obiectul contractului ca fiind folosirea temporară de către locatar a Cinematografului „F." (parter + etaj), durata contractului prelungindu-se până la 01 martie 2008. Prin adresa din 03 iunie 2005, reclamanta a solicitat cumpărarea imobilului, iar prin procesul-verbal din 23 noiembrie 2006, reclamanta a pus la dispoziția pârâtei o serie de documente, constatându-se derularea în condiții bune a raportului juridic. S-a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 346/2004, că reclamanta face parte din categoria întreprinderilor mici și mijlocii, activul este disponibil și a fost menționat ca atare pe lista activelor propuse spre vânzare prin decizia consiliului de administrație al R.A.D.E.F.

și că reclamanta a efectuat investiții cu privire la imobilul obținut în baza contractului de locațiune. Întrucât reclamanta a solicitat prin adresa din 03 iunie 2005 cumpărarea activului cu respectarea termenului de 60 zile prevăzut de acest articol și îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 364/2004, locatarului îi incumbă obligația de a prelungi contractul de închiriere cu o perioadă apreciată de părți ca suficientă pentru rezolvarea formalităților legate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Capătul de cerere privind daunele cominatorii a fost respins în raport de dispozițiile art. 580 3 alin. (5) C. proc. civ. S-a constatat a fi neîntemeiate apărările pârâtei, Legea nr. 364/2004 fiind o lege specială, menită să stimuleze întreprinderile mici și mijlocii, în condițiile în care statul, ca acționar majoritar, urmărește vânzarea activelor disponibile deținute de regiile autonome, iar O.G.

nr. 39/2005 și H.G. nr. 1874/2006 nu interzic, ci reglementează posibilitatea vânzării activelor către actualii utilizatori. În conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, vânzarea se efectuează în baza deciziei consiliului de administrație al pârâtei, or solicitarea reclamantei de a cumpăra activul este anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 39/2005, raporturile juridice fiind deci născute anterior. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta R.A.D.E.F. „R.F.", iar prin decizia comercială nr. 229 din 13 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată și a respins acțiunea reclamantei. În argumentarea soluției pronunțate, s-a reținut în esență, în ce privește natura juridică a dreptului exercitat de pârâtă asupra imobilului, că în anexa nr. l la O.G.

nr. 39/2005, publicată în M. Of. al României nr. 704 din 04 august 2005, acesta figurează la poziția 30, cu privire la sălile și grădinile de spectacol cinematografic enumerate făcându-se mențiunea expresă că se află în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A.D.E.F. „R.F.". S-a mai reținut că dreptul pârâtei născut în temeiul unui act administrativ nu conferă titularului său dreptul de dispoziție sub aspectul posibilității de a-l înstrăina în mod valabil, ci doar dreptul de a poseda, de a întrebuința bunul, dar nu pentru uzul propriu, ci în vederea realizării obiectivelor pentru care i-a fost atribuit, adică în vederea difuzării filmelor cinematografice. Potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 303/2008, de aprobare a O.U.G.

nr. 7/2008 de modificare și completare a O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005, Cinematograful „F." înscris în poziția 30 din anexa nr. l la O.G. nr. 39/2005, a trecut din domeniul privat în domeniul public, împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente. Totodată, instanța de apel a reținut că în virtutea dispozițiilor legale menționate, rezultă fără echivoc voința legiuitorului de a supune sălile și grădinile de spectacol cinematografic, cum este și Cinematograful „F." în speță, unui regim juridic distinct, prevăzut de art. ll din Legea nr. 213/1998, în sensul inalienabilității, insesizabilității și imprescriptibilității sale, neputând face deci, în mod valabil, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.

Împotriva deciziei sus menționate, a declarat recurs reclamanta SC F.S. SRL, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerea sentinței primei instanțe, ca fiind temeinică și legală. În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, având în vedere că nu s-a motivat de ce nu au fost reținute criticile formulate prin întâmpinarea depusă în apel, încălcând astfel dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, a arătat recurenta că pârâta se prevalează de dispoziții legale ce nu au incidență în speță, respectiv O.G.

nr. 39/2005, întrucât actul normativ a fost emis ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății, iar cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 346/2004. A mai arătat recurenta că potrivit art. 6 din Anexa 3 a H.G. nr. 530/1991, pârâta are calitatea de a face acte de dispoziție, respectiv de a încheia contracte de vânzare-cumpărare pentru activele disponibile și că în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 303/2008, întrucât pe de o parte, actul normativ nu poate retroactiva, iar pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. II pct. 5 din lege și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 pentru a opera trecerea activului în domeniul public al unității teritorial-administrative.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, s-a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, potrivit cărora intimata-pârâtă are nu numai dreptul de dispoziție asupra imobilului, ci și obligația legală de a încheia contractul de vânzare-cumpărare. În continuare, s-a arătat că în speță nu sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 39/2005 și nici ale Legii nr. 303/2008, conform principiului neretroactivitătii legii civile statuat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, având în vedere că aceste acte normative au intrat în vigoare ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății.

Instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008, reținând că imobilul în litigiu a trecut din domeniul privat în domeniul public, în condițiile în care pentru a opera această trecere, era necesar să se încheie protocolul prevăzut de același act normativ și totodată, ca acest protocol să fie asumat prin hotărârea consiliului local al unității teritorial-administrative. Față de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fără a fi îndeplinită condiția existenței hotărârii consiliului local, a susținut recurenta că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, instituind o modalitate sui-generis de trecere a activului din domeniul privat al statului în domeniul public al municipiului Bacău.

Mai mult decât atât, suplinindu-se voinței consiliului local de a-și asuma protocolul în baza căruia poate opera trecerea activului în referință din domeniul privat al statului în domeniul public al municipiului, instanța a încălcat principiul autonomiei locale prevăzut de art. 120 alin. (1) din Constituția României. Recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Analizând critica recurentei, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, cu referire la dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanța de control judiciar a răspuns în fapt și în drept susținerilor formulate, iar argumentele reținute au condus în mod logic la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Astfel, este de observat că, în argumentarea soluției pronunțate, a fost avut în vedere derularea în timp a raportului juridic dintre părți, funcție de evoluția legislativă în domeniu. Astfel, instanța a reținut în mod corect că potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 303/2008, de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008 de modificare și completare a O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005, imobilul Cinematograf F. înscris la poziția 30 din anexa nr. l la O.G. nr. 39/2005 a trecut din domeniul privat în domeniul public, împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, devenind inalienabile. În același sens au fost reținute și dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, ce conferă sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic un caracter inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, neputând face, în mod valabil, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.

În acest condiții, critica recurentei privind nemotivarea hotărârii atacate nu duce la concluzia încălcării dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pentru a putea fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Referitor la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că toate aspectele criticate, în strânsă legătură cu cele reținute anterior, sunt nefondate. Astfel cum s-a arătat în precedent, regimul juridic aplicabil în cauză trebuie analizat în funcție de derularea în timp a raportului juridic dintre părți, cu referire la modificările legislative intervenite și, din această perspectivă, se constată că deși vocația reclamantei de a cumpăra imobilul s-a născut anterior intrării în vigoare a O.G.

nr. 39/2005, nu s-a finalizat printr-un acord de voință până la apariția actului normativ menționat, astfel încât raportului juridic îi sunt aplicabile aceste dispoziții legale, situație față de care nu poate fi reținută încălcarea principiului neretroactivitătii legii civile. Or, acesta fiind regimul juridic al imobilului în cauză, se constată că, potrivit art. 67 din O.G. nr. 39/2005, vânzarea a fost condiționată de realizarea unei strategii emisă de Ministerul Culturii și Cultelor pentru fiecare societate și aprobată prin hotărâre a Guvernului, iar strategia urma să cuprindă criteriile și modalitățile de realizare ale privatizării și vânzării. Prin O.U.G. nr. 7/2008, pentru modificarea și completarea Legii nr. 328/2006, pentru aprobarea O.G.

nr. 39/2005, imobilele în cauză au fost trecute în domeniul public, devenind inalienabile. În ceea ce privește cea din ultimă critică referitoare la încălcarea principiului autonomiei locale prevăzut de art. 120 alin. (1) din Constituția României, se constată de asemenea a fi nefondată, având în vedere că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului a operat ope legis și nu de la emiterea Protocolului de către Consiliul Local, ce vizează doar transferul posesiei bunului. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.S. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 229 din 13 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2011.